Ţi-ai pierdut identitatea

        Tu un individ unic, cu o personalitate bine definită ai început să te stingi încet, să te dispersezi, să te confunzi cu cei din jur.

Ai devenit peste noapte încă un ins din mulţime, încă o persoană purtată de un torent violent din care nu mai reuşeşte să iasă, să se salveze, să se regăsească.

        Peste noapte a început să-ţi fie teamă să stai de vorbă cu tine însuţi, să te asculţi, să te cunoşti, să-ţi pui ordine în gânduri, în viaţă. A început să-ţi fie teamă să spui ce simţi cu adevărat pentru ca cei din anturajul tău să nu râdă de tine, să nu te respingă, să nu considere atitudinea ta desuetă, nepotrivită cu timpurile.

        De mult trăieşti doar mimând, doar repetând gesturi, atitudini, mottouri, fraze la modă, de mult porţi ce este în vogă, nu ce ţi se potriveşte.

        De mult vieţuieşti doar pentru a fi pe placul celorlalţi, pentru a-i bucura pe cei dragi care s-au erijat în făuritori ai drumului tău.

       Ai uitat cine eşti, ţi-ai pierdut identitatea pentru că odată cineva a râs de tine, a râs că tu încă mai citeşti, mai înveţi, mai visezi, mai lupţi pentru a-ţi îndeplini visele. A găsit hilar faptul că mai crezi în ceva, că nu iei ideeile gata prelucrate, că ai o voce, o părere ce nu semănă cu a prezentatorilor/realizatorilor/jurnaliştilor ce se perindă pe la toate televiziunile.

        Atunci ţi-ai suprimat identitatea, ţi-ai sfărâmat personalitatea, ţi-ai interzis să mai fi tu, ai început să-i copiezi pe ceilalţi, să fi în ton cu moda zilei. Ai şi uitat cum eşti cu adevărat. Ai şi uitat cum este să fi sincer. Ai uitat să fi tu. Lucrul acesta ţi-a intrat în reflex. Este deja natura ta. Sub straturile de protecţie, sub hainele de firmă ce se poartă azi, sub frazele învăţate stă adevăratul tu.

        Într-o zi când o să ai curajul să decojeşti toate straturile de protecţie şi să laşi la vedere adevărata ta identitate o să afli un lucru foarte important – cine sunt oamenii cu care merită să-ţi petreci timpul, cine sunt adevăraţii tăi prieteni, cine sunt cei care văd valoarea, potenţialul, unicitatea ta, cine te iubeşte, respectă, apreciază pentru felul în care eşti construit.

Când cei dragi devin invizibili

De câte ori nu a reuşit viaţa de zi cu zi să ne acapareze, să ne hipnotizeze ca un şarpe ce dansează pe ritmuri orientale. Atunci subjugaţi de o putere căreia nu am reuşit să-i facem faţa, subjugaţi de ambiţii prosteşti, orgolii infantile, demonstraţii arogante, am vieţuit doar pentru a da curs pornirilor inoculate ca o otravă în mintea noastră atât de subtil de societatea asta consumeristă. Trebuie să ne aliniem în rând cu lumea, să arătam celor din jur că suntem capabili să accedem pe o altă treaptă socială, că suntem potenţi finaciar, trebuie să ne actualizăm, să ne modernizăm, se ne împachetăm cu o serie de straturi care nu ne reprezintă!

Am fost prinşi într-o agitaţie continuuă şi gândurile ne zburau haotic prin minte. Cum să facem să avem mai mult, să ne poziţionăm mai sus, să ne clădim case mai înalte, să fim mai vizibili?

În această stare de surescitare, în aceste momente de rătacire am uitat de cei dragi, am uitat că ce contează cel mai mult sunt fiinţele iubite şi nicidecum lucrurile care se erodează odată cu trecerea timpului şi se cer înlocuite mereu de altele şi altele. Am uitat de fiinţele care ne sunt mereu alături şi ne dau ceea ce lucrurile niciodată nu o să poată să ne dea – iubire, compasiune, atenţie, susţinere. Am uitat de fiinţele ce au capacitatea de a ne vindeca inima rănită, ce ne ţin de mână când nu mai putem merge, ce ne fac să zâmbim când ne vine să plângem, ce ne dau aripile lor când ale noastre sunt rupte, am uitat că aceste fiinţe sunt lângă noi şi ne iubesc necondiţionat. Însă au devenit pentru noi invizibile.

