Produs fast food

 

   În ultimele decenii oamenii nu mai au timp. Nu mai au timp să se bucure de nimic, nu mai au timp să savureze pe îndelete o mâncare delicioasă, un momente de bucurie, o achiziţie, o carte, o discuţie elevată, o promovare, o iubire. Mereu este altceva care te pune pe fugă. Nu este timp să stai pe loc. Nu trebuie să eziţi, să gândeşti, să vieţuieşti. Nu este posibil să faci lucrurile acestea pentru că altcineva ţi-o va lua înainte. Altcineva va fi iniţiatorul unei mode, al unui curent, a unei tendinţe.
Totul se desfăşoară cu viteza luminii, totul se consumă cât mai repede, totul se perimează, se învecheşte cât ai clipi. După un an, doi de utilizare un produs nu mai este modern, nu mai prezintă interes. Ne plictiseşte. Toate sunt nişte produse fast food. Le mirosim puţin, le privim cu încântare, apoi le ingurgităm doar pentru a le defeca. Nici măcar nu le mai mestecăm, nu le mai rumegăm. Acestea sunt produse care dăunează grav sănătăţii. Fizice şi psihice.
   

    Trist e faptul că şi iubirea a devenit un produs fast food, pentru că şi ea se consumă mult prea repede. Are un termen de granţie care expiră înainte să poţi întoarce "produsul" pe toate părţile, căci deja unele lucruri nu mai sunt conforme cu cerinţele pieţei şi te plictisesc.
    Iubirea este un "produs" împachetat frumos şi comercializat în spaţii reale şi virtuale, oferind senzaţii tari, plăceri carnale, fără substanţă, fără esenţă, fără miez. Încă o cutie frumos împachetată, încă un maraton ce odată finalizat nu lasă decât un sentiment de nulitate şi o necesitate...Ne aşezăm din nou pe linia de start. Alergăm, consumăm, ne înfruptăm, ne îmbuibăm cu adrenalină, ne dopăm cu noutăţi. Iubirea fast food este o mâncare nesănătoasă şi se cumpără adesea la ofertă. Asta pentru că nimeni nu mai este interesat de lucruri atât de ...hai să zicem de pe vremea bunicilor. La ce ar fi bună o dragoste sănătoasă care să sfideze timpul? La ce bun să ai pe cineva alături care să te respecte, susţină, iubească, ocrotească. Sunt cuvinte prea demodate. Ne putem descurca şi singuri. Putem vieţui o perioadă fără însoţitor, merită să plătim preţul acesta pentru a ne procura ceva nou, ceva proaspăt, ceva ce e în tendinţe.
Iubirea se consumă mult prea repede şi are pentru unii risc ridicat de indigestie, indispoziţie, depresie, melancolie, pentru alţii este un joc, o lecţie, o provocare, o vânătoare constantă. 

Cronica unui divorţ anunţat

Am observat că nunţile realizate cu fast, aplomb, cu o căruţă de bani care depăşesc cu mult bugetul mirilor care îşi doresc cu orice preţ să epateze, să se situeze pe o treaptă socială cât mai înaltă, se desfăşoară sub egida unui motto tot mai în vogă din punctul meu de vedere sunt nişte nunţi fastuoase, urmate de divorţuri dezastruoase! Şi sunt cronica unui divorţ anunţat. Căci cei doi miri fac parte din pătura de mijloc, muncesc doar pentru a supravieţui, şi organizând o astfel de nuntă reuşesc doar să se ruineze financiar şi asta numai pentru a stârni invidia cunoscuţiilor care vor comenta câteva zile bune ziua unirii celor doi porumbei. Cât de inteligent poate să fie un om care organizează o nuntă de 20.000 de euro pentru care a muncit 2 ani? În urma nunţii rămâne cu 1000 de euro în buzunar de la rudele sărace, vecinii băgăcioşi, colegii invidioşi. Căci nimeni nu-şi permite să

