Oare chiar iubesti?

     Am spus cu totii: te iubesc, am spus-o cu bucurie, cu mandrie, cu exaltare, cu patima. 

Am declarat raspicat ca iubim, dar vorbele noastre nu au fost mereu in concordanta cu faptele noastre. Caci cum altfel se poate explica falia intre ce facem si ce zicem. 

      Nu am spus-o si eu, si tu ca iubim vara, iubim soarele care te mangaie, te rasfata cu atingerea lui fierbinte, dar tot ce am facut cand s-a arata pe cer puternic si zambitor a fost sa ne ascundem la umbra, sa fugim din calea lui, sa ne gandim la iarna si la racoarea ei placuta.

      Nu am reptat de atatea ori ca iubim ploaia ce are proprietatea sa ne racoreasca, sa ne curete inimile si orasele/satele, dar de fiecare data cand cadea peste crestetele noastre ne adaposteam speriati sub umbrele mari care opreau contactul pielii noastre cu lacrimile norilor.

     Nu am zis in gura mare ca iubim copacii si i-am sacrificat pentru a ne face viata mai confortabila?

     Nu am enumerat nenumaratele motive pentru care iubim animalele si le-am ucis pentru a ne hrani, le-am dresat pentru a ne amuza, le-am transformat in haine, accesorii?

     Nu am grait cu bucurie ca ne adoram familia si am gasit mii de scuze cand ne-a fost solicitat ajutorul, nu aveam nici noi resurse materiale, timp...

     Nu am repetat in mod obsesiv ca ne iubim partenerul, dar ne-am pus nevoile, dorintele, sentimentele noastre mai presus decat a lui?

     Si atunci...noi suntem capabil sa iubim? sau se imbatam cu apa rece? 

Ori poate singura fiinta pe care o iubim suntem noi insine. Ne iubim mai mult decat iubim pe oricine, orice pe lumea asta, cum altfel vrem sa ne protejam, sa ne conservam impotriva tuturor, cum altfel sa fim asa de indarjititi in a ne asigura ca suntem mereu in siguranta, mereu satisfacuti.

     Atunci daca cineva te va intreba: iubesti? Fi sincer si spune-i, declara-i fara retinere, fara teama, fara a mima, caci te va intelege, in definitiv e tot om, e tot egocentrist ca tine. Da, iubesc, ma iubesc pe mine insami.

Far from Madding Crowd (2015)

   

     Bathsheba Everdene o femeie care poartă un nume neobişnuit. Un nume care însă i se potriveşte ca o mănuşă. Asta pentru că tânăra domişoară nu semănă cu nicio altă tânără. Este puternică, inteligentă, curajoasă şi neâmblânzită.
      Bathsheba locuieşte când singură, când la mătuşa ei, căci îşi pierduse părinţii prematur. Aşa că nimeni nu îi ţine predici, nimeni nu-i impune reguli şi limite, poate fi ea însăşi.
Cum timpul trece şi nu mai este adolescentă, Bathsheba începe să aibă pretendenţi.
      Primul bărbat care îi cere mâna este un fermier ce locuieşte în apropierea mătuşii ei, Gabriel Oak  un tânăr ce are vise mari. Doreşte să se îmbogăţescă, şi crede că poate face asta cu ajutorul oilor pe care le deţine.

Îi promite lui Bathsheba că nu o să-i lipsescă nimic, în timp îi va dărui tot ce ar trebui să aibă o femeie de talia ei. Aceasta îl refuză respectuos, căci îi este teamă că nu va mai putea fi ea însăşi. Îi este frică că tânărul Gabriel nu este capabil să îmblânzească o sălbatică ca ea.
Viaţa celor doi tineri se va schimba peste noapte, Bathsheba moşteneşte averea unui unchi şi devine proprietara unei ferme mari, iar lui Gabriel îi mor toate oile aşa că se vede nevoit să renunţe la visul lui de a deveni fermier şi plecă să-şi caute o slujbă.
Cei doi tineri se trezesc faţă în faţă. Ea în postura stâpânei, el în postura slugii. Gabriel Oak este angajat de doamna Everdane pe postul de oier. În decursul timpului va fi pentru ea mai mult decât atât. Este îngerul ei păzitor.
Al doilea pretendent al doamnei Everdane este un bărbat prosper, vecin cu tânăra, William Boldwood. După ce se gândeşte bine şi se sfătuieşte cu Oak, decide să-l refuze şi pe al doilea pretendent.

