Săptămâna mută

S-a aşezat liniştea peste casa noastră . Am învăţat să tac. Am învăţat să ascult. Am învăţat să văd. Câte lucruri au trecut neobservate până acum pentru că nu ştiam să-mi folosesc şi celelalte simţuri.

            Am tăcut şi am auzit cum mi-a bătut soarele în geam şi m-a invitat să-l privesc, m-a invitat să râd din tot sufletul, să mă bucur cu toată fiinţa că e aici şi ne încălzeşte, că ne mângâie, că ne luminează zilele, e aici în fiecare zi chiar dacă se ascunde după nori, chiar dacă nu zâmbeştea atât de tare, chiar dacă refuzăm să ne uităm pe cer şi să-l observăm el e aici şi ne permite să trăim, fără el nu ar mai exista viaţă.

           

Am tăcut şi am observat cum toate se mişcă, cum toate se prefac, cum umblă norii peste creştetele noastre, cum dau voie luminii să ne pătrundă în viaţă chiar când ne aşteptăm mai puţin, am observat cum vântul trece printre frunzele copacilor şi foşnetul lor creează o melodie ce îţi mângâie sufletul. Am ascultat cu vorbesc păsărele în copaci, cum îşi cântă poveştile de viaţă, cum iau totul ca pe o joacă şi se înalţă, apoi coboară, se ascund în iarbă, printre crengi, apoi revin să dea piept iar cu viaţa. Am privit cum cresc roadele pământului pentru a ne da energie, pentru a ţine în viaţă.

           

Am tăcut şi am ascultat râsetele copiilor, şi i-am văzut cum cresc în fiecare zi, se înalţă şi se transformă pentru a deveni adulţi, apoi se schimbă, se îmbunătăţesc, se caută, se pierd, se regăsesc, se cunosc, trăiesc, doar ca să pună punct şi să o ia de la capăt. Să primească o nouă şansă, un nou început.

            Am tăcut şi am privit meşterii care clădesc o casă, zgomotele erau doar o muzică ritmică, un semn al schimbării, al naşterii, un semn al faptului că lumea se mişcă, se modifică.

            Am tăcut şi cum puteam să-i răspund soţului meu că-l iubesc, decât atingându-l, decât spunându-i asta cu ajutorul ochilor. I-am lăsat pe ei să vorbească şi au spus lucruri pe care eu nu am reuşit să le spun cu ajutorul cuvintelor.

           

Am tăcut şi am văzut mai bine ca niciodată că viaţa se mişcă, viaţa merge mai departe orice ar fi, că nu este statică, altă dată aleargă, altă dată păşeşte hotărât, altă dată se târăşte, dar se schimbă, se transformă, se preface.

            Am tăcut şi am înţeles că toate au un rost, toate au o semnificaţie, că toate ne vorbesc, că universul acesta ne trimite răspunsurile la întrebările noastre dar nu le auzim pentru că vorbim prea mult, pentru că facem prea mult zgomot, pentru că ne plângem prea des în loc să ne bucurăm, pentru că nu suntem capabili să le primim pe toate bune sau rele ca pe un dar, ca pe o parte importantă a devenirii noastre.

Am tăcut, am deschis ochii mai larg decât niciodată, am suferit, am râs, am meditat, m-am frământat, m-am rugat, pentru a înţelege în final de ce am primit lecţia asta.

Am tăcut pentru că laringita nu mi-a permis să vorbesc şi totuşi am comunicat mai profund ca niciodată. 

