Filme europene

Zece filme europene care pot fi ridicate la rangul de artă. Nu trebuie să le ratezi dacă îţi place să vezi altceva, dacă te-ai săturat de finalurile previzibile, de filmele americane comerciale şi comune.

Jeux d enfants (2013)

Sophie şi Julien sunt doi copii care se întâlnesc cu suferinţa la o vârstă prea fragedă. Neintegraţi, singuri, cei doi se împrietenesc şi se joacă. Jocul lor nu seamănă cu al altor copii. Un joc ce îi distruge pe cei din jur, un joc care are reguli foarte puţine îndrăzneşti sau nu. O faci sau nu? Vor reuşi cei doi să-şi găsească echilibrul, să se integreze, să găsească iubirea sau vor rămâne veşnic nişte neadaptaţi? Un film dement despre oameni care tăiesc cu altă intensitate.

Amelie (2001)

O chelnăriţă idealistă ce trăieşte în Paris vrea să schimbe lumea. Ajută în mod anonim o mulţime de oameni. Într-o zi lumea se va schimba - lumea ei, căci va întâlni dragostea.

Sveti Georgije ubiva azdahu (2009)

Un film care prezintă adevărul crud din viaţa asta. Al doilea război mondial cuprinde Serbia ce e nevoită să îi timită pe bărbaţii apţi de luptă pe front. Cei rămaşi acasă sunt invalizii care se vor ocupa de femeile care au rămas fără parteneri. Război, dragoste, viaţa şi moarte. O capodoperă construită cu atenţie, migală şi nebunie!

El Cuerpo (2012)

O femeie superbă este ucisă. Detectivul trebuie să-i găsească corpul care dispăruse de la morgă. Un film care te ţine în suspans şi te lasă mut de uimire când îţi relevă adevărul tulburător la final.

El secreto de sus ojos (2009)

Unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut! Ce se ascunde în spatele vieţii aparent normală pe care o duce un bărbat a cărui viaţă fusese distrusă în momentul în care soţia lui este violată şi ucisă cu bestialitate. Violatorul este eliberat din cauza unor vicii de procedură ale justiţiei. Dar va plăti oare violatorul pentru crima comisă? Pedeapsa lui se va dovedi draconică comparativ cu una dată de justiţie...Un film care te pune pe gânduri, te macină, pe care îl rumegi încercând să-ţi dai un răspuns. Câţi oameni ar lua justiţia în mână pentru aş-i face dreptate?

Crna macka, beli macor (1998)

Un film fenomenal în regia lui Emir Kustirica. O lume a ţiganilor în care poveştile sunt scrise înainte de a se întâmpla, dar de cele mai multe ori se rescriu din mers. Doi tineri ce se iubesc nebuneşte sunt puşi în faţa unui fapt împlinit. Trebuie să se căsătorească cu partenerii selectaţi de familie. Cei doi se opun, dar cuvântul lor nu e luat în seamă. Asta până când vor rescrie scenariu prost scris de familiile lor. 

Sivi kamion crvene boje (2004)


O poveste frumoasă de dragoste se naşte într-un mod neşteptat între două persoane care aparent nu au nimic în comun. El un bosniac daltonist, ea o sârboaică ce doreşte să scape de o sarcină nedorită. În călătoria pe care o fac cu camionul furat de bosniac trăiesc aventuri incredibile care îi unesc şi îi fac să se îndrăgostească unul de celălalt. Un film ce conţine sare, piper şi miere.

La meglio gioventu (2003)

Un film italian din două părţi. O familie ce trăieşte în Italia se luptă cu viaţa de zi de zi. Creşterea copiilor şi asigurarea unui trai decent. Copii cresc şi îşi fac planuri. Doresc să se realizeze, să urmeze cariere strălucite. Dar viaţa le strică planurile când le trimite un război, o tânără bolnavă psihic, schimbări de regim, inundaţii etc. Cum vor sfârşi cei care au fost odată nişte copii veseli cu o tinereţe minunată şi planuri măreţe?