Un sergent chipeş reuşeşte să-i fure inima. Frank Troy. Cu toate că Oak o sfătuieşte să nu se căsătorească cu sergentul căci este un pierde-vară, refuză să asculte şi devine doamna Troy.

Momentul acela se va dovedi un moment de cotitură, bărbatul ei este un copil răsfăţat, dornic de a fi în centrul atenţiei, acaparat de jocuri de noroc şi distracţii. Averea strânsă cu atâta trudă de unchiul ei este la un pas de a se duce pe apa sâmbetei.

Puternică Bathsheba le înfruntă pe toate. Numai că în timp şi puterea se poate consuma dacă nu e reâncărcată cu dragoste, susţinere şi respect.

Lucrurile vor lua o turnură dramatică şi Bathsheba va înţelege că dragostea adevărată este de cele mai multe ori la un pas de noi.

Un film despre puterea destinului, despre forţa dragostei care are capacitatea de a repune în mişcare inimi suferinde.

Regia:Thomas Vinterberg
Scenariu:Thomas Hardy (romanicier), David Nicholls (scenariu)
Distribuţia:Carey Mulligan, Matthias Schoenaerts, Tom Sturridge, Michael Sheen

Cetatea Şoimoş

     

      Construită la sfârşitul secolului al XIII-lea de către Paul, ban de Severin, Cetatea Şoimoş - reşedinţa de unde se putea asculta glasul Mureşului. Altă dată cald, altă dată furios.
      O serie de familii nobiliare au avut resedinţa aici, iar cetatea a învăţat o mulţime de limbi străine, căci ocupanţii au avut diferite naţionalităţi. A fost părasită în 1788 şi distrusă în mod sistematic.
   

      Cetatea a fost învăţată însă de-a lungul timpului să lupte. A văzut atâtea orori, atâtea bătalii crunte, călită a decis să nu se predea niciodată.
Priveşte curioasă spre lumea care forfoteşte, spre gălăgia din vale, şi zâmbeşte tainic, căci este conştientă de faptul că nimeni nu poate şti poveşti mai cutremurătoare sau mai frumoase ca ea.
     

      Cetatea are înscrisă pe filele ei istorie, pe care nu o vom regăsi din păcate în cărţile de la şcoală. Evenimentele la care a asistat, victoriile, înfrângerile, perindarea diverşilor locatari a definit-o şi a făcut-o cine e azi. O magazie de amintiri.

      Urcarea a fost dificilă, pentru că am ales drumul cel mai anevoios. Canicula şi urcuşul îmi dădeau serioase bătăi de cap. La un moment dat am simţit că vreau să renunţ să mă întorc la poalele colinei. Dar ceva mă chema acolo sus. Trebuia să văd un spaţiu în care s-a trăit intens, s-a simţit monstruos. Am avansat cu greu şi odată ajunsă sus am simţit că înainte de a cuceri vechea cetate, m-a cucerit ea pe mine. Cu siguranţă că anii lungi de experienţă îi dau un atu. A ştiut ce tactică să folosescă pentru a mă prinde în mreaja ei.

      Înmărmurită am privit peisajul fabulos ce parcă îi aducea un omagiu cetaţii care s-a încăpăţânat să nu se lase distrusă în totalitate de mâinile oamenilor cruzi. A vrut ca toate generaţiile care vor veni să facă cunoştinţă cu ea şi să încerce să-i afle tainele.

      Privind oamenii mici de jos, viaţa ce se desfăşoară atât de haotic, am avut o revelaţie, sau nu ştiu poate cetatea asta veche mi-a trimis un mesaj. Drumul spre cetate seamănă atât de mult cu viaţa. E anevoios, te întrebi de ce îl faci, ai senzaţia că nu mai poţi, vrei să cedezi, dar poţi, cât de mult mai poţi după ce crezi că ai ajuns la punctul limită. 