le acopere cheltuielile, nimeni nu este dornic să plătească pentru luxul lor ostentativ, pentru ca apoi să se întoarcă la o viaţă de mizerie. De ce ai plăti tu faptul că mirii doresc să-şi aducă lăutari scumpi, faptul că veşmintele lor sunt de firmă, faptul că aleg să meargă la nuntă cu limuzină, faptul că au cinci torturi, faptul că au bijuterii swarovski până şi pe lenjeria intimă, faptul că curg râuri de şampanie etc.
După câteva ore de dezmăţ, după ore de teatru uşor comic, după ore de incomoditate petrecută în ţoalele exagerat de scumpe, miri se trezesc la realitatea cruntă. Se întorc acasă - acolo unde trăiesc cu mama şi cu tata şi încep să-şi reproşeze faptul că rudele fiecăruia au fost foarte zgârcite, încep să-şi arunce în obraz ca nu pot să meargă în luna de miere decât patru zile, căci şi acolo doresc să se cazeze la hotel de lux, că doar aşa e moda să pui poze pe facebook din destinaţii de vis, să arunci în faţa "prietenilor" câte îţi permiţi tu...Şi discuţiile continuuă, transformânu-se în certuri aprinse, în scandaluri de proporţii la care participă şi mama, soacra, cumnaţii, prietenii, vecinii, fiecare luând parte unui sau altui din cei doi proaspăţi însurăţei.

Nunta luxoasă nu ţine de foame, iar cu stomacul gol cei doi soţi sunt tot mai agresivi, locuind cu părinţii sunt tot mai frustraţi, consumă atunci pe repede înainte dragostea ce i-a unit, rezultatul - ură şi dezbinare.
Haine strâmte, machiaj strident, decor kitschos, maşini luxoase, râuri de şampanie, hohote de râs, muzică ritmată, rude cherchelite, toate sunt capturate de fotografi/cameramani dibaci, toată această veselie simulată sau regizată vor dăinui doar în fotografii/imagini, căci soţii uniţi parcă ieri de un amor fierbinte, nemaivăzut, ce fac să lăcrimeze orice doamnă sau domniţă sensibilă se despart rapid la notar cu mult scandal înainte ca certificatul de căsătorie să se şifoneze, să se degradeze, să se îngălbenească de trecere timpului.
Normele alimentare prevăd ca pe fiecare aliment, pe fiecare produs să fie aşezat termenul de valabilitate, ar trebui introdusă o nouă lege ca şi pe certificatul să căsătorie să fie inserat termenul de expirare.

Bărbatul de lângă noi

Cred că singura alegere cu adevărat importantă pe care trebuie să o facem în această viaţă este alegerea bărbatului care ne va fi alături poate până la sfârşitul existenţei noastre pe acest pământ.
Este o alegere dificilă, la care trebuie să reflectăm cu mare atenţie, căci poate fi un adevărat supliciu să vi acasă şi să găseşti un bărbat care nu are nimic de dăruit, de împărtaşit, de comunicat, care nu este capabil să-ţi răspundă la sentimente, care nu este abil să te înţelegă, respecte, accepte aşa cum eşti tu.