                                       Zivot je cudo (2004)

Încă un film ce poartă marca Kusturica care merită savurat. Un el şi o ea se cunosc în timpul războiului din fosta Yugoslavie. Poveste lor de dragoste este sortită eşecului sau poate să dureze o viaţă? Asta în contextul în care ea este prizonieră de război iar el este căsătorit cu o soprană ce are probleme psihologice. Un film nebun de tot!

Nunta mută (2008)

Un film românesc în regia lui Horaţiu Mălăele ce ne prezintă mai în glumă mai în serios realităţile şi anomaliile regimului comunist. 
În anul 1953 doi tineri dintr-un sat din România hotărăsc să-şi uneasc destinele. Dar nunta lor este interzisă pentru că se află că a murit Stalin. Cum invitatii au sosit la nuntă, iar petrecerea fusese pregătită deja, evenimentul nu mai poate fi anulat. Totul e bine când se termină cu bine...Nunta zgomotoasă se transformă într-o nuntă mută pentru a nu deranja somnul de veci a lui tătuca. 

Sărăcia din noi

Adunăm banuţ lângă bănuţ, reuşim să acumulăm, să înmulţim şi apoi să multiplicăm toţi banii pe care i-am agonisit cât timp nu am trăit ci am muncit. Am muncit să ne îmbogăţim, să ne ridicăm case mari, să ne cumpărăm maşini extravagante, să ne achiziţionăm haine şi bijuterii luxoase. Ne este atât de bogat exteriorul. Şi pe măsură ce bogăţia exterioară creşte, cea interioară descreşte. Bogaţi şi invidiaţi de toţi ce ne cunosc şi ne zăresc fugar, dar atât de săraci pe interior. Sărăcia din noi este atât de mare. Şi este demnă de milă. Se asemănă cu un cerşetor cu haine murdare şi rupte, ce miroase a transpiraţie şi stă la colţ de stradă.

         Întinde mâna şi vrea salvare, asta e tot ce îşi doreşte, să poată găsi o cale de ieşire din povestea asta care nu i se potriveşte. Dar nu mai există uşi, sunt doar pereţi, doar ziduri înalte, doar tunele întunecate care te poartă spre tenebre care nu credeai că pot ascunde atâtea deziluzii, ratări, alegeri greşite.

         Nu mai există nici o portiţă de scăpare. Trebuie să mergi înainte. Nu mai poţi opri odată ce ai intrat pe autostradă trebuie să conduci cu viteză căci altfel rişti să provoci un accident. Dar oare ar fi cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla? Să te ciocneşti cu putere de un zid şi să ieşi la lumină. Să distrugi bogăţia inutilă care te împodobeşte şi te faci să arăţi ca un brad de Crăciun pe exterior şi te lasă atât de sărac pe interior? Secat de orice urmă de compasiune, umanitate, spiritualitate.

         Un bogat ce poartă în el un deşert. E cald, e zăpuşeală în fiinţa lui, şi tot ce îşi doreşte e un pic de ploaie, puţin de răcoare. Dar chestiile astea nu pot fi cumpărate. Cui ai putea să-i plăteşti să fi răcorit. Dumnezeu nu poate fi cumpărat, nu poate fi mituit, cu El nu poţi să faci niciun pact aşa cum ai făcut cu Diavolul.

         E atât firbinţeală, oare eşti aproape de iad? Să fie aşa acolo?!

Dacă mai ai o şansă să te îndrepţi spre divinitate, să o apuci pe calea cea bună?Da, poate nu e prea târziu.

Un torent însă te învăluie, nu mai poţi gândi altfel, nu mai poţi să îţi schimbi traiectoria. Au început să aibă unii mai mulţi bani ca tine, mai multe case, mai multe maşini, mai multe...mai mult...trebuie să nu pierzi timp. Time is money. Raiul mai poate să aştepte...Sărăcia din tine trebuie ignorată ca toate mizeriile din lumea asta.