       Finalul este grandios, este cireaşa de pe tort. Odată ce ai trecut toate testele ajungi să te eliberezi, să te simţi echilibrat. Îţi dai seama că toate au meritat. Că nimic nu a fost greu. Acum ştii că nimic din viaţa ta nu a fost fără rost. 

       Am simţit că am ajuns în vârful lumii şi sunt liberă. Îmi venea să strig din toţi rărunchii Libertateeeeeeeeeee, dar înainte să fac asta am amuţit, m-am calmat. Aici nu mai au ce căuta luptele, revoltele, tristeţea, fericirea, exaltarea. Aici e casa păcii. 

Razbunarea sluţilor

de Rodica O. Braşoveanu

     

      Petrica(Patrick) Sarbu este un barbat extrem de atragator, se poate spune ca este un zeu ce paseste pe pamant. 

      Dragos Mateiescu, prietenul de o viata lui Patrick este mereu in centrul atentiei, asta se datoreaza meseriei, este actor, dar si a faptului ca poseda un sex appeal cu care reuseste sa suceasca mintile orcarei reprezentanta a sexului slab. El insa nu o doreste decat pe iubita lui Diana, care ii este si colega. 

      Diana Tamas este o femeie superba care reuseste sa obtina totul de la viata pocnind din degete. 

      Monica Miclea este opusa Dianei ca tip de frumusete, stil. Monica este de o frumusete aristocrata, o inocenta, o puritate mai rar intalnita in aceste timpuri.

      Acesti oameni daruiti cu frumusete, carisma, talent isi intretaie drumurile. Ajung sa formeze un grup pe care multi il invideaza sau din care doresc sa faca parte. 

      Patrick este repugnat de ideea de a munci. La aproape 30 de ani reuseste performanta de a nu fi muncit nici macar o zi in viata lui. Pe de alta parte adora banii, luxul, distractia. 

Cum poate sa aiba parte de toate astea fara a fi nevoit sa-si ia o slujba? Simplu. Se foloseste de inzestrarile lui - frumusete, sarm, putere de seductie si o cucereste pe Clotilda Marinescu o doamna mai in varsta decat propria lui mama. O mamitica care il protejeza, rasfata, si ii furnizeaza mijloacele materiale ca el sa se bucure de o viata de huzur.

In mintea lui ce face nu e atat de rau, in fond el nu ii daruieste batranei tineretea lui. De ce sa nu primeasca in schimb banii?

Toate bune si  frumoase, insa oamenii vor mereu mai mult. Si de aici pana la nebunie si obsesie nu mai e decat un pas.

      Diana Tamas este actrita la teatrul Arlechino, colega de scena cu Monica si Dragos.

Tanara actrita are parte de o viata de invidiat in ochii publicului. Are parte de succes, un iubit atragator, bogat, celebru. Insa ea isi doreste mai mult. Nu mai vrea sa imparta lumina scenei cu colega ei Monica. Pentru ea frumoasa rivala este un junghi in coaste. O deranjeaza ropotul de aplauze de care se bucura angelica Monica, caci fara doar si poate este o actrita talentata, atrage toate privirile. Monica este opusul Dianei. Diana este un femme fatale, pe cand Monica este inocenta, timida, calda. 

      Cand Diana afla ca Don Quijote va fi pus in scena, stie ca singura modalitate ca ea sa obtina rolul Dulcineei este ca Monica sa nu dea o proba pentru acest rol.

      Atunci se naste un plan diabolic care are ca scop distrugere Monicai.

Luiza Miclea este bunica Monicai. O are doar pe ea pe aceasta lume. Momentul in care Monica va pleca pe lumea cealata este un moment crunt pentru batrana. Este tinuta in viata de un singur lucru. Doreste sa se razbune, caci simte ca moartea Monicai fusese de fapt un act criminal.

      Gamanul Emil Margescu este un tip care are parte de o viata chinuita. Indopat de mic de catre parinti, este un copil, apoi adult obez care este mereu tinta glumelor dure ale semenilor. Il tine in viata actrita Monica carei ii este servitor devotat, pe care o divinizeaza. Simte ca moartea ei are ceva necurat la mijloc, si doreste sa faca dreptate. 

