31 martie 2015

Puterea rugăciunii

     

           În mod evident rugăciunea are o putere imensă. Ne pune în legătură cu divinitatea. Fie că această întâlnire cu Dumnezeu ne este mediată de către sfinţi, mucenici, Maicuţa Domnului sau de Isus Hristos, acesta este scopul ei. Odată ajunşi acolo cererile noastre încep să curgă. Dar înainte să ajungem acolo trebuie să urcăm treaptă cu treaptă spre acel loc de unde ne va asculta bunul Dumnezeu.
        Rugăciunea este atât de miraculoasă căci are puterea de a ne pune faţă în faţă cu noi înşine. Nu ne mai putem ascunde. Acum vom vedea cine suntem cu adevărat. Acolo în aceea stare de trezvie ne pocăim de păcatele noaste, ne cerem iertare pentru că am mers pe un drum greşit şi cerem îndrumare pentru a păşi pe drumul corect. Rugându-ne ne cunoaştem, ne acceptăm, ne iertăm, ne schimbăm, ne îmbunătăţim. Cred că până la urmă odată cu rugăciunea trebuie să ne spălăm de mizeriile ce ne întinau şi astfel luminaţi să încercăm din răsputeri să nu mai ne murdărim, să fim buni şi plini de dragoste.
         Rugăciunea ne smulge din viaţa aceasta efemeră, ne stopează pendularea printre lucrurile profane, ne ajută să înţelegem că lucrurile materiale sunt superflue. Puterea ei este imensă căci rugându-ne, rostind numele lui Dumnezeu, a lui Isus, a sfinţiilor căpătăm forţe proaspete care ne ajută să depăşim orice obstacole, să găsim o soluţie la fiecare problemă, să avem încredere în noi ştiind totodată că niciodată nu vom fi singuri.
         Lepădându-ne de cei ce am fost odată, alungând gândurile rele, mergând pe calea îngustă reuşim să ajungem la întâlnirea cu Dumnezeu şi aşa cum am menţionat deja încep să curgă cererile noastre.
       Dar trebuie să nu uităm niciodată că înainte de a cere trebuie să mulţumim pentru ce avem, şi mai presus de atât să cred că cel mai bine ar fi să-l lăsam pe bunul Dumnezeu să aranjeze El lucrurile în viaţa noastră, să ne încredem în El pentru că ştie când e momentul ca doleanţele noastre să fie rezolvate.

         Richard Wurmbrand spunea foarte bine că dacă i-am mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce face pentru noi, nu am mai avea timp să ne plângem.

Still Alice


            Apropierea de vârsta senectuţii poate fi o mare provocare. În momentul în care te priveşti în oglindă observi că te fixează de acolo o persoană pe care nu o recunoşti. O persoană ce are riduri, cearcăne, pielea lăsată, pete. O persoană care ştie că se îndreaptă spre moarte. Ştie că începe să se dezintegreze şi începe să aibă culoarea pământului care-i va fi în viitorul apropiat casă.
Bătrânul ce se priveşte înmărmurit în oglindă are însă lucruri de preţ pe care le poartă în minte - amintirile, clipele fericite şi nefericite pe care l-a trăit, succesele, eşecurile, luptele duse de-a lungul timpului, identitatea. Ce se întâmplă cu un om căruia îi sunt luate toate amintirile, i se şterg din minte toate episoadele care l-au adus în acest punct. Se uită în oglindă şi nu vede nimic. Nu îşi înţelege trecutul, nu ştie cine e. Se simte pierdut, neânţeles. Ba chiar mai mult nu ştie cum se numeşte. Nu mai recunoaşte nimic, pe nimeni.
            Alice, o lingvistă se confruntă mult prea devreme cu o maladie cruntă. E diagnosticată cu alzheimer. Cuvintele care erau până mai ieri teritoriul ei devin nişte necunoscute pentru geniala profesoară. Totul se transformă într-o mare provocare. Trebuie să reţină orele la care are stabilite întâlniri, trebuie să nu uite să-şi ia medicamentele, trebuie să îşi amintească dacă a mâncat. Dar pe măsură ce boala progresează Alice uită unde este, unde sunt camerele, baia, uită ce a citit, nu-şi mai recunoaşte membrii familiei. Alice este captivă într-o lume de coşmar, într-o lume necunoscută plină de capcane.
           Alice îşi făcuse un plan pentru a evada din această lume goală şi fără sens. Ieşirea din lumea aceasta este pentru ea sinuciderea. Dar planul pus la punct atât de detaliat se năruie în momentul în care ceva nou îi întrerupe şirul paşilor pe care îi face pentru a-şi curma existenţa şi uită ce urma să facă.
Filmul este dramatic, bătrâneţea este greu de purtat, greu de acceptat, cu atât mai mult să îţi fie luate pe lângă demnitate, putere, tinereţe şi amintirile, iar peste viaţa ta trecută şi prezentă să se aşterne o nebuloasă.

23 martie 2015

Bunica

În fiecare vară mă aştepta la gară
Cu hainele bătrâne de atâta purtare
Cu lacrimile în ochi de bucuria revederii
Şi de gândul ce-o măcina crud - că va veni clipa plecării...