La fel poate fi un deliciu ca în momentele frumoase şi în cele mai puţin dezirabile să ai un om lângă tine care să te sprijine, să te încurajeze, să te aprecieze, să te facă să te simţi iubită, să te facă să te simţi ca o zeiţă.
Un bărbat adevărat va şti întotdeauna să pună pe primul loc nevoile soţiei lui, va şi să îi alunge grijile şi gândurile negre, nelăsând ca viaţa ei să fie umbrită de niciun nor, va şti că a-ţi cere iertare nu este umilitor, a recunoaşte că ai greşit este o dovada unui mare caracter, a fi sentimental, iubitor, romantic este o dovadă de mare putere şi va mai şti că a găsi o femeie deosebită, este un dar de preţ care merită păstrat cu străşnicie, dar şi cu gingăşie.
Bărbatul de lângă noi trebuie să fie cu adevărat un bun prieten, psiholog, amant, învăţător, să fie inteligent, calm, puternic, sociabil, amabil, un adevărat domn.
Bărbatul de lângă noi ar trebui să ştie să primească şi să dăruiască, să fie deschis la minte, să accepte schimbările, să vrea să se perfecţioneze mereu, să se spiritualizeze.
Bărbatul de lângă noi nu va semăna cu niciun alt bărbat, aşa că pentru a răspunde la întrebarea dacă am făcut alegerea perfectă în ceea ce-l priveşte, trebuie să ne uităm câte de bine se potivesc piesele puzzlului, cât de bine se îmbină fiinţele noastre, pentru că vom face un drum lung împreună, vom călători cu multe bagaje în spinare şi este de preferat ca tovarăşul nostru de călătorie să fie pregătit să înfrunte pericolele care ne vor ieşi în cale, să ştie să se bucure de minunile pe care le vom întâlni, să fie capabil să iubească, să se bucure de tot ce-i oferă viaţa, împreună cu jumătatea ta poţi înfrunta orice. În definitiv un bărbat şi o femeie se potrivesc dacă reuşesc să formeze un atom perfect şi dacă sunt capabili luându-se de mână să-şi atingă sufletele.

Asterix şi Obelix - Domeniul Zeiilor

   

    Iulius Cezar de obicei reuşeşte să întreprindă tot ce îşi propune. Să cucerească, să se extindă, să domine. Prima oară când fraza Veni, vidi, vici, nu se mai potriveşte este în momentul în care oponenţii lui Cezar sunt Galii dintr-un mic sat.
    Nereuşind să cucerească micul sat cu ajutorul armatei, Cezar foloseşte o altă strategie. Le oferă tuturor locuitorilor un apartament de lux în complexul rezidenţaial proaspăt construit. Ademeniţi de confort şi banii câştigaţi atât de uşor de la bogaţii romani, căci aceştia cheltuie fără reţineri şi astfel afacerile lor încep să prospere, Galii sunt gata să-şi uite tradiţiile, satul şi chiar faptul că romanii le sunt duşmani de moarte. Asta până când armata romană se pregăteşte să şteargă orice urmă a existenţei lor distrugându-le satul.
    Atunci divergenţele ce se născuseră între Galii vor fi îngropate şi ingerând poţiunea magică le vor arăta romanilor încă odată că este imposibil să-i cucerească.
    Un film de animaţie foarte amuzant, ce ne poate îndulci după o zi acră la serviciu.

 Regia: Louis Clichy, Alexandre Astier

 Voci: Roger Carel, Guillaume Briant, Geraldine Nakache, Alain Chabat

O carte

Cărţile sunt prezente în viaţa noastră. Le răsfoim sau le citim cu atenţie şi de multe ori ne schimbă existenţa. Cred că o carte poate fi cel mai bun sfătuitor, cel mai prieten al nostru, singurul care nu te ceartă când ai greşit.

Fiecare dintre noi are cărţi de căpătâi care au slujba de ghid, dar de multe ori nu ne dăm seama că noi înşine suntem un ghid, suntem o carte scrisă în detaliu de noi şi de cei cu care interacţionăm aşa rezultă povestea vieţii noastre. Cei care ne înconjoară sunt personaje din cartea noastră. Ei înşişi sunt o altă carte, şi de multe ori poveştile noastre se regăsesc în mai multe cărţi dar scrise cu alte cuvinte, au alte savori, alte intensităţi.
Personajele care pătrund în cartea noastră rămân acolo câteva propoziţii, câteva pagini, câteva capitole, sau câteva volume. Puţini rămân până la finalul cărţii.
Fiecare personaj însă ne schimbă într-un fel sau altul modul de a percepe lucrurile, modul de a privi viaţa, modul de a fi.
În sufletul nostru vor rămâne mereu urmele celor care au păşit în viaţa noastră şi au contat în sensul în care au făcut o schimbare majoră în existenţa noastră.