      

      Ciresica zisa si Ciorica, este o femeie atat de respingatoare, arata grotesc. Sora ei Diana Tamas este rapitoare, insa extrem de cruda cu Ciorica careia ii distruge viata, ii distruge sansa de a fi fericita. 

      Ciresica are parte doar de lovituri, jigniri, nefericire. Singurul lucru care o motiveaza sa mearga mai departe este dorinta de a i-o plati Dianei. Rabdatoare, o studiaza, o pandeste, pe diva Diana. Mai devreme sau mai tarziu va afla ceva reprobabil despre ea, ceva care o va putea distruge pe inzestrata Diana.

       O carte in care personajele sunt construite minutios, sunt complexe, au diverse tipologii, sunt convingatoare, reale. Nu seamana, dar au ceva in comun - dorinta de a se afla in centru atentiei, de a fi iubite, de a parveni.

       O intriga interesanta, un plan macabru pus la cale de cei mai putin favorizati de soarta. 

     Finalul cartii este cutremurator, greu de digerat, dar previzibil. Un semnal de alarma trebuie tras, caci este evident ca injosirile in mod repetat, umilirile sistematice, tratamentul crud pot naste monstrii.

Maketub

     

      Cartea lui Paulo Coelho, Maketub, pe care am parcurs-o astăzi a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru mine. Nu cred că a fost întâmplător momentul în care am avut "întâlnirea" cu această cartea, care practic este o culegere de cugetări.
      De multe ori când mergem pe drumul nostru purtaţi de o forţă mai mare decât noi, ne speriem de haita de câine care ne iese în cale. Ne imaginăm cele mai înfircoşătoare scenarii. Câinii ne-ar putea face atâta rău, ne-ar putea ataca, muşca, chiar lua viaţa. Însă nu ne imagină că ar putea să ne facă mai curajoşi, mai puternici şi nu în ultimul rând mai determinaţi să ne atingem ţinta.
      Maketub însemnă aşa a fost scris. Fie că povestea vieţii noastre o scriem noi, fie că este un scenariu semnat de bunul Dumnezeu, poveştile noastre nu seamănă, şi trebuie să înţelegem că fiecare om este unic, iar drumul fiecăruia duce către o cu totul altă destinaţie. 
       
Câteva învăţături din carte:

      

      Gîndeste-te la larvă. Îşi petrece cea mai mare parte a vieţii pe pământ, invidioasă pe păsări şi supărată pe destinul şi înfăţişarea ei. “Eu sînt creatura care place cel mai puţin din toate”, gândeşte. Într-o zi, Mama Natură îi cere larvei să pregătească o gogoaşă. Larva e mirată – nu a mai făcut niciodată pînă acum o gogoaşă. Înţelege că îşi construieşte propriul mormînt şi se pregăteşte să moară. Chiar dacă a fost nefericită cu viaţa pe care a trăit-o pînă în acel moment, se plînge către Dumnezeu: “Cînd de abia mă obişnuisem cu viaţa mea, Doamne, îmi iei şi puţinul care-l am.” În disperare se închide în gogoaşă şi aşteaptă sfîrşitul.
După cîteva zile se trezeşte transformată într-un fluture superb. Acum este în stare să zboare către cer, şi este foarte admirată.
E surprinsă de semnificaţia vieţii şi de semnalele lui Dumnezeu.

     Cînd păşeşti cu hotărîre de-a lungul drumului tău, vei găsi o poartă cu o frază scrisă deasupra,” spune maestrul. “Întoarce-te la mine şi spune-mi ce zice acea frază. Discipolul se dăruieşte căutării trup şi suflet, şi într-o zi întîlneşte din întîmplare acea poartă şi atunci se întoarce la maestru. 

“Fraza scrisă era ‘ASTA E IMPOSIBIL ‘ “, spune el. “Era scris pe un zid sau pe o poartă?” întreabă maestrul.
“Pe o poartă,” răspunde.
“Bine, atunci, pune mîna pe clanţă şi deschide-o.” Discipolul se supuse. Din moment ce fraza era scrisă e o poartă, ea se deschise ca orice poartă normală. Cu poarta complet deschisă el nu mai putea vedea fraza – şi merse înainte.