Am uitat că şi ele au nevoie de iubire, afecţiune, atenţie. Şi ele au nevoie să fie ascultate, ajutate, mângâiate.

Cei dragi au devenit invizibili pentru că noi am început să le sesizăm doar conturul, iar încet s-au transformat în fantome, şi-au pierdut însemnătatea pentru noi. Au aşteptat să le fim alături în momentele grele, să-i ascultăm, au aşteptat să-i mângâiem, au avut nevoie de sprijinul nostru, de susţinerea noastră, dar i-am abandonat chiar când le fusese mai greu. 
 Cât timp vor mai aştepta? 

 Căci pentru noi au devenit importante lucrurile materiale, ideile, visele deşarte şi absurde. Nevoia de putere, avere, respect.Odată ce am obosit să alergăm obsesiv după himere, odată ce ne-am îmbolnăvit după lunga expunere la lumea toxică în care trăim tot ce ne dorim este să ne întoarcem la ei pentru a extrage puţină putere, pentru a ne reâncărca, pentru a ne simţi din nou protejaţi, iubiţi, importanţi.

Ce se întâmplă dacă ei nu mai sunt acolo. Dacă s-au săturat să aştepte întoarcere noastră? Dacă au simţit că alături de noi sunt incompleţi, invizibili? Dacă au simţit doar vid?

Întoarceţi-vă la cei dragi mai repede, înainte să dispară, înainte să devină invizibili pentru că oameni care te iubesc aşa cum eşti, oameni care îţi sunt alături când eşti în agonie, oameni care ştiu să-ţi vindece sufletul sunt greu de găsit!

Ridică-te şi mergi mai departe

Oare mai ţinem minte de câte ori am căzut, de câte ori am spus că nu mai putem să mergem mai departe. Apoi ne-am adunat puterile şi tremurând ne-am ridicat, ne-am scuturat de praf, de umilinţă, de neputinţă, de slăbiciune, de trecut, de negativism şi am mers mai departe.

Surpriză! Încă mai aveam un strop de putere care pe măsură ce înaintam se înmulţea, se amplifica. Ne spuneam atunci că am căzut de o mulţime de ori, că am fost doborâţi şi totuşi am reuşit să ne înălţăm, că am fost distruşi şi totuşi am reuşit să ne reconstruim, că am fost sfărâmaţi dar am reuşit să aşezăm fiecare bucăţică la locul ei.

Ba mai mult am reuşit să ne reinventăm, să ne înfrumuseţăm, să fim mai puternici, mai curajoşi, mai determinaţi. Am reuşit să înţelegem că atâta timp cât vrem cu adevărat ceva, atâta timp cât visăm, ne rugăm, credem cu tărie în visele noastre ele vor deveni realitate. Nimeni şi nimic nu le poate ucide, nimeni şi nimic nu poate să le sfărâme, nimeni nu poate să râdă de visele noastre!  

Noi suntem cei care putem să ne ucidem visele, alegând să ne oprim, alegând să nu mai mergem când dăm de greu, când am obosit, când ne-am îmbolnăvit.

Alegând să ne oprim, să ne împiedicăm de pietricelele ce ne ies în cale, să ne ascundem de teama câinilor care latră, să ne punem mâinile la urechi agasaţi de zgomotele puternice din jurul nostru. De ce să lăsăm piedici atât de mici să ne oprească, de ce să ascultăm zgomotele din exterior şi nu vocea din inima noastră, de ce să nu păşim pe drumul ce se iveşte atât de firesc în calea noastră în loc să alegem unul care are o traiectorie haotică?

Ridică-te şi mergi mai departe cum ai făcut-o de mii de ori până acum, când te-a izbit la pământ viaţa, eşecurile, neâmplinirile, durerile, trădările, părăsirile. Ridică-te după ce ai fost dezamăgit de cei din jur, sau de tine însuţi, atâta timp cât eşti în viaţă, atâta timp cât eşti în lumea asta, atâta timp cât mai crezi în ceva mai ai o şansă. Mai ai un motiv pentru care să lupţi, să trăieşti.

