O carte

Cărţile sunt prezente în viaţa noastră. Le răsfoim sau le citim cu atenţie şi de multe ori ne schimbă existenţa. Cred că o carte poate fi cel mai bun sfătuitor, cel mai prieten al nostru, singurul care nu te ceartă când ai greşit.

Fiecare dintre noi are cărţi de căpătâi care au slujba de ghid, dar de multe ori nu ne dăm seama că noi înşine suntem un ghid, suntem o carte scrisă în detaliu de noi şi de cei cu care interacţionăm aşa rezultă povestea vieţii noastre. Cei care ne înconjoară sunt personaje din cartea noastră. Ei înşişi sunt o altă carte, şi de multe ori poveştile noastre se regăsesc în mai multe cărţi dar scrise cu alte cuvinte, au alte savori, alte intensităţi.
Personajele care pătrund în cartea noastră rămân acolo câteva propoziţii, câteva pagini, câteva capitole, sau câteva volume. Puţini rămân până la finalul cărţii.
Fiecare personaj însă ne schimbă într-un fel sau altul modul de a percepe lucrurile, modul de a privi viaţa, modul de a fi.
În sufletul nostru vor rămâne mereu urmele celor care au păşit în viaţa noastră şi au contat în sensul în care au făcut o schimbare majoră în existenţa noastră.

Pe filele cărţii noastre se vor impregna noi şi noi poveşti care ne vor defini, ne vor diferenţia, ne vor face unici.
Puţini vor fi însă cei care vor lectura cartea editată de noi, şi mai puţin vor fi cei care vor reuşi să o înţelegă, să o savureze, să o poarte ca pe o bibile, să se raporteze la ea ca la o ideologie.
Puţine personaje vor face capitolele noastre să strălucească, să aibă valoare incomensurabilă, cert este că şi cei care o vor face să strălucească ca un diamat şi cei care o vor murdări cu bocancii plini de nămol vor face ca povestea impregnată de noi să fie diferită de oricare altă poveste.
Fie că ne plac sau nu cărţile, suntem înconjuraţi de ele, suntem noi înşine o carte, dar asta nu înseamnă că toate cărţile sunt bune, valoroase, conţin informaţii utile, sfaturi înţelepte, deseori unele cărţi conţin mult balast.
Oricum paginile tuturor cărţiilor se vor umple şi va urma finalul. Altele se vor termina mult prea repede, mult prea abrupt, fără nici un sens, lăsându-ne năuciţi, din unele vom învăţa atât de multe, din altele nu vom înţelege nimic, cert este că marea lor majoritate vor fi puse pe un raft, şi se va aşeza peste ele praf, pânze de păianjen şi uitarea. Cele cu adevărat strălucitoare, adevăratele capodopere vor fi mereu reeditate şi vor fi un far pentru cei care vor pricepe de ce au primit viaţa asta, vor pricepe să aşeze povestea lor frumos în pagină şi să respecte modul în care fiecare îşi depană povestea lui.

Mitul peşterii

Aveam 14 ani când am citit Mitul peşterii. Atunci m-am îndrăgostit de filosofie. Am început să chiestionez totul, să primesc răspunsuri doar ca să găsesc alte întrebări.

Ştiu că mai am mult până o să ajung la lumină, mai am mult până o să reuşesc să devin înţeleaptă, ştiu că nu ştiu nimic, dar pot şti mai mult(Socrate), şi mai ştiu că unii o să rămână veşnic în beznă sau dacă vor ajunge la lumină vor orbi. 

Există posibilitatea ca realitatea pe care o credem ca fiind validă să fie de fapt o simplă iluzie, iar cunoştiinţele noastre să fie demolate uşor de construcţii cu adevărat solide. Trebuie să admitem că de multe ori trăim ca nişte cârtiţe, iar pentru a urca pe treptele cunoaşterii e necesar să muncim din greu, să ne deschidem mintea şi să fim receptivi.

Textul de mai jos chiar merită parcurs, este un instrument necesar de corecţie. Să ne punem mintea la treabă pentru a nu se atrofia, să ne obişnuim ochii încet cu lumina pentru a nu orbi, să trăim printre concepte şi nu pentru realităţi concrete!