         

Despre dragoste şi alţi demoni

   
        Primul roman scris de către Gabriel Garcia Marquez pe care l-am citit este "Despre dragoste şi alţi demoni". Un roman scurt însă care nu se parcurge foarte facil, iar dacă nu şti din ce unghi să-l priveşti poate părea dur, vulgar, promiscuu.
Sierva Maria nu se naşte sub auspicii tocmai favorabile. Aproape moartă la naştere, aceasta trăieşte după rugi fervente şi o promisiune fermă - părul ei nu va fi tăiat până în ziua nunţii.
Viaţa îi este lipsită de iubire din parte părinţiilor. Aceştia nici nu îi observă prezenţa, ba mai mult mama o detestă, exilând-o în latura casei unde vieţuiesc sclavii. Acolo Sierva învaţă trei limbi africane şi poate fi confundată cu uşurinţă cu sclavii, adoptându-le comportamentul, religia.
Într-o casă în ruină, cu doi părinţi ce se autodistrug, Sierva devine vizibilă pentru tatăl ei după ce este muşcată de un câine turbat. Atunci acesta îşi dă seama că o iubeşte pe copilă şi îşi doreşte să o salveze. Diagnosticată de un medic evreu care dă o sentinţă definitivă - Maria va muri mai devreme sau mai târziu în chinuri terifiante. Singura soluţie pentru curmarea suferinţei acestei ar fi otrăvirea.
Înfiorat, tatăl ei doreşte să consulte şi alţi medici, însă episcopul îi pune un ''diagnostic" definitiv - fetiţa este posedată de diavol şi trebuie exorcizată.
Tatăl decide să o ducă la mănăstirea indicată de episcop unde aceasta va fi exorcizată. Acolo fetiţei i se citesc imediat simptomele unei posedate. Limbiile africane pe care ea le vorbeşte cu scalvele de la mănăstire, întâmpările nefavorabile care se întâmplă de la venirea ei, îndărătnicia fetei şi sălbăticia ei sunt semnele sigure ale faptului că este posedată.
Mâna dreptă a episcopului, tânărul de 36 de ani Delaura este trimis să se ocupe de cazul fetei de 12 ani. Acesta refuză la început motivând faptul că nu este expert în exorcizări.
Întâlnirea cu mica Sierva Maria îl tulbură. Pe măsură ce timpul trece el devine obsedat de fetiţă. Consecinţele comportamentului său duc la o decizie drastică. Este excomunicat şi îi este interzis să mai ia legătura cu fetiţa. Posedat de demonul numit iubire, Delaura uită tot ce înseamnă morală, religie, Dumnezeu şi încearcă cu înfrigurare să se apropie de fetiţă.
O carte cu un final imprevizibil, violent, total neaşteptat. Dragostea este un demon ce distruge toate credinţele noastre, un demon ce ne ucide orice urmă de raţiune? Şi până la urmă ''nu-i pe lume leac care să tămăduiască ceea ce tămăduieşte fericirea".

Ştim să judecăm

          Ştim să judecăm şi ştim cum e să fi judecat.

Când îi judecăm noi pe ceilalţi suntem aspri, duri, infelxibili. Dăm sentinţe definitive cu executare. Suntem neiertători faţă de cele mai minore scăpări, faţă de cele mai mici încălcări ale moralei, bunului simţ.
Batem cu ciocanul şi rostim caustic sentinţa fără a ţine seama de depoziţiile martorilor, fără a asculta decizia juriului.
Avem dreptul să facem asta? Cine ni l-a arogat?
Nu contează. O facem. Pentru că deja avem excerciţiul. Am trimis deja de multe ori la eşafod, am ghilotinat atâţia oamenii. Am masacrat cu cruzime persoanele care nu respectă regulile noastre.
Dar noi trăim după legile altora?
          Ştim cum e să fi judecaţi. Şi de fiecare dată când suntem trecuţi prin colimator cerem clemenţă.