Ai aflat deja că în viaţa asta toate trec, şi clipele fericite, şi cele nefericite, ai aflat că există căderi, dar şi înălţări, că există pierderi şi regăsiri, eşecuri şi succese, ai aflat că există frumos şi urât. Şti că lumea asta le conţine pe toate, de tine depinde ce alegi să vezi. De tine depinde cum va arăta viaţa ta. Doar tu poţi alege să-ţi continui drumul, să-ţi urmezi destinul.

Ridică-te şi mergi mai departe până la urmă nu eşti curios cum se va termina povestea ta?

Săptămâna mută

S-a aşezat liniştea peste casa noastră . Am învăţat să tac. Am învăţat să ascult. Am învăţat să văd. Câte lucruri au trecut neobservate până acum pentru că nu ştiam să-mi folosesc şi celelalte simţuri.

            Am tăcut şi am auzit cum mi-a bătut soarele în geam şi m-a invitat să-l privesc, m-a invitat să râd din tot sufletul, să mă bucur cu toată fiinţa că e aici şi ne încălzeşte, că ne mângâie, că ne luminează zilele, e aici în fiecare zi chiar dacă se ascunde după nori, chiar dacă nu zâmbeştea atât de tare, chiar dacă refuzăm să ne uităm pe cer şi să-l observăm el e aici şi ne permite să trăim, fără el nu ar mai exista viaţă.

           

Am tăcut şi am observat cum toate se mişcă, cum toate se prefac, cum umblă norii peste creştetele noastre, cum dau voie luminii să ne pătrundă în viaţă chiar când ne aşteptăm mai puţin, am observat cum vântul trece printre frunzele copacilor şi foşnetul lor creează o melodie ce îţi mângâie sufletul. Am ascultat cu vorbesc păsărele în copaci, cum îşi cântă poveştile de viaţă, cum iau totul ca pe o joacă şi se înalţă, apoi coboară, se ascund în iarbă, printre crengi, apoi revin să dea piept iar cu viaţa. Am privit cum cresc roadele pământului pentru a ne da energie, pentru a ţine în viaţă.

           

Am tăcut şi am ascultat râsetele copiilor, şi i-am văzut cum cresc în fiecare zi, se înalţă şi se transformă pentru a deveni adulţi, apoi se schimbă, se îmbunătăţesc, se caută, se pierd, se regăsesc, se cunosc, trăiesc, doar ca să pună punct şi să o ia de la capăt. Să primească o nouă şansă, un nou început.

            Am tăcut şi am privit meşterii care clădesc o casă, zgomotele erau doar o muzică ritmică, un semn al schimbării, al naşterii, un semn al faptului că lumea se mişcă, se modifică.

            Am tăcut şi cum puteam să-i răspund soţului meu că-l iubesc, decât atingându-l, decât spunându-i asta cu ajutorul ochilor. I-am lăsat pe ei să vorbească şi au spus lucruri pe care eu nu am reuşit să le spun cu ajutorul cuvintelor.

           

Am tăcut şi am văzut mai bine ca niciodată că viaţa se mişcă, viaţa merge mai departe orice ar fi, că nu este statică, altă dată aleargă, altă dată păşeşte hotărât, altă dată se târăşte, dar se schimbă, se transformă, se preface.

            Am tăcut şi am înţeles că toate au un rost, toate au o semnificaţie, că toate ne vorbesc, că universul acesta ne trimite răspunsurile la întrebările noastre dar nu le auzim pentru că vorbim prea mult, pentru că facem prea mult zgomot, pentru că ne plângem prea des în loc să ne bucurăm, pentru că nu suntem capabili să le primim pe toate bune sau rele ca pe un dar, ca pe o parte importantă a devenirii noastre.

Am tăcut, am deschis ochii mai larg decât niciodată, am suferit, am râs, am meditat, m-am frământat, m-am rugat, pentru a înţelege în final de ce am primit lecţia asta.

Am tăcut pentru că laringita nu mi-a permis să vorbesc şi totuşi am comunicat mai profund ca niciodată. 