Pe filele cărţii noastre se vor impregna noi şi noi poveşti care ne vor defini, ne vor diferenţia, ne vor face unici.
Puţini vor fi însă cei care vor lectura cartea editată de noi, şi mai puţin vor fi cei care vor reuşi să o înţelegă, să o savureze, să o poarte ca pe o bibile, să se raporteze la ea ca la o ideologie.
Puţine personaje vor face capitolele noastre să strălucească, să aibă valoare incomensurabilă, cert este că şi cei care o vor face să strălucească ca un diamat şi cei care o vor murdări cu bocancii plini de nămol vor face ca povestea impregnată de noi să fie diferită de oricare altă poveste.
Fie că ne plac sau nu cărţile, suntem înconjuraţi de ele, suntem noi înşine o carte, dar asta nu înseamnă că toate cărţile sunt bune, valoroase, conţin informaţii utile, sfaturi înţelepte, deseori unele cărţi conţin mult balast.
Oricum paginile tuturor cărţiilor se vor umple şi va urma finalul. Altele se vor termina mult prea repede, mult prea abrupt, fără nici un sens, lăsându-ne năuciţi, din unele vom învăţa atât de multe, din altele nu vom înţelege nimic, cert este că marea lor majoritate vor fi puse pe un raft, şi se va aşeza peste ele praf, pânze de păianjen şi uitarea. Cele cu adevărat strălucitoare, adevăratele capodopere vor fi mereu reeditate şi vor fi un far pentru cei care vor pricepe de ce au primit viaţa asta, vor pricepe să aşeze povestea lor frumos în pagină şi să respecte modul în care fiecare îşi depană povestea lui.

Mitul peşterii

Aveam 14 ani când am citit Mitul peşterii. Atunci m-am îndrăgostit de filosofie. Am început să chiestionez totul, să primesc răspunsuri doar ca să găsesc alte întrebări.

Ştiu că mai am mult până o să ajung la lumină, mai am mult până o să reuşesc să devin înţeleaptă, ştiu că nu ştiu nimic, dar pot şti mai mult(Socrate), şi mai ştiu că unii o să rămână veşnic în beznă sau dacă vor ajunge la lumină vor orbi. 

Există posibilitatea ca realitatea pe care o credem ca fiind validă să fie de fapt o simplă iluzie, iar cunoştiinţele noastre să fie demolate uşor de construcţii cu adevărat solide. Trebuie să admitem că de multe ori trăim ca nişte cârtiţe, iar pentru a urca pe treptele cunoaşterii e necesar să muncim din greu, să ne deschidem mintea şi să fim receptivi.

Textul de mai jos chiar merită parcurs, este un instrument necesar de corecţie. Să ne punem mintea la treabă pentru a nu se atrofia, să ne obişnuim ochii încet cu lumina pentru a nu orbi, să trăim printre concepte şi nu pentru realităţi concrete!

