The Go-Between (2015)

         

         Un moment în această viaţă ne poate schimba cursul existenţei. Pentru băiatul de 12 ani, Leo Colston nu este vorba doar de un moment, este vorba de o vară întreagă care va deraia cursul destinului său.

O vară ce la început părea a fi promiţătoare, căci Leo este invitat să-şi petreacă vacanţa  în casa colegului său de clasă Marcus Maudslay. Cei doi nu fac parte din aceiaşi clasă socială. Leo îi ascunde lui Marcus faptul că el nu se bucură de aceliaşi privilegii. Uluit de luxul în care trăieşte colegul lui, Leo, joacă foarte bine rolul unui micuţ burghez. Vara caniculară aproape că îi va face pe aristocraţii ce nu cunoscuseră lipsurile să descopere secretul ascuns a lui Leo - originea săracă. Acesta nu are haine potrivite pentru anotimpul estival, şi găseşte scuze pentru care nu poate primi pachet cu haine de acasă.
          Marian sora mai mare a lui Marcus, o domişoară fermecătoare îi sare băiatului în ajutor. Se oferă să îl însoţească să-şi achiziţioneze haine potrivite pentru vremea caniculară. Leo refuză motivând faptul că nu îşi luase resurse financiare şi astfel nu va putea plăti. Marian doreşte să îi facă cadou hainele cu ocazia zile de naştere.
Băiatul va afla atunci faptul că nimic nu este gratis în această lume, ba mai mult darurile se plătesc foarte scump.
          Marian se apropie de micuţ, pentru că reuşeşte să-l citească ca pe o carte. Vede cât este de fermecat de luxul ostentativ, cât este de vrăjit de frumuseţea ei. Leo este delicat şi fragil, iar ea reuşeşte să-l modeleze, să-l manipuleze, să-l transforme - devine poştaşul ei personal. Asta pentru că şi Marian ascunde un secret. Un secret care dacă ar ieşi la iveală ar cutremura din temelii înalta societate.
Marcus jură însă să păstreze secretul tinerei de care este îndrăgostit.
         

           Mama fetei, o femeie rigidă, snoabă are planuri pentru ea - o căsătorie care îi va asigura o viaţa lipsită de orice griji. Marian nu este de acord cu alegerea mamei, asta pentru că ea pusese ochii pe cineva. Doar că legătura dintre cei doi amorezi este strict interzisă.
            Poştaşul, micuţul Leo, face posibile întâlnirile între cei doi îndrăgostiţi. Acesta nu ştie ce pedeapsă îi va rezerva viitorul pentru faptul că a făcut posibilă idila dintre fermierul Ted Burgess şi aristocrata Marian.
           O poveste de dragoste ce se întinde pe durata unei veri şi care se va sfârşi cu lacrimi, ţipete şi sânge, iar ecoul păcatelor se va întinde peste decenii.

Regia: Pete Travis

Scenariu: L.P. Hartley, Adrian Hodges

Distribuţia: Jim Broadbent, Jack Hollington, Samuel Joslin, Joanna Vanderham

Ciclul vieţii

        Alaltăieri parcă, priveam la spectacolul pe care mi-l oferea natura, cum creşte iarba, cum îmi surâd floricelele din copaci, cum păsărelele somnoroase se trezesc cu chef de muncă, căci e timpul să construiască o nouă casă. Totul se întorcea la viaţa într-un cuvânt.

Soarele îşi făcea apariţia timid dintre norii supăraţi. Cenuşiul începea să dispară după ce o rază de cristal a străpuns cerul mohorât, câştigase lupta aprigă pe care o dusese cu iarna. 

Era primăvară.

         Ieri admiram copii ce se scăldau în apa răcoritoare. Râul curgea lin şi parcă fluiera încântat, fericit. Ce putea fii mai de preţ pentru el decât să asculte râsul cristalin al unui copil. De fiecare dată când un pui de om se avânta în apele lui se străduia din răsputeri să alunge năduşeala care pusese stăpânire pe fiinţa lui. 