Împreună, dar singuri

   Văd atâţia oameni care îşi celebrează cu fast o aniversare a căsniciei, apoi alta şi alta...trec decenii în care rămân legaţi de un act, de un contract pe care l-au încheiat în faţa legii. Rămân legaţi pentru că nu ştiu pe ce cale să apuce, pentru că nu ştiu cum să se justifice în faţa copiilor, a rudelor, a vecinilor etc. De fapt ei nu ştiu că nu ar trebui să se justifice, nu ar trebui să dea explicaţii şi nu ar trebui să considere că depărţirea este un eşec. Un eşec este să te minţi pe tine că este bine să trăieşti aşa, că cel de lângă tine îţi oferă echilibru, o siguranţă, e un scut de protecţie în faţa lumii, cel de lângă tine e cineva care ţi-e la îndemână, chiar dacă nu pentru a te iubi, a te face să te simţi special, apreciat, a te face să simţi că împreună formaţi un întreg. E pur şi simplu acolo. Împreună aţi trecut prin atâtea, aţi văzut şi bune şi rele, vă ştiţi pentru că nu vă cunoaşteţi cu adevărat nici după atâta timp, vă acceptaţi unul pe celălalt, v-aţi obişnuit cu prezenţa partenerului care în timp vă devine coleg de apartament, aţi trecut cu vederea greşelile pe care l-a săvârşit partenerul doar în aparenţă pentru că de multe ori i le repetaţi în mod obsesiv, îl învinuiţi că v-a distrus viaţa, că v-a smuls aripile, că v-a legat de mâini şi de picioare, că v-a mutilat personalitatea, că a încercat să vă schimbe, că toate tragediile din viaţa voastră provin din incapacitatea lui de a lua decizii corecte.
     Orice ar fi, oricum ar fi partenerul nu plecaţi pentru că nu vă simţiţi în stare, nu vă simţiţi destul de atrăgători, puternici, nu simţiţi că meritaţi mai mult. Nu simţiţi că puteţi face faţa la gura lumii, dar puteţi face faţa încă unui an alături de cineva care nu vă împlineşte? 
     Împreună, dar singuri, treceţi prin această viaţă fară a vă îndrăgosti, fără a iubi, fără a fi voi. Singuri cu gânduri ce vă zboară prin minte fără a avea cu cine să le împărtăşiţi, a le dezbate, a le diseca.
    Şi până la urmă cine e de vină pentru că nu aţi primit nimic de la viaţa asta? Cine poate fi învinuit că nu aţi tremurat de plăcere, nu aţi râs sincer, că nu v-au sclipit ochii de fericire, că nu aţi simţit fluturi în stomac. Cine să fie de vină? Copii pe care îi folosiţi drept scuză, sau poate fratele mai mare care nu vrea să faceţi de ruşine numele familie? Mama care v-a inoculat în minte ideea că trebuie să rămâi într-o căsnicie orice s-ar întâmpla.
    O viaţă trăită în van, o viaţă risipită de teama de a o lua de la început, de teama de a gusta ceva nou, de teama de a nu te face de râs, de teama de a fi singuri, dar sunteţi deja singuri.
Umăr la umăr doi oameni se deplasează pe strădă, pe faţa lor se întrezăresc sentimetele lor adevărate, însingurare, disperare, rutină. Dispreţul pe care îl au unul faţa de celălalt poate fi cu greu ascuns. Măştile pe care le afişează nu rămân atât de fixe ca altădată, încet se văd adevăratele sentimete, adevăratele trăiri. 
     Anii trec şi lumânările de pe tortul de la încă o aniversare a căsniciei sunt suflate de cei doi. De ce nu-şi  doresc să aibă puterea să se rupă de minciuna în care trăiesc, să întrerupă relaţia asta falsă şi goală. 
    Poate e prea târziu, sunt deja prea bătrâni, au nepoţi, au atâtea în comun cum să le împartă, cum să divizeze toate trăirile, rătăcirile, tot ce au acumultat. Cum să le spună celorlaţi acum când au o vârstă atât de înaintată că ei nu se iubesc demult, ori poate nu s-au iubit niciodată, poate s-au căsătorit doar aşa pentru că sosise vremea, pentru că aşa trebuie, cum să spună lucrurile astea cuiva. Cum să motiveze acum după ani buni de convieţuire că sunt incompatibili din toate punctele de vedere. Mai bine îşi pun măştile când vin şi îi vizitează copii, nepoţii, rudele, zâmbesc şi se gândesc la moarte. Atunci se vor despărţi sau poate nu? Poate vor fi tot împreună. Ideea asta îi sperie atât de tare încât neagă şi existenţa lui Dumnezeu, căci, atei fiind, ştiu că după lumea asta pământul le va fi casă şi îi vor devora viermii iar trupul şi spirtul lor nu va mai fi în apropierea celui cu care au semnat un contract demult, nici nu îşi mai amintesc când. 
    Mai bine împreună şi singuri, decât să dea explicaţii. Totul putea fi schimbat în urmă cu mult timp, dar blazarea, obişnuinţa, neputinţa au reuşit să îi lege pe cei doi cum nici dragostea, respectul, înţelegerea nu au reuşit niciodată să o facă.
    Lehamitea asta le-a adus viaţa pe care o merită, viaţa pe care au ales-o, singurătatea agasantă alături de un necunoscut.