Socrate: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”
Glaucon: „Văd”
- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.
- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
- Necesar.
- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
- Pe Zeus, nu cred!
- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
- E cu totul obligatoriu.
- Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri. Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv, nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?
- Ba da.
- Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea în fapt, mai sigure decât cele arătate?
- Chiar aşa!
- Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?
- N-ar putea să le vadă, cel puţin pe moment.
- Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor, apoi în sfârşit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât soarele şi lumina sa în timpul zilei.
- Cum de nu.
- În sfârşit el va privi soarele. Nu în apă, nici reflexiile sale în vreun alt loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este.
- Necesar.
- După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind într-un fel răspunzător şi pentru imaginile acelea văzute de ei în peşteră.
- E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.
- Atunci nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de "înţelepciunea" de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?
- Cu totul.
- Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce de obicei se preced, se succed sau trec laolaltă şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică  ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus "mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare", consimţind să păţească orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?
- Aşa cred şi eu.
- Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă acel om, coborând, s-ar aşeza iarăşi în acelaşi loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?
- Ba da.
- Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas întotdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?
- Ba chiar aşa.
- Iată dragă Glaucon imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea - cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie (7).
Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect; şi iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.
- Sunt de aceeaşi părere, în felul în care pot.
- Atunci fii de acord şi cu lucrul care urmează şi nu te mira că cei care ajung aici nu vor să se îndeletnicească cu afacerile omeneşti, ci mereu sufletele lor cată în sus, fapt firesc dacă aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfăţişate mai înainte.
- E firesc.
- Dar crezi că e de mirare, dacă cineva, sosind de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor omeneşti, se poartă cum nu trebuie şi se face de râs, având vederea încă slabă? Ţi se pare de mirare că, înainte de a se obişnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit, pe la tribunal sau pe aiurea, să se confrunte cu umbrele dreptăţii, sau cu statuile de la care provin umbrele şi să se ia la întrecere cu alţii în legătură cu acest subiect şi în felul în care sunt înţelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăşi?
- Nu este deloc de mirare.
- Dar dacă lumea ar avea minte şi-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii, provenind de la două feluri de pricini: o dată a celor ce vin de la lumină la întuneric, apoi a celor ce vin de la întuneric la lumină. Ar putea atunci gândi că acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat şi incapabil să vadă ceva; n-ar trebui să râdă necugetat, ci s-ar cădea să cerceteze dacă nu cumva, venind sufletul de la o viaţă mai luminoasă, nu e pătruns de întuneric datorită neobişnuinţei; sau dacă, dimpotrivă, sosind de la mai multă neştiinţă înspre o viaţă mai luminoasă, nu s-a umplut de o mai mare strălucire. Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru ceea ce a trăit, în timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă. Iar dacă totuşi ar voi să râdă de acesta din urmă, ar fi mai puţin ridicol să râdă de el, decât de cel care soseşte de sus, de la lumină.
- Foarte corect ceea ce spui.
- Aşa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete, dacă ideile noastre sunt adevărate. Şi să nu socotim că educaţia este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr ei susţin că pot aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se afla, ca şi când ar da vedere ochilor orbi .
- Da, ei susţin aşa ceva.
- Discuţia noastră arată însă că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca şi organul prin care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este şi la măreaţa lui strălucire. Aceasta numim Binele, nu?
- Da.
- Iată deci arta "răsucirii" . Se pune problema în ce fel se va obţine transformarea cea mai rapidă şi mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi "simţul văzului", ci de a-l face să "vadă" pe cel care are deja acest simţ, dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte unde ar trebui.
- Aşa se pare.