Culorile minunate se răsfângeau ca dintr-un buchet multicolor aspura noastră. Mi-am încărcat bateriile cu lumina trimisă parcă din rai, cu miresmele florilor, ale fructelor, cu buna dispospoziţie a fiecărui om ce statea tolănit la soare şi visa la vacanţa care se apropie sau a trecut.

Era vară.

         Azi e toamnă. Frunzele verzi până acum câteva clipe au devenit bolnave, nu au mai reuşit să ţină piept vântului aprig. Au luptat cu îndârjire căci nu doreau să-şi părasească casa, nu doreau să meargă într-o lume necunoscută. Mai cereau un an, sau doi, sau...încă puţin timp. Dar nimeni nu le asculta. Pământul inundat de o paletă de culori striga că nu mai suportă atâta greutate, că nu mai poate să vadă atâta suferinţă, că nu mai doreşte să asiste la moartea natruii. Pomii goi dârdâie de frig, iarba galbenă pare osândită. Cerul plumburiu ameninţă să cadă peste noi. 

         Oamenii au căzut pe gânduri. Se uită la toamna rece, o privesc în ochii ei goi, inexpresivi şi îşi amintesc că şi ei sunt datori cu o moarte.

          În jur viaţa se stinge, se scurge din natura ce până ieri era veselă, plină de energie. 

      

       ...Sămânţa începe a rodi. Încolţeşte, înmugureşte. În pântecul mamei lui copilul creşte, se dezvoltă. Pentru el e primăvară, sau poate vară, oricum îi este tare bine acolo în prima lui căsuţă. Pentru el nu există timp, anotimp, doar existenţă. E acolo ferit de frig, de dezolarea de afară, se bucură de râsul mamei, de glasul calm şi cald al tatălui. Se bucură de protecţie şi mâine odată cu apariţia primelor frunze, primelor flori va veni pe lume cu scopul de a împlini o misiune pe care i-a trasat-o bunul Dumnezeu. 

         Natura se învârte ca o roată. Natura ne oferă mereu spectacole grandioase. De fiecare dată cortina cade, doar pentru a se ridica din nou, oferindu-ne o nouă piesă magnifică.

          

Puterea e în mâinile noastre

     

         Spunem mereu că nu ne place ţara în care locuim, spunem mereu că nu ne plac românii, dar uităm un lucru esenţial. Şi noi suntem români. Şi eu, şi tu. Nu suntem patrioţi, dar nu suntem nici ignoranţi, nu suferim, dar ne doare. Vrem să oprim nereguliile, dar nu ştim cum...Mereu alţii ar trebui să facă ceva. Mereu dăm vina pe altcineva. Puterea este în mâinile politicienilor, puterea e în mâinile autorităţilor, a intelectualilor. Noi nu suntem de vină pentru nimic. Cât este de confortabil să gândeşti aşa.
         Noi suntem români şi ce se întâmplă în ţara asta ne priveşte şi ne afectează în mod direct. Orice i se întâmplă vecinului, cunoştinţei, sau rudei noastre poate să ni se întâmple şi nouă. Putem opri lucrurile nefaste, putem reconstruii din temelii ţara asta, atâta  timp cât ne dăm seama ca puterea e în mâinile noastre!
          Bunica mea are o zicală pe care o foloseşte mereu : capul plecat, sabia nu-l taie. Aşa a educat-o pe mama mea, pe matuşile şi unchiul meu. Bineînţeles că şi ei au avut tendinţa să ne crească aşa pe noi, pe copii lor. Au încercat să ne insufle umilinţă, supunere, bunătate. Să nu provocăm scandal, să nu încercăm să ne situăm în centrul atenţiei, să provocăm vreo furtură pe unde mergem. E mult mai bine să ne supunem, să ascultăm de superiori, să nu încercăm să ne împotrivim, să nu încercăm să luptăm cu morile de vânt căci nu vom ieşi niciodată biruitori. Ba mai mult vom fi un soi de paria, vom fi mereu socotiţi a fi nişte persoane neadaptate, incapabile să se muleze după cerinţele societăţii.
           A fi bun de multe ori este egal cu a fi prost, a fi ingnorant, a fi ineficient.
Cum poate să fie bine să îţi pleci capul de fiecare dată când eşti umilit, când drepturile tale şi ale celor dragi sunt încălcate, cum poate fi acceptabil să suferi în tăcere pentru a nu-ţi fi teamă că mai târziu vei suporta nişte repercusiuni.