     Un pustnic bătrîn fu invitat la curtea celui mai puternic rege al acelor vremuri. 

“Invidiez un om sfînt care se poate mulţumi cu atît de puţin,“ spuse regele. “Eu invidiez pe Maiestatea Voastră, care se poate mulţumi chiar şi cu mult mai puţin decît am eu,” răspunse pustnicul.

“Ce vrei să spui? Întreagă ţara aceasta îmi aparţine,” spuse regele jignit. “Exact,”spuse călugărul. ”Eu am muzica sferelor celeste, am rîurile şi munţii din toată lumea. Am luna şi soarele, pentru că eu îl am pe Dumnezeu în inima mea. Maiestatea Voastră, însă, nu aveţi decît regatul”.

      Spune maestrul: “Foloseşte-te de fiecare binecuvîntare pe care Dumnezeu ţi-a dat-o astăzi.

O binecuvîntare nu poate fi păstrată. Nu există nici o bancă unde putem depozita binecuvîntarile primite şi să le folosim cînd vedem o ocazie.
Dacă nu le foloseşti, sînt iremediabil pierdute.
Dumnezeu ştie că noi sîntem artişti creativi cînd intră în vieţile noastre.
Într-o zi ne dă lut să sculptăm, în alta pensule şi pînze sau un creion.
Dar noi nu ştim să folosim lutul pentru a picta sau creionul ca să sculptăm.
Fiecare zi are miracolul său.
Acceptă binecuvîntările, lucrează şi creează micile tale opere astăzi.

Mîine vei primi altele.”

   

      Un discipol spuse: “Toţi maeştrii spun că numai prin căutarea solitară se poate găsi comoara spirituală. Atunci de ce sîntem toţi împreună?”
“Sînteţi toţi uniţi pentru că pădurea este întotdeauna mai puternică decît un copac solitar,” răspunse maestrul. “Pădurea păstrează umiditatea, rezistă la furtuni şi ajută pămîntul să fie fertil. Dar ceea ce face un copac să fie puternic sînt rădăcinile lui. Dar rădăcinile unei plante nu pot ajuta altă plantă să crească. A fi uniţi pentru acelaşi scop înseamnă a permite fiecărei persoane să crească în felul său, şi acela este drumul celor care doresc să fie aproape de Dumnezeu.”

       

Un castel fantomă

       Am decis să ne aventurăm în weekend până la Balnoc să vedem şi noi locurile pe unde Alteţa Sa Regală Regina Elisabeta a Greciei, sora regelui Carol al II-lea al României îşi făcea promenadele.

      Ne pregătisem deja pentru o experienţa traumatizantă, pentru că ştiam că locul care odinioară trezea invidia capetelor nobilare este în ruină, însă nu ne imaginam că acel castel minunat, este pur şi simplu o fantomă.

     Un castel înghiţit de buruieni, o curte inundată de vegetaţia care parcă voia să ţină locul străjerilor. Nu te lasă să înaintezi, nu te lasă să descoperi istoria ce s-a scris în acel perimetru prin care s-au perindat demintari îmbracaţi în cele mai scumpe veşminte de la Paris. O ţine ascunsă, de parcă cine ştie ce mari secrete nu ar trebuie să iasă la iveală. Cum altfel să-ţi explici că o parte importantă din istoria poporului român a ajuns să fie aproape invizibilă. Magia care o face invizilă este făcută cu ajutorul ierburilor care parcă ţipă la tine ca un agent de circulaţie : STOP, nu poţi să treci pe aici! În curtea asta nu ai ce căuta!
Te uiţi în jur, oare cine îţi vorbeşte? Să fie vântul, o nălucă, sau nepăsarea, neputinţa autorităţilor, sau toate la un loc. Greu de răspuns.