- Celelalte aşa-zise virtuţi ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuţile trupului - de fapt ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri şi în ocupaţiile omului. Însă capacitatea de a cugeta are, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin pare-se, de ceva care face ca ea să nu-şi piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând urmare "răsucirii" ceva folositor şi util, sau nefolositor şi vătămător. Ori n-ai observat la cei socotiţi ticăloşi dar iscusiţi, că măruntul lor suflet e ager la vedere şi priveşte cu ascuţime scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu atât ar săvârşi mai multe răutăţi?
- Ba da.
- Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte rea a sufletului, i s-ar tăia atunci legăturile de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb nevrednic, legături care, înclinând spre mâncăruri şi plăceri de acest fel, spre bucuriile ospeţelor, întorc în jos privirea sufletului. Or, dacă s-ar îndepărta de ele şi s-ar întoarce către adevăr, aceeaşi putere aparţinând aceloraşi oameni, l-ar vedea atunci cu multă agerime, la fel cum vede şi lucrurile asupra cărora este acum îndreptată.
- E verosimil.
- Verosimil e şi următorul lucru: nu este necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei needucaţi şi lipsiţi de experienţa adevărului să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea, dar nici cei lăsaţi să-şi consume până la capăt viaţa în învăţătură? Primii deoarece duc lipsa unui principiu unic, pe care avându-l în vedere, să facă tot ceea ce fac, în viaţa privată şi în public; ceilalţi fiindcă de bunăvoie nu vor acţiona, socotind că au şi ajuns să vieţuiască în Insulele Fericiţilor.
- Adevărat.
- Este prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care am numit-o mai înainte "supremă", anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie.
- Ce anume?
- Să rămână pe loc şi să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănţuiţi, nici să ia parte la greutăţile şi cinstirile lor, fie că sunt mai mult sau mai puţin vrednice.
- Dar nu le vom face o nedreptate şi nu îi vom lăsa să trăiască mai rău, când lor le este cu putinţă să trăiască mai bine?
- Iarăşi ai uitat prietene că legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.
- Adevărat, am uitat.
- Cugetă deci Glaucon şi vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin ca noi filosofi, ci le vom prescrie un principiu drept, determinându-i să poarte de grijă celorlalţi şi să vegheze asupră-le. Le vom spune că filosofii apăruţi în alte cetăţi nu iau parte în chip firesc la problemele acelor cetăţi: căci ei apar acolo de la sine putere, în pofida constituţiei fiecărei cetăţi; şi este drept ca ceea ce creşte de la sine, nedatorând nimănui hrană, nici să nu aibă în vedere să o asigure vreunuia. "Noi însă - vom zice - v-am născut pe voi domni şi regi peste voi înşivă şi peste restul cetăţii, ca într-un stup. Voi sunteţi mai bine şi mai desăvârşit educaţi decât filosofii din alte cetăţi şi mai potriviţi să participaţi la ambele: şi la filosofie şi la cârmuire. Prin urmare, fiecare la rândul său, trebuie să coboare către locuinţa comună a celorlalţi şi trebuie să se obişnuiască a privi obscuritatea. Căci de îndată ce vă veţi fi obişnuit cu ea, o veţi vedea de nenumărate ori mai bine decât cei de acolo şi veţi şti ce este fiecare dintre umbre şi a cui umbră este, fiindcă voi aţi contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte şi bune. În acest caz voi (ca şi noi) veţi dura cetatea în stare de trezie iar nu de vis, aşa cum sunt durate azi majoritatea cetăţilor, de către cei ce se luptă unii cu alţii pentru nişte umbre şi se sfădesc pentru dreptul de a cârmui, ca şi când acesta ar fi ceva însemnat. Adevărul este că cetatea în care cei meniţi să conducă doresc cel mai puţin să conducă este, în chip necesar, cel mai bine şi mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cârmuitorii se poartă pe dos, arată pe dos decât prima"
- Absolut.
- Atunci, oare crezi că nu ne vor da ascultare odraslele noastre, după ce vor auzi toate acestea şi nu vor voi să poarte partea lor de povară în cetate, fiecare când îi soseşte rândul, ci vor voi doar să locuiască toată viaţa unii împreună cu ceilalţi, într-un loc al purităţii?
- E cu neputinţă. Căci le vom prescrie ceva drept unor oameni drepţi. Iar fiecare dintre ei se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând decât spre orice altceva, invers decât fac conducătorii de acum, din fiecare dintre cetăţi.
- Astfel stau lucrurile prietene. Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător, este cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională. Dacă vor veni în viaţa publică cei care acasă sunt cerşetori şi flămânzi, socotind că de aici - din domeniul public - le va fi dat să pună mâna pe bine, nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Fiindcă odată ce cârmuirea ajunge un obiect de dispută, războiul pătrunzând în casă şi în interior, el îi nimiceşte şi pe cârmuitori şi pe restul cetăţii.
- Cu adevărat.
- Dar cunoşti vreo altă viaţă, în afară de cea proprie adevăratei filosofii, care să dispreţuiască demnităţile politice?
- Nu, pe Zeus!
- Aşadar este necesar ca spre cârmuire să nu se îndrepte cei care o îndrăgesc. Căci altminteri cârmuitorii devin rivali în iubire şi se luptă unii cu alţii.
- Cum să nu?
- Pe care alţii, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetăţii, decât pe cei care, mai întâi, sunt cei mai buni cunoscători ai condiţiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită, dar care, în plus, mai au şi alte cinstiri (decât cele politice), ca şi o viaţă mai bună decât cea politică?
- Pe nimeni alţii.