          Dacă zicala asta se potrivea pe timpul comunismului, nu se mai potriveşte acum! Căci a venit momentul ca noi generaţia regăsită să ne cerem drepturile. Pentru asta e nevoie să ne ridicăm capul sus, cât mai sus. Nu are de ce să ne fie ruşine. Nu avem de ce să ne ascundem. Să devenim vizibili, să devenim vocali. Avem o voce, e momentul ca vocea noastră să fie auzită. E momentul ca vocile noastre să se unească, să devină una. Să cerem în cor să nu mai fim umiliţi, pentru că suntem călcaţi în picioare de fiecare dată când ni se cere o "atenţie" de către un medic, o asistentă, un funcţionar public, un profesor etc.
            A venit vremea să reclamăm orice nereguli, orice abuzuri. Împreună putem reuşi, împreună vom fii luaţi în seamă. Împreună vom avea putere. Unde-s doi puterea creşte.
           Vrem o ţară curată, numai aşa putem să facem curăţenie. Vrem să fim respectaţi, numai neacceptând să fim trataţi ca nişte inculţi ignoranţi vom reuşi să ne dobândim respectul şi să ne încununăm cu onoare.
           Numai realizând că puterea este în mâinile noastre, că hăţurile sunt la noi. Ne pasă de ţara noastră, atunci trebuie să facem ceva. Trebui să acţionăm. Avem nevoie de fapte, nu vorbe. Să operăm cu determinare, cu abilitate, fără teamă!
           Suntem o forţă, suntem o naţiune care trebuie să evolueze, să se dezvolte, să crească, să se cizeleze.
          Avem o datorie faţă de ţara asta, avem o datorie faţă de urmaşii noştrii!

Bolnav de cancer

       

         Zilele trecute unui medic chirurg din Timişoara i s-a realizat un flagrant. Solicitase mită pentru a opera un pacinet. Suma solicitată pentru operaţie m-a uimit, m-a şocat profund, m-a indignat şi m-a instigat. 6000 de lei trebuia sa plătească un asigurat care avea dreptul să beneficieze de operaţie gratis.
        Eu sunt de-a dreptul indignată de aceşti cămătari, aceşti hoţi de la drumul mare, aceşti mercenari plătiţi, căci cum altfel poţi numi un cadru medical care are sânge rece, care nu are nicio umbră de umanitate, empatie pentru un bolnav sărac, un bolnav umilit o viaţă întreagă de sistemul acesta corupt, un cadru medical capabil să lase un om să moară fără să mişte un deget dacă acesta nu poate aduna o sumă de bani aberant de mare pentru că "distinsul" medic trebuie să trăiască o viaţa de lux.
         Asiguraţi fiind nu intră în atribuţiile noastre să ne gândim la salariile bugetarilor, ei nu sunt grija noastră ci problema statului român.