De ce tocmai mie?

         Când ne îmbolnăvim ne întrebăm de ce mi se întâmplă tocmai mie? De ce trebuia să mă îmbolnăvesc tocmai acum?

Şi eu am avut momente în trecut când îmi puneam astfel de întrebări. Dar acum înţeleg de ce ne îmbolnăvim, de ce suferim de anumite afecţiuni. Boala este un semnal de alarmă că am luat-o pe un drum greşit, că trebuie să ne corectăm. Boala conţine de fapt tratamentul de care avem nevoie pentru a ne vindeca sufletul pentru ca apoi să ne vindecăm corpul.

Cred că odată ce ne îmbolnăvim ar trebui să fim mai conştienţi în legătură cu ce se întâmplă cu noi, în legătură cu ce se întâmplă în jurul nostru, pentru că doar din noi izvorăsc răspunsurile la întrebări, soluţiile, tratamentul de care avem nevoie. Pentru că doar noi putem să ne vindecăm de rănile pe care ni l-am provocat. Sentimentele noastre refulate, frustrările înmagazinate, gândurile ascunse, suferinţele netratate, inapacităţiile noastre sunt cele care mănâncă câte puţin din noi în fiecare zi. Muşcă din noi şi ne lasă vlăguiţi, ne lasă livizi, bolnavi, dezorientaţi.

Dacă suntem conştienţi că am greşit, dacă ne însuşim lecţia în loc să protestăm, în loc să ne lamentăm putem să ne vindecăm trupul şi sufletul, însă dacă nu medităm, dacă refuzăm să înţelegem de ce ni se întâmplă aceste lucruri, dacă nu înţelegem că totul are un rost, că nimic nu se petrece fără sens, riscăm ca aceste suferinţe să se abată din nou şi din nou în viaţa noastră.

Practic boala noastră poate să ne purifice, poate să ne ridice pe trepte mai înalte, să ne ajute să zburăm, să ne dezvoltăm, sau poate să ne scufunde. Poate fi un lac în care să  înoţi şi să-ţi recapeţi liniştea sau o malaştină în care te afunzi pentru că te zbaţi cu furie, cu încăpăţânare.

         Acum ai ocazia să te pui faţă în faţă cu tine, să te priveşti cu atenţie, să te asculţi. Ce are de spus fiinţa plăpândă din tine care este ascunsă sub o serie de straturi de protecţie. Ce dureri poartă sub măştile pe care le pune de fiecare dată când iese în lume.

Află cu ce ai greşit faţa de tine şi de ceilalţi şi vindecă-te de suferinţa care s-a propagat în trupul tău. Învaţă lecţia, şi iartă-te pentru greşelile tale, pentru eşecurile tale, pentru că eşti om iar a greşi este omeneşte.

În definitiv boala are rol de catharsis şi este prietenul tău nu inamicul tău, îmbrăţişeaz-o şi fă pace cu ea, mulţumeşte cerului că ţi-a trimis-o pentru a progresa, pentru a te îndruma pe drumul cel bun.