Împreună, dar singuri

   Văd atâţia oameni care îşi celebrează cu fast o aniversare a căsniciei, apoi alta şi alta...trec decenii în care rămân legaţi de un act, de un contract pe care l-au încheiat în faţa legii. Rămân legaţi pentru că nu ştiu pe ce cale să apuce, pentru că nu ştiu cum să se justifice în faţa copiilor, a rudelor, a vecinilor etc. De fapt ei nu ştiu că nu ar trebui să se justifice, nu ar trebui să dea explicaţii şi nu ar trebui să considere că depărţirea este un eşec. Un eşec este să te minţi pe tine că este bine să trăieşti aşa, că cel de lângă tine îţi oferă echilibru, o siguranţă, e un scut de protecţie în faţa lumii, cel de lângă tine e cineva care ţi-e la îndemână, chiar dacă nu pentru a te iubi, a te face să te simţi special, apreciat, a te face să simţi că împreună formaţi un întreg. E pur şi simplu acolo. Împreună aţi trecut prin atâtea, aţi văzut şi bune şi rele, vă ştiţi pentru că nu vă cunoaşteţi cu adevărat nici după atâta timp, vă acceptaţi unul pe celălalt, v-aţi obişnuit cu prezenţa partenerului care în timp vă devine coleg de apartament, aţi trecut cu vederea greşelile pe care l-a săvârşit partenerul doar în aparenţă pentru că de multe ori i le repetaţi în mod obsesiv, îl învinuiţi că v-a distrus viaţa, că v-a smuls aripile, că v-a legat de mâini şi de picioare, că v-a mutilat personalitatea, că a încercat să vă schimbe, că toate tragediile din viaţa voastră provin din incapacitatea lui de a lua decizii corecte.
     Orice ar fi, oricum ar fi partenerul nu plecaţi pentru că nu vă simţiţi în stare, nu vă simţiţi destul de atrăgători, puternici, nu simţiţi că meritaţi mai mult. Nu simţiţi că puteţi face faţa la gura lumii, dar puteţi face faţa încă unui an alături de cineva care nu vă împlineşte? 
     Împreună, dar singuri, treceţi prin această viaţă fară a vă îndrăgosti, fără a iubi, fără a fi voi. Singuri cu gânduri ce vă zboară prin minte fără a avea cu cine să le împărtăşiţi, a le dezbate, a le diseca.
    Şi până la urmă cine e de vină pentru că nu aţi primit nimic de la viaţa asta? Cine poate fi învinuit că nu aţi tremurat de plăcere, nu aţi râs sincer, că nu v-au sclipit ochii de fericire, că nu aţi simţit fluturi în stomac. Cine să fie de vină? Copii pe care îi folosiţi drept scuză, sau poate fratele mai mare care nu vrea să faceţi de ruşine numele familie? Mama care v-a inoculat în minte ideea că trebuie să rămâi într-o căsnicie orice s-ar întâmpla.
    O viaţă trăită în van, o viaţă risipită de teama de a o lua de la început, de teama de a gusta ceva nou, de teama de a nu te face de râs, de teama de a fi singuri, dar sunteţi deja singuri.
Umăr la umăr doi oameni se deplasează pe strădă, pe faţa lor se întrezăresc sentimetele lor adevărate, însingurare, disperare, rutină. Dispreţul pe care îl au unul faţa de celălalt poate fi cu greu ascuns. Măştile pe care le afişează nu rămân atât de fixe ca altădată, încet se văd adevăratele sentimete, adevăratele trăiri. 
     Anii trec şi lumânările de pe tortul de la încă o aniversare a căsniciei sunt suflate de cei doi. De ce nu-şi  doresc să aibă puterea să se rupă de minciuna în care trăiesc, să întrerupă relaţia asta falsă şi goală. 
    Poate e prea târziu, sunt deja prea bătrâni, au nepoţi, au atâtea în comun cum să le împartă, cum să divizeze toate trăirile, rătăcirile, tot ce au acumultat. Cum să le spună celorlaţi acum când au o vârstă atât de înaintată că ei nu se iubesc demult, ori poate nu s-au iubit niciodată, poate s-au căsătorit doar aşa pentru că sosise vremea, pentru că aşa trebuie, cum să spună lucrurile astea cuiva. Cum să motiveze acum după ani buni de convieţuire că sunt incompatibili din toate punctele de vedere. Mai bine îşi pun măştile când vin şi îi vizitează copii, nepoţii, rudele, zâmbesc şi se gândesc la moarte. Atunci se vor despărţi sau poate nu? Poate vor fi tot împreună. Ideea asta îi sperie atât de tare încât neagă şi existenţa lui Dumnezeu, căci, atei fiind, ştiu că după lumea asta pământul le va fi casă şi îi vor devora viermii iar trupul şi spirtul lor nu va mai fi în apropierea celui cu care au semnat un contract demult, nici nu îşi mai amintesc când. 
    Mai bine împreună şi singuri, decât să dea explicaţii. Totul putea fi schimbat în urmă cu mult timp, dar blazarea, obişnuinţa, neputinţa au reuşit să îi lege pe cei doi cum nici dragostea, respectul, înţelegerea nu au reuşit niciodată să o facă.
    Lehamitea asta le-a adus viaţa pe care o merită, viaţa pe care au ales-o, singurătatea agasantă alături de un necunoscut.