        Sistemul sanitar din România este cel mai grav bolnav de cancer. Trebuie lăsat să sucombeze. Nu mai e nevoie să intervenim cu nimic ca să-l resuscită. Avem nevoie de un alt sistem. Trebuie să luptăm pentru acest lucru! Trebuie să refuzăm să oferim "atenţii" medicilor, asistentelor, anesteziştilor etc. Trebuie să facem plângeri împotriva tuturor celor care condiţionează actul medical, trebuie să organizăm flagrant oricărui medic care trăieşte cu impresia că noi trebuie să plătim pentru ca el să trăiască în lux.
         Avem nişte drepturi care ne-au fost încălcate în mod repetat, în mod abuziv. Până când vom mai suporta acest tratament? Până când vom accepta să fim jecmăniţi, umiliţi?
   Un medic dedicat, un medic ce se gândeşte doar la binele pacinetului său şi munceşte doar pentru a salva viaţa unui om, simpla lui recompensă fiind sănătatea pacientului nu merită decât respectul şi consideraţia noastră.
        Salariile cadrelor medicale trebuiesc mărite, problema este că majoritatea dintre ei sunt dependenţi de aceste practici. Au învăţat şi rezidenţii să facă la fel. Prin urmare trebuiesc pedepsiţi. Mita este egală cu hoţia, acest delict este pedepsit de lege cu puşcăria.
         Este abominabil, dureros că oameni mor cu zile în spitalele din România, sunt trataţi cu inumanitate, cu ostilitate dacă nu oferă "atenţii". E momentul să oprim această practică nesănătoasă. Tolenţa ar trebui să fie zero faţa de aceste acte de barbarie! Sunt oameni care realmente se află în suferinţă şi nu pot plăti aceşti mercenari ce sunt mânjiţi cu sângele celor care au murit pentru că nu au avut puterea financiară care să le permită să-şi cumpere dreptul la viaţă. Oameni care au fost incapabili să pună o cărămidă la vilele domnilor doctori.
            Într-o zi oricare din noi poate fi pe un pat de spital fără niciun ban în buzunar şi drept consecinţă a faptului că nu putem să ne cumpărăm un serviciu gratuit să fim lăsaţi să murim cu zile.
           Vrem o schimbare în această ţară? Schimbarea este în mâinile noastre. Noi avem puterea să facem o diferenţă. De azi înainte nu vom mai ţine în viaţa acest bolnav de cancer care ne extrage toată puterea, energia şi ne stopează evoluţia. Numai uniţi putem face ca lucrurile să funcţioneze în această ţară.
          Omenii care au luptat cu sistemul corupt sunt în ochii mei nişte eroi, ar trebui să le ridicăm statui, ar trebui să îi luăm drept exemplu. Iar mâine sper că eroii vor fii cei de la DNA care vor cerceta cum au reuşit să-şi ridice vile, să-şi achiziţioneze maşini, vacanţe şi haine de lux nişte medici care fac greve şi se plâng că sunt renumeraţi cu 2000 de lei.
         Mâine fii şi tu un erou, denunţă pe oricine îndrăzneşte să-ţi încalce drepturile, să te umilească, să te hărţuiască. Merităm mai mult, merităm o ţară în care să domnească onoarea şi respectul reciproc.

Generaţia regăsită

         

          Am văzut o serie de reportaje în care tinerii din ziua de azi au fost numiţi generaţia pierdută.
          Ieri am asistat la un moment istoric. Generaţia pierdută s-a regăsit, s-a redefinit, şi-a găsit drumul, poate vocaţia - vor fii magicienii care vor schimba la faţă România.
          Aseară românii au ieşit în stradă să-şi strige nemulţumirile. Au trăit o viaţă într-o ţară condusă de un sistem cancerigen, de oameni ticăloşi. Au trăit într-un loc unde orice era posibil dacă ai bani. Orice se poate cumpăra dacă ai bani.  Funcţii, onoruri, verdicte favorabile, libertatea. Orice poate fi acoperit şi trecut sub tăcere dacă ai bani. Mizeria poată să dispară prin minune...
        Asta a fost până ieri, să sperăm că de azi înainte nu va mai fi aşa. Să sperăm că nenorocirea din clubul Colectiv i-a trezit pe toţi. Căci cu toţii trăiam până acum izolaţi. Eram cazaţi pe propriile noastre insuliţe, în mica noastră realitate, locuiam în România noastră personală.
        Încep să cred că România mea, România ta, va deveni România noastră, va fi ţara tuturor celor care locuim în acest spaţiu. Vom lupta ca visul fiecăruia dintre noi să devină real, palpabil.
Se pare că visul secret al fiecărui român seamănă. Tot ce ne dorim este să fim respectaţi, ascultaţi, luaţi în serios. Să nu ne mai fie călcată demnitatea în picioare, să nu ne mai fie ucise drepturile, să nu mai fim scuipaţi în faţă de politicieni mincinoşi, afacerişti corupţi, funcţionari aroganţi, medici mânjiţi pe mâinicu sângele celor care nu dau mită.