Oameni deosebiţi

     Printre călătorii grăbiţi pe acest univers am întâlnit şi oameni deosebiţi, oameni care nu alergau atât de tare, care nu au fost atât de absorbiţi de ei, de problemele lor, care nu au crezut că totul se învârte în jurul lor. Oameni care au înţeles că suntem cu toţii interconectaţi, că suferinţa şi răutatea se propagă atât de repede, atunci de ce nu am alege să propagăm binele, bunătatea.
    La cazurile despre care scriu am asistat sau samaritenii sunt cunoscuţi de ai mei. M-au uimit acei tineri care au reuşit să înoate împotriva curentului, care au reuşit să se debaraseze de micime, răutate, egoism. Aceşti tineri sunt oameni adevăraţi şi îmi doresc ca în viitor să vad din ce în ce mai mulţi oameni. Să nu mai trecem indiferenţi pe lângă cei care au nevoie de ajutor, pe lângă cei care suferă, pe lângă cei abandonaţi de toată lumea pentru vini reale sau închipuite, să nu mai judecăm pentru că această atribuţie nu este a noastră.
Să ne amintim mereu că tot ce facem este pentru sufletul nostru, ne spălăm de mizeria ce ne întinează mâinile, de jegul ce ne murdăreşte hainele.

1. Un copil al străzii a fost bătut crunt într-o seară de un grup de tineri cu bani. Au făcut-o pentru a se amuza. Deja gustaseră tot felul de distracţii şi nimic nu le mai provoca adrenalină. Oricum ştiau că nu vor fi pedepsiţi pentru fapta lor. Cui i-ar păsa de un neica nimeni? Cine ar sesiza absenţa unui amărât de copil?  Un cuplu ce se plimba în oraş a găsit copilul plin de sânge şi în agonie. S-au apropiat, el le-a povestit ce s-a întâmplat. Cu chipul contorsinat de durere aştepta să moară. Ei l-au încurajat, l-au mângâiat şi au aşteptat sosirea ambulanţei. La apariţia ambulanţei s-au confruntat cu o nouă problemă. Echipajul de pe ambulanţă nu a dorit să murdărească maşina cu un copil al străzii. Mai bine murea în stradă...oricum nu era nicio pierdere. După multe insistenţe, dezbateri, copilul a fost urcat în ambulanţă...Diferenţa pe care au făcut-o aceşti tineri se cheamă viaţă.
2. Un tirist ce parca în curtea unde se face recepţia marfă a unui supermarket nu a sesizat o doamnă care s-a strecurat în spatele tirului pentru a trece. Şi a strivit-o în timp ce parca. Un tânăr ce livra marfă  a observat scena, a alergat şi i-a oferit primul ajutor. Diferenţa pe care a făcut-o a fost imensă, căci ambulanţa a ajuns târziu. Diferenţa se chemă viaţă.
3. Un om al străzii a leşinat pe trotuarul dintr-o zonă centrală a oraşului. Trecătorii grăbiţi îl ocoleau cu indeferenţă, cu repulsie. Se temeau să nu fie contaminaţi de mizeria lui, de boala lui.O fată şi un băiat s-au apropiat de bărbat, i-au susţinut capul şi i-au dat sticla lor cu apă, l-au ajutat, au chemat ambulanţa şi au stat lângă el pentru a-l încuraja. Nu le-a fost teamă de mizerie, boală... Diferenţa pe care au făcut-o este imensă. Diferenţa se chemă rai.
4. O tânăra a coborât din firobuz. Afară erau - 10 grade. O femeie făcea curăţenie în stradă. Buzele ei erau vinete, mâiniele îngheţate pe mătură. Privea în gol. Tânăra s-a apropiat de ea şi-a scos mănuşile şi i le-a dăruit. A plecat mai departe neaşteptând nicio mulţumire. Lacrimile femeii nu au apucat să se rostogolescă pe obraz căci au îngheţat când au intrat în contact cu aerul rece. Diferenţa pe care a făcut-o tânăra aceea se cheamă rai. 