De ce tocmai mie?

         Când ne îmbolnăvim ne întrebăm de ce mi se întâmplă tocmai mie? De ce trebuia să mă îmbolnăvesc tocmai acum?

Şi eu am avut momente în trecut când îmi puneam astfel de întrebări. Dar acum înţeleg de ce ne îmbolnăvim, de ce suferim de anumite afecţiuni. Boala este un semnal de alarmă că am luat-o pe un drum greşit, că trebuie să ne corectăm. Boala conţine de fapt tratamentul de care avem nevoie pentru a ne vindeca sufletul pentru ca apoi să ne vindecăm corpul.

Cred că odată ce ne îmbolnăvim ar trebui să fim mai conştienţi în legătură cu ce se întâmplă cu noi, în legătură cu ce se întâmplă în jurul nostru, pentru că doar din noi izvorăsc răspunsurile la întrebări, soluţiile, tratamentul de care avem nevoie. Pentru că doar noi putem să ne vindecăm de rănile pe care ni l-am provocat. Sentimentele noastre refulate, frustrările înmagazinate, gândurile ascunse, suferinţele netratate, inapacităţiile noastre sunt cele care mănâncă câte puţin din noi în fiecare zi. Muşcă din noi şi ne lasă vlăguiţi, ne lasă livizi, bolnavi, dezorientaţi.

Dacă suntem conştienţi că am greşit, dacă ne însuşim lecţia în loc să protestăm, în loc să ne lamentăm putem să ne vindecăm trupul şi sufletul, însă dacă nu medităm, dacă refuzăm să înţelegem de ce ni se întâmplă aceste lucruri, dacă nu înţelegem că totul are un rost, că nimic nu se petrece fără sens, riscăm ca aceste suferinţe să se abată din nou şi din nou în viaţa noastră.

Practic boala noastră poate să ne purifice, poate să ne ridice pe trepte mai înalte, să ne ajute să zburăm, să ne dezvoltăm, sau poate să ne scufunde. Poate fi un lac în care să  înoţi şi să-ţi recapeţi liniştea sau o malaştină în care te afunzi pentru că te zbaţi cu furie, cu încăpăţânare.

         Acum ai ocazia să te pui faţă în faţă cu tine, să te priveşti cu atenţie, să te asculţi. Ce are de spus fiinţa plăpândă din tine care este ascunsă sub o serie de straturi de protecţie. Ce dureri poartă sub măştile pe care le pune de fiecare dată când iese în lume.

Află cu ce ai greşit faţa de tine şi de ceilalţi şi vindecă-te de suferinţa care s-a propagat în trupul tău. Învaţă lecţia, şi iartă-te pentru greşelile tale, pentru eşecurile tale, pentru că eşti om iar a greşi este omeneşte.

În definitiv boala are rol de catharsis şi este prietenul tău nu inamicul tău, îmbrăţişeaz-o şi fă pace cu ea, mulţumeşte cerului că ţi-a trimis-o pentru a progresa, pentru a te îndruma pe drumul cel bun.