          Tinerii ce au ieşit în stradă ne-au dat tuturor o lecţie. O lecţie foarte valoroasă. Dar oare suntem pregătiţi să ne-o însuşim?
           Eu personal m-am înclinat cu admiraţie în faţa lor, căci au dovedit că sunt civilizaţi, culţi, onorabili, că nu şi-au pierdut reperele, valorile, credinţele. Oamenii care au ieşit în stradă au dat dovadă de altruism, curaj, demnitate.
Se pare că protestul lor a însemnat ceva, au ieşit victorioşi în lupta cu premierul care şi-a depus demisia, şi tot ce pot să sper este că vor ieşi victorioşi şi în lupta câncenă cu sistemul mafiot din acest stat.
           O nouă revoluţie e pe cale să se declanşeze. E revoluţia generaţiei pierdute şi regăsite, generaţiei facebook, o generaţie care până ieri a fost catalogată drept o masă inertă, apolitică, ignorantă, uşor manipulabilă. O generaţie ce nu ieşea din carapace, ce nu îşi spune atât de sonor doleanţele, asta poate pentru că a avut nevoie de un impuls să lupte, poate au avut nevoie de o cauză, poate au nevoie ca o scânteie să se producă!
          A venit vremea schimbării, a venit timpul domniei generaţiei regăsite.

O istorie

       

          Răpuse, au căzut pe pământul rece. Aici totul le era străin. Nu ştiau această lume nouă. Le era teamă. Tremurau. Tot ce vedeau în faţa ochilor era cerul. Cerul pe care se plimbau nori plumburii. Poate va ploua. Ce imagine infernală. Să vadă săgeţi ameninţătoare care se îndreptă spre ele cu furie, cu repeziciune. Dacă căderea nu le-a ucis, sigur săgeţile o vor face. Sau poate că vor fi ucise de lacul care se va forma. Poate vor muri înecate....Nimic nu mai contează acum. Nu mai simt decât rareori durere. Tremură, apoi muşchii care zvâcneau dureros, corpul greu, nu mai există.
         Casa lor le apare o ultimă dată în faţa ochilor. Ce bine era acolo. Câte evenimente au trăit în acea casă. Câte au văzut în lumea lor. Câte au învăţat. Şi acum se simt goale, simt că totul a fost în van. Că au trăit în minciună, în falsitate, că au trăit pentru alţii.
          Dumnezeule câtă durere! Acum realizează că trăiseră fără să descopere adevărul. Fără să descopere care era menirea lor. Poate că timpul petrecut în lumea lor a fost prea scurt. Mult prea scurt. De ce s-a terminat viaţa lor brusc şi repede. Mult prea repede. Cu ce au greşit de au fost smulse din lumea pe care o cunoscuseră. Sau credeau că o cunoscuseră.
          Câtă confuzie.
Paşi ce se aud din toate părţile le trezesc din visare, le mai dau o şansă să-şi recapete conştiinţa, să-şi reconstituie viaţa. Să-şi ceară iertare înainte de a se arăta în faţa Domnului.
          Oare au greşit cu ceva sau au fost purtate de un curent căruia le-a fost imposibil să i se opună?
Multe întrebări. Grele întrebări. Inutile întrebări.
E prea târziu. Nu mai simt nimic. Nu mai văd nimic. Nu mai aud nimic.
Sunt doar un suflet ce se întoarce la originea sa. Nu mai există agonie, extaz. Nu mai există durere, plăcere. Nu mai există material, doar calm. Liniştea s-a aşezat peste tot.
         Cei care le-au plâns, cei care au observat absenţa lor au suspinat şi apoi au continuat să-şi vadă de viaţa lor. Au continuat să existe într-o realitate falsă, mincinoasă.
       