Puţină îngăduinţă că doar suntem oameni şi oamenii sunt supuşi greşelilor...
Dacă suntem condamnaţi judecătorul ni se pare nedrept, inuman, coruptibil. Ni se pare că suntem nedreptăţiţi, căci pe alţii nu îi purică cum ne-a puricat pe noi. Unde este egalitatea? Ne plângem, blamăm, ponegrim. Nu există dreptate pentru noi. Suntem nedreptăţiţi!
Dar ce facem noi e drept?
Nouă ni se potriveşte atât de perfect roba?
          Ştim să judecăm şi suntem caustici, inumani, inflexibili, când facem asta. Dacă şi Dumnezeu va proceda exact ca noi?

Ce simţi

         

         Ne cenzură în fiecare zi. Facem asta pentru a nu-i răni pe cei din jur, sau pentru că ne este teamă să spunem ce simţim de fapt, sau pentru că am făcut de atâtea ori acest lucru astfel că a devenit obişnuinţă. Nu am dat glas vocii noastre interioare care se zbătea să iasă ci am înghiontit-o, am scufundat-o adânc în fiinţa noastră. E bine şi aşa. Trecem prin viaţa asta fără a ne spune părerea, fără a ne împărtăşii gândurile reale, fără a ne exprima şi a ne expune aşa cum suntem. Fără a fi noi.

       

        Ne cenzurăm iar şi iar. Tot ce riscăm făcând acest lucru este să provocăm un cutremur cu intensitate atât de mare, un cutremur care va distruge toată construcţia noastră interioară. Ne va zgudui toată fiinţa. Atunci toate vorbele nerostite o vor lua la vale şi se vor amesteca cu altele. Nimic nu va mai avea sens. Praful se va amesteca cu bucăţile de dărâmături. Dezordinea dezolantă se va combina cu lacrimile noastre ce vor ţâşni ca o cascadă din sufletul care nu reuşise să fie el, ci era încarcerat în carcasa supusă atâtor reguli absurbe, fără sens.

        Ce vom face după ce vom opri lacrimile, după ce praful se va depune pe dărâmături? Va trebui să reconstruim. Va trebui să punem fiecare bucată la locul ei, dar cel mai important va trebui să ştim ce bucăţi să le aruncăm. Să lăsăm altele să crească frumos. Însă de data aceasta să nu uităm să le udăm ca pe nişte flori. Să le udăm în fiecare zi cu zâmbetul pe buze, cu bunătate, îngăduinţă, iertare, dar şi cu sentimentele şi gândurile noastre adevărate cărora să le dăm glas.

         Să rostim tot ce simţim în fiecare zi, dar să facem asta cu naturaleţe, bunătate şi respect pentru opiniile celorlalţi.

Timbuktu (2014)

         

            Cum ar fi să duci o viaţă ternă, plină de restricţii, o viaţă în care îţi este negată nevoia de a te realxa, de a te destinde, nevoia de a fi tu şi de a te exprima liber. Nevoia de a te conecta şi comunica cu dumnezeul tău aşa cum ai învăţat să o faci de la părinţii tăi, învăţătorii tăi. O viaţă în care a asculta muzică, a juca fotbal, a te îmbrăca indecent duce la biciuire, bătaie, închisoare sau moarte. Aceasta este realitate dură în care trăiesc locuitorii din Timbuktu după ce oraşul este controlat de islamişti fundamentalişti.

            Odată un oraş liniştit Timbuktu se vede ameninţat de gruparea care se foloseşte de numele lui Allah pentru a construi o lume nouă plină de restricţii, o lume în care reguli absurde le suprimă oamenilor libertatea.