Socrate: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”
Glaucon: „Văd”
- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.
- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
- Necesar.
- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
- Pe Zeus, nu cred!
- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
- E cu totul obligatoriu.
- Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri. Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv, nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?
- Ba da.
- Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea în fapt, mai sigure decât cele arătate?
- Chiar aşa!
- Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?
- N-ar putea să le vadă, cel puţin pe moment.
- Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor, apoi în sfârşit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât soarele şi lumina sa în timpul zilei.
- Cum de nu.
- În sfârşit el va privi soarele. Nu în apă, nici reflexiile sale în vreun alt loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este.
- Necesar.
- După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind într-un fel răspunzător şi pentru imaginile acelea văzute de ei în peşteră.
- E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.
- Atunci nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de "înţelepciunea" de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?
- Cu totul.
- Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce de obicei se preced, se succed sau trec laolaltă şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică  ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus "mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare", consimţind să păţească orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?
- Aşa cred şi eu.
- Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă acel om, coborând, s-ar aşeza iarăşi în acelaşi loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?
- Ba da.
- Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas întotdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?
- Ba chiar aşa.
- Iată dragă Glaucon imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea - cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie (7).
Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect; şi iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.
- Sunt de aceeaşi părere, în felul în care pot.
- Atunci fii de acord şi cu lucrul care urmează şi nu te mira că cei care ajung aici nu vor să se îndeletnicească cu afacerile omeneşti, ci mereu sufletele lor cată în sus, fapt firesc dacă aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfăţişate mai înainte.
- E firesc.
- Dar crezi că e de mirare, dacă cineva, sosind de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor omeneşti, se poartă cum nu trebuie şi se face de râs, având vederea încă slabă? Ţi se pare de mirare că, înainte de a se obişnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit, pe la tribunal sau pe aiurea, să se confrunte cu umbrele dreptăţii, sau cu statuile de la care provin umbrele şi să se ia la întrecere cu alţii în legătură cu acest subiect şi în felul în care sunt înţelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăşi?
- Nu este deloc de mirare.
- Dar dacă lumea ar avea minte şi-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii, provenind de la două feluri de pricini: o dată a celor ce vin de la lumină la întuneric, apoi a celor ce vin de la întuneric la lumină. Ar putea atunci gândi că acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat şi incapabil să vadă ceva; n-ar trebui să râdă necugetat, ci s-ar cădea să cerceteze dacă nu cumva, venind sufletul de la o viaţă mai luminoasă, nu e pătruns de întuneric datorită neobişnuinţei; sau dacă, dimpotrivă, sosind de la mai multă neştiinţă înspre o viaţă mai luminoasă, nu s-a umplut de o mai mare strălucire. Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru ceea ce a trăit, în timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă. Iar dacă totuşi ar voi să râdă de acesta din urmă, ar fi mai puţin ridicol să râdă de el, decât de cel care soseşte de sus, de la lumină.
- Foarte corect ceea ce spui.
- Aşa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete, dacă ideile noastre sunt adevărate. Şi să nu socotim că educaţia este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr ei susţin că pot aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se afla, ca şi când ar da vedere ochilor orbi .
- Da, ei susţin aşa ceva.
- Discuţia noastră arată însă că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca şi organul prin care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este şi la măreaţa lui strălucire. Aceasta numim Binele, nu?
- Da.
- Iată deci arta "răsucirii" . Se pune problema în ce fel se va obţine transformarea cea mai rapidă şi mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi "simţul văzului", ci de a-l face să "vadă" pe cel care are deja acest simţ, dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte unde ar trebui.
- Aşa se pare.