   Cuprinsă de tristeţe m-am luptat cu buruienile; îmi loveau picioarele şi încercau să mă oprească. Mă încăpăţânam să găsesc urmele luxului ce îi faceau invidioşi pe regii şi reginele altor state. Eram îndârjită să aflu dovezi incontestabile ale faptului că România fusese cândva o ţară în care se preţuiau operele de artă, căci acest castel construit în stil Renaissance fusese o bijuterie, şi putea fi o atracţie turistică, o mândrie a Banatului şi a României.

    Însă timpul, regimurile care s-au perindat la putere de la plecarea în exil al ultimei locuitoare a castelului, Regina Elisabeta a Greciei, nu a fost în relaţii tocmai amiabile cu odată falnicul castel.

    Am intrat în castelul în formă de U şi îmi imaginam cum arăta demult, demult, cum strălucea de curăţenie, cum era decorat, cum se plimbau capete încoronate pe coridoare şi în saloane.

 



      Cum arătase parcul spre care dădea odaia reginei? Cu siguranţă că iarba era tunsă şi florile zâmbeau voioase.

   

       Astăzi în curte nu am văzut nici o floare, doar copacii minunaţi,impunători, care tronau cu o mină serioasă. Ei nu au fost învinşi de vremuri, nu au reuşit să fie distruşi de regimuri, nu au renunţat să privească mândri spre cei care păşesc prin curtea înghiţită de bălării. Parcă am detectat o oarecare tristeţe care străpungea coaja lor groasă, să fie faptul că şi ei detestă să asiste la deteriorarea proprietăţii, sau nălucile ce umblă prin curte la lăsarea serii nu le dau pace, le distruge somnul şi sănătatea. Oricare ar fi motivele, pomii se luptă, se luptă asiduu să nu capituleze. Să nu se lase învăluiţi de uitare, să nu fie înghiţiţi de buruienile flămânde. 

   

      Uşile zăvorâte cu lanţuri ruginite nu au reuşit să ne ţină afară. Pe noi nişte iubitori ai istoriei, care am călcat cu sfială, dar şi înfioraţi. Nici pe hoţii de ocazie nu i-a oprit nici o uşă, sau lacăt, au furat tot ce au crezut că poate fi capitalizat de-a lungul timpului.

     Imaginile dezolante mi-au rămas întipărite pe retină, mi-au rămas prinse în inimă ca un ghimpe. În minte mi se rotea nebuneşte întrebarea - de ce nimic ce este frumos, important nu dăinuie în ţara noastră?

Îmi pare rău

   

       Cât de simplu poate fi reparată o relaţie pe care ai stricat-o în mod voit sau fără să-ţi dai seama. E suficient să spui din tot sufletul îmi pare rău. E atât de eficient. Are proprietăţi miraculoase un îmi pare rău. Pentru că dacă nu-l spui viaţa ta se poate schimba. Poate lua o turnură nu tocmai pozitivă. 
      Relaţii de o viaţă se pot deteriora. Prietenii strânse se pot destrăma. Familii unite se pot separa. Doar pentru că cineva s-a încăpăţânat să creadă că opinia lui e justă, că nu greşeşte niciodată, că poate arunca cu adjective în stânga, în drepta şi în mintea lui îngustă să domnească ideea că nimeni nu va suferi. 
       Mândria poate distruge o relaţie la care s-a muncit o viaţa întreagă. Un om ce alege să pună mai presus egoul său şi nu o fiinţă, pe care susţinea până ieri că îi este dragă.
        Sunt persoane care aleg să plângă nopţi întregi, să se foiască pe perna umedă, dar să nu-şi ceară iertare. Să nu cumva să se înjosească, sau să nu arate slabiciune. În mintea lor a-ţi cere scuze este egal cu a fi slab, a fi vulnerabil. În schimb a-ţi cere iertare, a spune cuiva că ai geşit şi doreşti să mai primeşti o şansă, că doreşti să te schimbi este exact contrariul. Înseamnă că eşti uman, puternic, curajos, şi nu în ultimul rând că persoana căreia îi ceri scuze are importanţă în viaţa ta. Nu doreşti să te desparţi de ea, nu doreşti ca ea să nu mai apară în povestea vieţii tale. A-ţi cere scuze este un mod de a te elibera, de a lăsa jos un bagaj greu şi inutil, a ierta este un mod de a te apropia de Dumnezeu.