Am Bmw, am tupeu!

    Am fost cu soţul meu la mall la cumpărături zilele trecute. Bineînţeles că a trebuit să ne învârtim mult şi bine pentru a găsi un loc de parcare. Când în sfârşit cineva a plecat şi ne-am aşezat cuminţi în aşteptate pentru a parca, un tinerel cu Bmw  s-a înfipt gata să ne lovească şi "ne-a furat locul" de parcare zâmbindu-ne caustic. Ceea ce m-a şocat profund nu a fost tupeul fără margini pe care l-am mai întâlnit, ci faptul că acest băieţaş ce arăta de 15 ani chiar credea că se află în curte la tata. Chiar credea că totul i se cuvine, că poate să aibă orice doreşte, visează. Expresia lui o păstrez încă în minte. Atât autosuficenţă, aroganţă, nesimţire crasă nu am mai citit pe faţa unui copil ieşit din scutece. Dar ce mai păstrez încă în minte sunt ochii lui în care am întrezărit moartea.
    Nu ştiu ce a făcut copilul acesta să merite această soartă (sinistră în viziunea mea). Cu siguranţă că el şi cei care gravitează în jurul lui atraşi de strălucirea iluzorie a aurului consideră că lucrurile aceastea sunt garantul succesului, al fericirii şi puterii. Cu siguranţa că pentru el viaţa asta e doar un joc, iar oamenii, lucrurile, sunt parte a decorului jocului. Cert este că el nu poate realiza cât de periculos este jocul acesta, jonglând cu focul - poţi oricând să te arzi.
    Îmi stăruie în minte în mod obsesiv acum - oare cum pot crede unii părinţi că dăruindu-le copiilor astfel de jucării, odraslele lor vor fi automat fericite, împlinite, vor avea ce este mai important în viaţă?! De fapt tot ce fac este să-i damneze la o existenţă minimală, nocivă, materială. Ei nu vor reuşi niciodată să fie oameni, nu vor şti să se bucure de viaţă, respect, preţuire. Aceşti tineri vor creşte şi nu vor şti ce minunat este să dăruieşti celor din jurul tău, să te bucuri făcând pe cineva fericit, să cazi, să te ridici,să îţi foloseşti mâinile pentru a construi ceva, creierul pentru a reuşi în viaţă. Tot ce au în definitiv aceşti tineri este un ambalaj frumos, multe accesorii strălucitoare ce se vor umple de rugină, mult zgomot şi mult vid. Vid, aur, hârtii, şi roiuri de muşte atrase de miros de sânge.
    În ochii ce ne ardeau caustic se putea observa venid mult prea repede moartea cu coasa ascuţită. Batistele ieftine şi le vor permite părinţii acestor odrasele, ceea ce nu-şi vor mai permite este să mai creadă (exact cum au crezut copii pe care i-au educat) că alţi oamenii, alte vieţi sunt parte din decorul jocului lor, pentru că mai devreme sau mai târziu toţi vom avea nevoie de oameni pentru că lucrurile materiale nu îţi vor ţine niciodată în palmele calde sufletul sfărâmat în bucăţele pentru a-l reconstrui, a-l însănătoşi.