- Celelalte aşa-zise virtuţi ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuţile trupului - de fapt ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri şi în ocupaţiile omului. Însă capacitatea de a cugeta are, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin pare-se, de ceva care face ca ea să nu-şi piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând urmare "răsucirii" ceva folositor şi util, sau nefolositor şi vătămător. Ori n-ai observat la cei socotiţi ticăloşi dar iscusiţi, că măruntul lor suflet e ager la vedere şi priveşte cu ascuţime scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu atât ar săvârşi mai multe răutăţi?
- Ba da.
- Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte rea a sufletului, i s-ar tăia atunci legăturile de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb nevrednic, legături care, înclinând spre mâncăruri şi plăceri de acest fel, spre bucuriile ospeţelor, întorc în jos privirea sufletului. Or, dacă s-ar îndepărta de ele şi s-ar întoarce către adevăr, aceeaşi putere aparţinând aceloraşi oameni, l-ar vedea atunci cu multă agerime, la fel cum vede şi lucrurile asupra cărora este acum îndreptată.
- E verosimil.
- Verosimil e şi următorul lucru: nu este necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei needucaţi şi lipsiţi de experienţa adevărului să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea, dar nici cei lăsaţi să-şi consume până la capăt viaţa în învăţătură? Primii deoarece duc lipsa unui principiu unic, pe care avându-l în vedere, să facă tot ceea ce fac, în viaţa privată şi în public; ceilalţi fiindcă de bunăvoie nu vor acţiona, socotind că au şi ajuns să vieţuiască în Insulele Fericiţilor.
- Adevărat.
- Este prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care am numit-o mai înainte "supremă", anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie.
- Ce anume?
- Să rămână pe loc şi să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănţuiţi, nici să ia parte la greutăţile şi cinstirile lor, fie că sunt mai mult sau mai puţin vrednice.
- Dar nu le vom face o nedreptate şi nu îi vom lăsa să trăiască mai rău, când lor le este cu putinţă să trăiască mai bine?
- Iarăşi ai uitat prietene că legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.
- Adevărat, am uitat.
- Cugetă deci Glaucon şi vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin ca noi filosofi, ci le vom prescrie un principiu drept, determinându-i să poarte de grijă celorlalţi şi să vegheze asupră-le. Le vom spune că filosofii apăruţi în alte cetăţi nu iau parte în chip firesc la problemele acelor cetăţi: căci ei apar acolo de la sine putere, în pofida constituţiei fiecărei cetăţi; şi este drept ca ceea ce creşte de la sine, nedatorând nimănui hrană, nici să nu aibă în vedere să o asigure vreunuia. "Noi însă - vom zice - v-am născut pe voi domni şi regi peste voi înşivă şi peste restul cetăţii, ca într-un stup. Voi sunteţi mai bine şi mai desăvârşit educaţi decât filosofii din alte cetăţi şi mai potriviţi să participaţi la ambele: şi la filosofie şi la cârmuire. Prin urmare, fiecare la rândul său, trebuie să coboare către locuinţa comună a celorlalţi şi trebuie să se obişnuiască a privi obscuritatea. Căci de îndată ce vă veţi fi obişnuit cu ea, o veţi vedea de nenumărate ori mai bine decât cei de acolo şi veţi şti ce este fiecare dintre umbre şi a cui umbră este, fiindcă voi aţi contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte şi bune. În acest caz voi (ca şi noi) veţi dura cetatea în stare de trezie iar nu de vis, aşa cum sunt durate azi majoritatea cetăţilor, de către cei ce se luptă unii cu alţii pentru nişte umbre şi se sfădesc pentru dreptul de a cârmui, ca şi când acesta ar fi ceva însemnat. Adevărul este că cetatea în care cei meniţi să conducă doresc cel mai puţin să conducă este, în chip necesar, cel mai bine şi mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cârmuitorii se poartă pe dos, arată pe dos decât prima"
- Absolut.
- Atunci, oare crezi că nu ne vor da ascultare odraslele noastre, după ce vor auzi toate acestea şi nu vor voi să poarte partea lor de povară în cetate, fiecare când îi soseşte rândul, ci vor voi doar să locuiască toată viaţa unii împreună cu ceilalţi, într-un loc al purităţii?
- E cu neputinţă. Căci le vom prescrie ceva drept unor oameni drepţi. Iar fiecare dintre ei se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând decât spre orice altceva, invers decât fac conducătorii de acum, din fiecare dintre cetăţi.
- Astfel stau lucrurile prietene. Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător, este cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională. Dacă vor veni în viaţa publică cei care acasă sunt cerşetori şi flămânzi, socotind că de aici - din domeniul public - le va fi dat să pună mâna pe bine, nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Fiindcă odată ce cârmuirea ajunge un obiect de dispută, războiul pătrunzând în casă şi în interior, el îi nimiceşte şi pe cârmuitori şi pe restul cetăţii.
- Cu adevărat.
- Dar cunoşti vreo altă viaţă, în afară de cea proprie adevăratei filosofii, care să dispreţuiască demnităţile politice?
- Nu, pe Zeus!
- Aşadar este necesar ca spre cârmuire să nu se îndrepte cei care o îndrăgesc. Căci altminteri cârmuitorii devin rivali în iubire şi se luptă unii cu alţii.
- Cum să nu?
- Pe care alţii, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetăţii, decât pe cei care, mai întâi, sunt cei mai buni cunoscători ai condiţiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită, dar care, în plus, mai au şi alte cinstiri (decât cele politice), ca şi o viaţă mai bună decât cea politică?
- Pe nimeni alţii.