    Cu toţi trebuie să muncim, să cucerim raiul. Avem atâtea oportunităţi să facem lucrul acesta şi totuşi trecem grăbiţi de fiecare dată când putem face o diferenţă imensă pentru un semen al nostru. Asta pentru că el nu este ca noi, asta pentru că nu îl înţelegem, nu îi cunoaştem viaţa, deciziile, pentru că nu avem nicio datorie faţa de el. Dar avem o datorie faţă de noi.
    Într-o zi putem să fim noi înşine căzuţi în stradă, răniţi, abandonaţi, şi la acel nivel să vedem doar picioare ce se îndepărtează repede de noi. Am putea să-i condamnăm pe acei oameni. Suntem exact ca ei.
Azi poate fi o altă zi pentru noi în paradisul pe care l-am construit pentru noi pe acest pământ. Ce ne va rezerva ziua ce va veni?

Mucize (Miracolul)

    Miracolul este primul film turcesc pe care l-am văzut. La început am fost sceptică, gândindu-mă la telenovolele de care inevitabil dai când butonezi. Însă pe măsură ce minutele treceau am fost cucerită de învăţătorul înţelept care îşi lasă familia pentru a-şi urma destinul. Acesta este detaşat să înveţe copii dintr-un sat izolat. 

Ajuns acolo descoperă că satul nu are şcoală şi exact acest aspect poate constitui portiţa lui de scăpare - se poate întoarce acasă motivând că nu are unde să predea. Bătrânul lider al satului îi spune cât de necesară este educaţia pentru copii lor. Atunci învăţatorul face un pact cu liderul satului, va rămâne cu condiţia ca şi fetele să vină la şcoală. 

Şcoala este construită cu ajutorul "bandiţilor" şi al învăţătorului, iar odată terminată este gata să primescă copii însetaţi să înveţe lucruri noi. Fiul cel mic (Aziz) al liderului are 31 de ani şi este handicapat. Nimeni nu reuşise să-i pună un diagnostic. Învăţătorul abil şi sufletist îl ia sub aripa lui, iar acesta începe să facă progrese remarcabile.

Aziz îşi doreşte şi el să aibă o familie, deşi nimeni nu înţelege acest lucru. El asistă la căsătoriile fraţilor lui, sperând că într-o zi se va căsători şi el şi va avea doi copii.

Când tatăl său salvează viaţa unui alt lider dintr-un sat vecin  acesta doreşte să-i mulţumească pentru acest gest măreţ. Îi oferă unica fiică pentru a se căsători cu fiul lui. Acesta îi spune că nu este de acord cu acestă căsătorie deoarece fiul lui este handicapt. Nu poate fi însă înduplecat.

Când mama lui Aziz împreună cu mai multe femei pleacă în satul vecin( aşa cum era obiceiul) pentru a interoga fata, constată că tânară femeie este de o frumuseţe nemaivăzută.

Multe lacrimi sunt vărsate din acest punct...de către părinţi, fată, chiar şi Aziz plânge nedorind ca frumoasa lui nevastă să aibă o viaţă de coşmar.

 Aziz îşi ia soţia şi părăsesc pe furiş satul căci nu suportă să vadă cum şi ea este ocărâtă, jignită, atacată de femei pentru că s-a căsătorit cu o astfel de "creatură". 

Dupa şapte ani se întorc. Oare Aziz va mai fi recunoscut de familia lui, de sătenii care îl băteau, îl jigneau, râdeau de el? Oare visul lui de a avea o familie a devenit realitate? Merită să descoperiţi asta.

Un film emoţionant, un film profund despre destin şi forţa vindecătoare a iubirii şi mai important un film ce are la bază o poveste reală.

Regie/Scenariu : Mahsun Kirmizigul
Distributia :  Mahsun Kirmizigul, Cezmi Baskin, Mert Turak

În spatele unui zâmbet

Un zâmbet larg, frumos ce mai lasă la iveală şi un şirag de perle strălucitoare poate fi începutul unei poveşti minunate, poate fi purtat de persoana care are o viaţă de invidiat. De multe ori însă un zâmbet poate fi un act atât de teatral, semnul voalat că cineva este în agonie şi nu în extaz aşa cum ne lasă să înţelegem.