Oameni deosebiţi

     Printre călătorii grăbiţi pe acest univers am întâlnit şi oameni deosebiţi, oameni care nu alergau atât de tare, care nu au fost atât de absorbiţi de ei, de problemele lor, care nu au crezut că totul se învârte în jurul lor. Oameni care au înţeles că suntem cu toţii interconectaţi, că suferinţa şi răutatea se propagă atât de repede, atunci de ce nu am alege să propagăm binele, bunătatea.
    La cazurile despre care scriu am asistat sau samaritenii sunt cunoscuţi de ai mei. M-au uimit acei tineri care au reuşit să înoate împotriva curentului, care au reuşit să se debaraseze de micime, răutate, egoism. Aceşti tineri sunt oameni adevăraţi şi îmi doresc ca în viitor să vad din ce în ce mai mulţi oameni. Să nu mai trecem indiferenţi pe lângă cei care au nevoie de ajutor, pe lângă cei care suferă, pe lângă cei abandonaţi de toată lumea pentru vini reale sau închipuite, să nu mai judecăm pentru că această atribuţie nu este a noastră.
Să ne amintim mereu că tot ce facem este pentru sufletul nostru, ne spălăm de mizeria ce ne întinează mâinile, de jegul ce ne murdăreşte hainele.

1. Un copil al străzii a fost bătut crunt într-o seară de un grup de tineri cu bani. Au făcut-o pentru a se amuza. Deja gustaseră tot felul de distracţii şi nimic nu le mai provoca adrenalină. Oricum ştiau că nu vor fi pedepsiţi pentru fapta lor. Cui i-ar păsa de un neica nimeni? Cine ar sesiza absenţa unui amărât de copil?  Un cuplu ce se plimba în oraş a găsit copilul plin de sânge şi în agonie. S-au apropiat, el le-a povestit ce s-a întâmplat. Cu chipul contorsinat de durere aştepta să moară. Ei l-au încurajat, l-au mângâiat şi au aşteptat sosirea ambulanţei. La apariţia ambulanţei s-au confruntat cu o nouă problemă. Echipajul de pe ambulanţă nu a dorit să murdărească maşina cu un copil al străzii. Mai bine murea în stradă...oricum nu era nicio pierdere. După multe insistenţe, dezbateri, copilul a fost urcat în ambulanţă...Diferenţa pe care au făcut-o aceşti tineri se cheamă viaţă.
2. Un tirist ce parca în curtea unde se face recepţia marfă a unui supermarket nu a sesizat o doamnă care s-a strecurat în spatele tirului pentru a trece. Şi a strivit-o în timp ce parca. Un tânăr ce livra marfă  a observat scena, a alergat şi i-a oferit primul ajutor. Diferenţa pe care a făcut-o a fost imensă, căci ambulanţa a ajuns târziu. Diferenţa se chemă viaţă.
3. Un om al străzii a leşinat pe trotuarul dintr-o zonă centrală a oraşului. Trecătorii grăbiţi îl ocoleau cu indeferenţă, cu repulsie. Se temeau să nu fie contaminaţi de mizeria lui, de boala lui.O fată şi un băiat s-au apropiat de bărbat, i-au susţinut capul şi i-au dat sticla lor cu apă, l-au ajutat, au chemat ambulanţa şi au stat lângă el pentru a-l încuraja. Nu le-a fost teamă de mizerie, boală... Diferenţa pe care au făcut-o este imensă. Diferenţa se chemă rai.
4. O tânăra a coborât din firobuz. Afară erau - 10 grade. O femeie făcea curăţenie în stradă. Buzele ei erau vinete, mâiniele îngheţate pe mătură. Privea în gol. Tânăra s-a apropiat de ea şi-a scos mănuşile şi i le-a dăruit. A plecat mai departe neaşteptând nicio mulţumire. Lacrimile femeii nu au apucat să se rostogolescă pe obraz căci au îngheţat când au intrat în contact cu aerul rece. Diferenţa pe care a făcut-o tânăra aceea se cheamă rai. 

    Cu toţi trebuie să muncim, să cucerim raiul. Avem atâtea oportunităţi să facem lucrul acesta şi totuşi trecem grăbiţi de fiecare dată când putem face o diferenţă imensă pentru un semen al nostru. Asta pentru că el nu este ca noi, asta pentru că nu îl înţelegem, nu îi cunoaştem viaţa, deciziile, pentru că nu avem nicio datorie faţa de el. Dar avem o datorie faţă de noi.
    Într-o zi putem să fim noi înşine căzuţi în stradă, răniţi, abandonaţi, şi la acel nivel să vedem doar picioare ce se îndepărtează repede de noi. Am putea să-i condamnăm pe acei oameni. Suntem exact ca ei.
Azi poate fi o altă zi pentru noi în paradisul pe care l-am construit pentru noi pe acest pământ. Ce ne va rezerva ziua ce va veni?