Am Bmw, am tupeu!

    Am fost cu soţul meu la mall la cumpărături zilele trecute. Bineînţeles că a trebuit să ne învârtim mult şi bine pentru a găsi un loc de parcare. Când în sfârşit cineva a plecat şi ne-am aşezat cuminţi în aşteptate pentru a parca, un tinerel cu Bmw  s-a înfipt gata să ne lovească şi "ne-a furat locul" de parcare zâmbindu-ne caustic. Ceea ce m-a şocat profund nu a fost tupeul fără margini pe care l-am mai întâlnit, ci faptul că acest băieţaş ce arăta de 15 ani chiar credea că se află în curte la tata. Chiar credea că totul i se cuvine, că poate să aibă orice doreşte, visează. Expresia lui o păstrez încă în minte. Atât autosuficenţă, aroganţă, nesimţire crasă nu am mai citit pe faţa unui copil ieşit din scutece. Dar ce mai păstrez încă în minte sunt ochii lui în care am întrezărit moartea.
    Nu ştiu ce a făcut copilul acesta să merite această soartă (sinistră în viziunea mea). Cu siguranţă că el şi cei care gravitează în jurul lui atraşi de strălucirea iluzorie a aurului consideră că lucrurile aceastea sunt garantul succesului, al fericirii şi puterii. Cu siguranţa că pentru el viaţa asta e doar un joc, iar oamenii, lucrurile, sunt parte a decorului jocului. Cert este că el nu poate realiza cât de periculos este jocul acesta, jonglând cu focul - poţi oricând să te arzi.
    Îmi stăruie în minte în mod obsesiv acum - oare cum pot crede unii părinţi că dăruindu-le copiilor astfel de jucării, odraslele lor vor fi automat fericite, împlinite, vor avea ce este mai important în viaţă?! De fapt tot ce fac este să-i damneze la o existenţă minimală, nocivă, materială. Ei nu vor reuşi niciodată să fie oameni, nu vor şti să se bucure de viaţă, respect, preţuire. Aceşti tineri vor creşte şi nu vor şti ce minunat este să dăruieşti celor din jurul tău, să te bucuri făcând pe cineva fericit, să cazi, să te ridici,să îţi foloseşti mâinile pentru a construi ceva, creierul pentru a reuşi în viaţă. Tot ce au în definitiv aceşti tineri este un ambalaj frumos, multe accesorii strălucitoare ce se vor umple de rugină, mult zgomot şi mult vid. Vid, aur, hârtii, şi roiuri de muşte atrase de miros de sânge.
    În ochii ce ne ardeau caustic se putea observa venid mult prea repede moartea cu coasa ascuţită. Batistele ieftine şi le vor permite părinţii acestor odrasele, ceea ce nu-şi vor mai permite este să mai creadă (exact cum au crezut copii pe care i-au educat) că alţi oamenii, alte vieţi sunt parte din decorul jocului lor, pentru că mai devreme sau mai târziu toţi vom avea nevoie de oameni pentru că lucrurile materiale nu îţi vor ţine niciodată în palmele calde sufletul sfărâmat în bucăţele pentru a-l reconstrui, a-l însănătoşi.