          Frunzele galbene, s-au unit cu pământul iar peste iarnă au fost acoperite de zăpada rece. Au trăit puţin, au trăit într-o lume dură şi nedreaptă, în care n-au avut timp să se descopere.
         Viaţa lor scurtă a fost comemorată, plânsă, apoi a devenit o amintire, un vis, o nălucire. Cu timpul a devenit o istorie. O istorie peste care s-a aşezat praful şi uitarea.

Cât sânge trebuie să mai curgă?

       

         În decembrie 1989 am crezut că am devenit liberi, că am scăpat de sub jugul celor puţini, puternici şi plini de bani. Credeam că democraţia va mirosi altfel. Credeam că vom avea drepturi.
Nu cred că ceream prea mult. Mai bine zis părinţii noştrii nu cereau prea mult pentru noi. Tot ce-şi doreau era ca noi, generaţia care va urma să dea o direcţie aceastei ţări, să aibă ceea ce ei nu au avut niciodată.
         Să avem dreptul la o viaţă decentă, să putem să ne bucurăm de libertatea de a alege, de a vorbi fără teamă, să putem să ne mişcăm, călătorim fără restricţii, să putem fii noi înşine fără a ne fii teamă de cenzură şi represiune.
         Suntem oare liberi, avem drepturi sau doar obligaţii. Suntem protejaţi de statul român?
O întrebare retorică...Cum să fim protejaţi de un stat care nu aparţine românilor, nu este al cetăţenilor acestei ţări ci al unor ticăloşi, al unor lichele, al unor oameni machiavelici, mişei fără conştiinţă, al unor ingnari mânjiţi cu bani murdari.
        România nu ne aparţine şi nu ştiu când va fii a noastră. Nu reuşim să o smulgem din mâinile acestor bestii care nu văd decât bani, funcţii, jocuri nesfârşite de culise pentru o bucăţică de putere.
       

       
       Tot ce mă întreb este cât sânge mai trebuie să curgă pentru ca lucrurile să intre pe făgaşul normal în această ţară? Câţi tineri trebuie să mai moară înainte de vreme pentru ca noi să vedem că drepturile ne sunt respectate? Câţi oameni mai trebuiesc sacrificaţi pentru ca să scăpăm de corupţie, de mită, de aroganţă, de nesimţire?
Câte lacrimi vor mai uda pământul ţării noastre până când vom vedea vinovaţi după gratii? Când responsabilii vor plăti cu vârf şi îndesat pentru faptele abominabile? Câtă vreme vom mai asista neputincioşi la bâlbele conducătorilor, la felul în care se spală pe mâini de responsabilitate, le felul în care aruncă pisica moartă în curtea altcuiva?
        Vrem fapte nu vorbe. Vrem vinovaţi, vrem să descoperim criminalii şi să-i punem la zid. Vrem ca sângele nevinovat să nu mai hrănească pământul, e vreme ca hoţii, şmecherii, excrocii, criminalii să plătească!
            Cum altfel se vor vindeca rănile încă deschise ale locuitorilor acestei ţări. Cum altfel vor putea să se vindece de traumele trectului? Cum vor putea să închidă ochii părinţii noştrii ştiind că până şi nepoţii lor vor moşteni o ţară coruptă, murdară, bolnavă până în măduva oaselor!