            În special femeile sunt supravegheate cu atenţie de ochii vigilenţi ai fundamentaliştior. Rigorile vestimentare la care sunt supuse sunt absurde în condiţiile în care canicula te poate doborî în orice moment.

            Bărbaţii înarmaţi patrulează pe străzi şi veghează ca regulile lor să fie respectate. Tot ce îşi

doresc este un viitor în care să domnească justiţia. În viitorul perfect pe care şi-l imaginează şi pe care îl construiesc având la temelie un Coran reinterpretat, jihadiştii uită că învăţăturile lui Allah au la bază comunicarea, iertarea, bunătatea.                      

            Armele se descarcă şi sfârtecă aerul, iar jihadiştii sfărâmă identitatea oamenilor care tot ce-şi doresc este să trăiască în pace cu vecinii lor, respectând tradiţiile vechi transmise din generaţie în generaţie şi cuvântul lui Allah.

            Timpul s-a oprit în Timbuktu, căci oamenii au aceleşi veşminte pe care le purtaseră şi predecesorii lor, trăiesc în acelaşi tip de case, au aceleaşi ocupaţii, însă civilizaţia zilelor noastre se ciocneşte cu trecutul arhaic când armele se descarcă pentru divetisment sau pentru a curma o viaţă, când telefoanele sună şi aduc în mijlocul deşertului cuvinte din alte lumi.

           

          Familii dezbinate şi ucise din cauza unor bărbaţi care distorsionează cuvintele pentru a se potrivi cu crezul lor bolnav.

          Un film care te zguduie şi te pune pe gânduri. O realitate care tinde să se extindă şi indiferent cât de mult ne-am afunda în lumea noastră, indiferent cât de mult dorim să negăm că o astfel de lume există, este o realitate în care vieţuiesc oameni care au o singură vină - că s-au născut acolo.

Regia : Abderrahmane Sissako

Scenariu : Abderrahmane Sissako, Kessen Tall

Distributia : Ibrahim Ahmed, Abel Jafri, Toulou Kiki

Atingere

În fiecare zi atâtea lumi se ciocnesc. Se lovesc una de celaltă ca un vapor de un aisberg. Căci amândouă lumi sunt titanice, sunt glaciale. Poartă în ele atâta cruzime, aroganţă, vanitate.

În momentul în care se ciocnesc ies la suprafaţă orgoliu, frustrările, egoismul, invidia, singurătatea, disperarea şi atunci rănile vechi încep să sângereze.

Oamenii se izbesc unii de ceilalţi şi un cutremur se produce în fiinţa lor. Acest cutremur scote la iveală tot ce poate fi mai urât, descoperă toate mizeriile pe care le-au acumulat de-a lungul vieţii. Deschid atâtea răni, atâtea uşi spre un trecut dureros. Reacţia lor este atunci una de genul atacă sau vei fi atacat, distrus. Pentru a se proteja răspund în forţă, rispostând, punând la pământ lumea care îi destabilizează, care le creează nesiguranţă, teamă.

Tot ce au nevoie aceşti oameni este să fie atinşi, mângâiaţi, să fie îmbrăţişaţi. Au nevoie să plângă şi să dea drumul lacrimilor care le ţine sufletul sub apă şi nu mai îi dau voie să respire.

O atingere poate readuce echilibru, poate închide rănile ce sângerează, poate aduce zâmbetul pe buze.

O simplă atingere poate fi cel mai bun medicament pentru un om care se simte singur, care este abandonat, care este la pământ şi nu mai are puterea să se ridice, să se conecteze cu ceilalţi decât lovindu-i, jigndu-i, umilindu-i, facându-i să se simtă mici şi neânsemnaţi aşa cum se simte el.

Este atât de simplu să îi mângâiem pe cei din jur şi putem face asta cu o vorbă bună, cu un zâmbet sincer şi cald, cu o atingere. Atunci în lumea lor peste care s-a aşezat iarna cu plapumele groase de nea, va apărea surâzând un ghiocel.