Ceşcuţa de ceai

Iată povestirea spusă de părintele Arsenie Boca: 

„O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”. În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: ‒ Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat, până a obţinut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa... „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: „Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns... eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”. O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: „Acum uită-te la tine!”. Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu... Este frumoasă. Sunt frumoasă!” El mi-a vorbit blând: „Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”. Morala povestirii este următoarea, arăta duhovnicul Arsenie Boca: „Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta Sa voie. Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea îţi pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşază-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul”.

Sursa : Adevarul.ro 

Pomi goi

Pomi goi,

Stau nefericiţi pe margine,

Tristeţea începe a-şi spune

Unul, acum sunt doi,

Sunt alungaţi, singuri

N-au nume

Atenţie cer de la noi.

Pomi goi

Stau şi cer cu emoţie

Rugându-se cad în genunchi,

O viaţă să aibe şi-un renume,

Şi fericire, să uite de chin,

Dar ştiu că există însă prea mult venin…

Pomi goi

Stau la capăt de lume

Dezolaţi privesc înapoi
Trecutul nu se şterge, nu apune

Se iau de mână să alunge

Supărări, griji şi nevoi.

Nu judeca

   

Anul acesta de Paşte am mers la mănastirea Timişeni din Şag, judetul Timiş. Ne-am gândit că ne vom hrăni cu linişte, cu calm. Am plecat să ne întâlnim cu Dumnezeu la El acasă. L-am găsit e adevărat, însă cu mare greutate am reuşit să stabilim un dialog.
    Cum ne-am apropiat de mănăstire am observat maşinile ce răsareau ca nişte ciuperci după ploaie. Afluxul de lume era continuu.
La intrare am fost întâmpinaţi de mâini întinse şi un glas pătrunzător : Hristos a înviat! Cerşetorii erau împărţiţi strategic. La poartă, în jurul mănăstirii...
Intrând în curte am găsit o agitaţie specifică mall-ului. Toţi alergau de la biserica veche la cea nouă, făceau o plimbare prin curte, câteva poze numai bune de pus pe facebook - atestare a faptului că au fost acolo. Tumultul şi neliniştea se citea pe feţele oamenilor. Căutau parcă înfriguraţi puţină căldură, puţină linişte, o mângâiere de la Dumnezeu, alţii voiau să îndeplinească tradiţia pe care o moşteniseră de la părinţi - de sărbători trebuie să mergi la biserică, să încerci să fii mai bun, să fi cuviincios. Lucru acesta nu prea le ieşea unora. Iar când vorbeau în gura mare sau râdeau în hohote cineva bine crescut din grup le atrăgea atenţia pe un ton sonor că trebuie să reducă volumul. Copii cu inocenţa lor alergau nestingheriţi şi se bucurau de libertate. Asta până când erau atenţionaţi în mod strident să facă linişte.

    Am ales să ne reculegem lângă fântâna veche. Nu prea era vizitată. Acolo Dumnezeu ne-a zâmbit şi ne-a mângâiat. Păsărelele se jucau de-a prinsela prin copaci şi prin iarbă. Ecoul vocilor stridente răzbeau la fântână deseori, încremenirea şi liniştea era perturbată din când în când de tocurile de 12 centimetrii ale domniţele de mall ce mărşăluiau pe podiumul curţii ca pentru o prezentare de modă.
Icoanele au fost murdărite de ruj, atinse de mâini cremuite şi unghii lăcuite cu nuanţe violente.
Pădurea care nu mai auzise voci umane de mult a fost cuprinsă de ţipetele tinerilor care se destindeau făcând băşcălie, de paşii grei ale piţipoancelor şi cocalarilor îmbuibaţi la masa de prânz.