Un zâmbet este de foarte multe ori un act automat, un mimetism pe care ni l-am însuşit din copilărie, un relfex condiţionat, saluţi şi zâmbeşti.

Dar trebuie să fim cu toţii conştienţi de faptul că o persoană care afişază mereu o mină fericită, surâzătoare nu are automat o viaţă extraordinar de frumoasă, ba dimpotrivă.

În spatele unui zâmbet se pot ascunde multe suferinţe, multe pierderi, multe eşecuri. Se poate cuibări o depresie cruntă, o singurătate agasantă, o nevoie de companie, compasiune, o căutare disperată a cuiva, a ceva care să constituie un motiv pentru a merge mai departe.

Un zâmbet forţat poate fi un semn că lucrurile merg prost, poate fi un strigăt de ajutor, poate însemna lipsa puterii de a luptă. Şi odată ce vedem mâna întinsă nu putem lăsa ca zâmbetul să ne oprească să oferim ajutor celui care are nevoie atât de disperată să fie salvat de viaţa lui, poate chiar de el însuşi. Nu oferiţi unui om ce zâmbeşte forţat un surâs, ci o mână de ajutor. Puteţi reda unei inimi bucuria de a trăi, puteţi oferi o eliberare, în definitiv puteţi resuscita un om, îl puteţi readuce la viaţa.

O doamnă

În aceste vremuri fără substanţă, în aceste timpuri în care contează doar ambalajul greu mai poţi zări printre exemplarele sexului frumos o adevărată doamnă. În mocirla în care ne împotmolim cu toţii zi de zi o femeie imaculată, o femeie model, o femeie din care să-ţi faci idol este dificil de găsit.
Asta pentru că o femeie completă este o doamnă, o femeie ce ştie să ofere atâtea bucurii celor care o încojoară, ştie să accepte un cadou cu entuziasm, dar ştie şi să dăruiască, să se pună în slujba binelui, a familie, a comunităţii.
O doamnă are purtări alese, are codul bunelor maniere mereu la ea, este desăvârşită în tot ce face, zice. Te cucereşte aruncându-ţi o privire gingaşă şi afişând pe chip un zâmbet cald. O doamnă este calmă, dar poate fi şi bătăioasă în momentul în care se aruncă într-o luptă pentru a-i proteja pe cei dragi. Atunci se bate ca o leoaică, este agresivă reuşind să păstreze o notă de demnitate, este puternică menţinându-şi o doză de fragilitate, este acidă necăzând însă în derizoriu.
O doamnă niciodată nu se comportă ca o mahalagioică,

niciodată nu-i trădează pe cei dragi, pe cei care îi fac confidenţe, nu foloseşte tertirpuri pentru a avansa, nu foloseşte trucuri machiavelice pentru a-şi procura avantaje necuvenite.
O doamnă nu împroaşcă cu nori, nu te înjunghie pe la spate, nu te foloseşte pentru a te arunca mai apoi la coşul de gunoi.
O doamnă reuşeşte să facă dintr-o dispută care degenerează o discuţie filosofică închegată, reuşeşte să descreţească cele mai încruntate frunţi, să îţi ofere o mângâiere când nimeni altcineva nu reuşeşte, să te ridice când ai căzut la pământ dându-ţi impresia că a fost doar meritul tău.
O doamnă îl face pe partenerul ei să se simtă ca un rege, îi este alături fie că e sărac ori bogat, bolnav ori sănătos, puternic sau slab. Îi este stâlp, reper, este steaua care îl ghidează, nordul lui, motivaţia lui, mândria lui.
O doamnă trăieşte pentru a oferi iubire, protecţie, lecţii de preţ celor din jur fără a face asta cu aplomb, ci cu discreţie, măiestrie.
O doamnă adevărată este un diamant rar ce reuşeste cu dibăcie să le dea tuturor celor care o întâlnesc o direcţie, o motivaţie de a lupta, de a vieţui frumos, onest.

Dragi reprezentante ale sexului frumos haideţi să încercăm să fim în fiecare zi o încântare pentru cei cu care intrăm în contact.