Toată mănastirea şi împrejurul ei fusese parcă cotropită, luată cu asalt de civilizaţie. Urmele lăsate în urmă au fost vizibile de la distanţă. Gunoi, peturi, hârtii, resturi. Dar mai ales ecoul mizeriei umane care persista în aer, pe pământ, refuzând să se dizolve, să se absoarbă.
Cumva iertarea parcă nu se pogora pe toţi cei care ieşiseră să respecte tradiţia, peste cei care se rugau fugitiv, peste cei care erau prinşi cu cele lumeşti.
    În timpul acesta încercam să mă detaşez de această agitaţie, să îmi mut gândul la lucruri sfinte, să mă transport într-o lume mai bună, să îmi feresc ochii şi urechile de la lucrurile pe care le văd şi aud în fiecare zi, dar simţurile mi-au fost zgâriate în mod repetat de episoade turnate de oamenii ce nu reuşeau să se desprindă de profan. M-am simţit păcătoasă asistând la acest episod şi tot ce repetam ca o rugă era nu judeca, nu judeca, nu judeca...
    Hristos a fost răstignit pentru ca Dumnezeu să ne ierte nouă păcatele. Tot de pot să cred, să sper, să mă rog este să ne ierte bunul Dumnezeu pentru că nu putem gândi, înţelege, simţi ce înseamnă măreţia actului său.

   

Sărbători cu bunătate

          De fiecare dată când se apropie sărbătorile aud oameni rostind aceiaşi sintagmă ruginită. Acum e momentul să fim buni, să îi ajutăm pe semenii noştrii, să ne amintim de familia noastră, de cei bătrâni, de cei mai puţin norocoşi.

           Bunătatea apare în sufletele oamenilor doar când sărbătorile bat la uşă, în rest ea îi ocoleşte. Dar oare oamenii sunt cu adevărat buni de sărbători sau îşi pun o mască, joacă o piesă de teatru pe care o repun în scenă asemenea pieselor sacre în centrul cărora se află Mântuitorul nostru.
            Nu înţeleg stupiditatea acestei fraze. Să fim buni de sărbători. Nu înţeleg de ce oamenii se prefac, joacă un rol, se depersonalizează atât de uşor în momentul în care jurnalişti, sau magicieni ai manipulării rotesc bagheta magică în aer şi spun trebuie să fim mai buni, iar pe ecran curg imagini menite să facă şi o inimă de gheaţă să se topească.
         Da, trebuie să fim buni! În fiecare zi. Trebuie să nu uităm că există oameni care sunt în dificultăţi, care au nevoie de ajutorul nostru pe tot parcursul anului, nu doar de sărbători. Oare e cu putinţă să ne spălăm păcatele dacă donăm 2 euro în preajma sărbătorilor?
Să ne amintim zilnic să ne respectăm semenii, să îi ajutăm cât putem, să încercăm să-i înţelegem, să empatizăm cu ei, nu să-i judecăm, să-i crucificăm, să-i arătam cu degetul de fiecare dată când greşesc, şi mai grav să-i trecem prin colimator de fiecare dată când nu seamănă cu noi, când nu ne împărtăşesc valorile, principiile, credinţele.
           Vreau ca fiecare să închidă ochii şi să-şi amintească de momentele în care au fost jigniţi, loviţi, judecaţi, blamaţi pentru deciziile pe care le-au luat, de fiecare dată când au fost puşi la zid, neânţeleşi, să-şi amintească durerea pe care au simţit-o când au fost trădaţi de cei pe care-i credeau familie, prieteni, iubiţi, să retrăiască fiecare moment în care au fost la pământ, fără putere, cu mâna întinsă după ajutor neprimind însă nici un sprijin. Nu credeţi că nimeni nu ar trebui să simtă lucurile acestea. Nu credeţi că nici un om nu merită să sufere atât de mult. Să nu le facem asta celor din jurul nostru. Să nu îi observăm doar câteva ore de sărbători, să nu vărsam câteva lacrimi şi apoi să ne întoarcem la viaţa noastră, să nu răspundem niciodată răutăţii cu răutate. Să fim buni în fiecare zi!
          Dacă doar sărbătorile pot aduce bunătate, atunci să facem din fiecare zi pe care o trăim pe acest pământ o sărbătoare cu bunătate!