Cu mâini tremurătoare mă mângâia uşor
Suspinând, oftând de atâta dor
Sărutul ei uşor mi-l depunea pe mână
Căci eu eram o orăşeancă, iar ea o ţărancă bătrână.

Umilă şi spăşită mă privea pe ascuns
Mândră de frumuseţea mea şi de orice răspuns
Pe care îl primea ca pe un dar de preţ
Ruşinându-se de neştiinţa ei, privindu-se cu dispeţ.

Citindu-i pe chip smerenia şi ruşinea
Mă frământam şi doream să înţeleagă ce înseamnă ea
Atunci depuneam flori la altarul pe care i l-am ridicat.
Să şti doar atât bunico nimic nu-i mai presus de sufletul tău curat.

Dacă nu eşti cultă, educată nu înseamnă că nu ai un rost.
Valoarea ta stă în muncă, iubire, tărie, credinţă şi post.
Flacăra ce ne dă lumină când nicio ştiinţă nu poate
Setea ta nepotolită pentru adevăr şi dreptate.

Un suflet plin de candoare
Ce chiar dacă-i rănit nu răneşte
Un spirit ce nu încetează să zboare
Nici când săgeţile vieţii îl ţinteşte.

Cine poate mai bine ca tine să ne ţină inima
În mâna ei tremurătoare
Să sufle asupra ei cu puteri vindecătoare
Iar inima să se repare.

Oare cine mai poate să vindece inima mea ruptă în bucăţele
Când tu bunico ai plecat prea devreme sus la stele.
Te port însă în mine frumoasă doamnă.
Îmi eşti deoportivă icoană şi rană.

Al cui eşti ?

Al cui eşti tu copil frumos
Ce străluceşti ca aştri pe cer.
Eşti un om hain sau duios?
Sau eşti plămădit dintr-un mister.

Al cui eşti tu zeu luminos
Ce porţi pe frunte un diamant nemaivăzut
Care te protejează îţi oferă scut
În faţa pământului rece şi mut.

Al cui eşti tu fiinţă călătoare
Prin lumea asta de sub soare
Să fi încă un simplu vers
Ţesut de mândrul univers?

Al cui eşti tu bărbat cuceritor
Cu străluciri în ochi preluate de la stele
Să fi ca noi un muritor
Sau eşti creaţia lumii mele?

17 martie 2015

Mărul otrăvit

În jurul nostru întâlnim atâţia oameni plini de venin. Sunt atât de distruşi de neputinţa lor, neâmplinriile lor, de viaţa lor din care nu au reuşit să găsească nicio scăpare, nicio portiţă de ieşire. Poate singura lor scăpare a fost să stea pe marginea altor vieţi. Să observe de acolo greşeliile pe care le savârşesc alţii, să le dea sfaturi, să râdă, să lovească, şi asta doar pentru a nu dărâma tot ce au construit ei atât de greşit, căci atunci ar trebui să reclădească din nou, să o ia de la zero.  
Este mult mai simplu să observi greşeliile altora, este mult mai simplu să critici, decât să faci ceva constructiv. Realizez faptul că unii oameni nu au capacitatea de a înţelege că există lucruri mai importante, lucruri care transced materialul, înţeleg că ei sunt prinşi în lumea profană şi nu pot accede spre lumea sacră. Sunt prea limitaţi, sunt închişi şi cară în spate bagajele lor murdare de care nu reuşesc să se debaraseze.
            În momentul în care aceşti oameni limitaţi îşi intersectează drumul lor cu al nostru fac asta pentru a ne învăţa o lecţie, una foarte importantă pe care numai un om acru, limitat, închistat poate să ne-o predea. Ei vin la noi şi ne dăruiesc un măr otrăvit - cum i-a dăruit mama vitregă Albei ca Zăpăda, pentru că doresc să nu mai existe această lume la care ei nu pot ajunge. Ştiu că numai aşa realitatea pe care au construit-o ei este validă, mai are sens, numai scăpând de noi, numai demolând credinţele noastre, realitatea noastră interioară, credinţele lor au sens, realitatea iluzorie de care se agaţă are sens!
            Modul în care reacţionăm noi în momentul în care intrăm în contact cu astfel de persoane este total greşit. Nu dorim să ne oprim, să ne tragem sufletul şi să ne însuşim lecţia pe care ne-o predau. Tot ce facem este să reacţionăm ca nişte feline, să ne zburlim la ei, să luăm poziţie de luptă, pe când tot ce ar trebui să facem este să privim, să ascultăm, să primim mărul otrăvit dar să nu muşcăm din el. Odată ce am muşcat din el şi o parte din ceea ce suntem moare, nu suntem noi cei care am săvârşit o greşeală, nu suntem noi cei care am comfirmat faptul că lumea lor are sens şi se poate extinde acaparând lumea noastră?

            Maica Tereza spunea : „Unii oameni apar în viaţa noastră ca o binecuvântare, alţii ca o lecţie”. Haideţi atunci să ne bucurăm de fiecare binecuvântare şi ne însuşim fiecare lecţie.

15 martie 2015

Aripi aş vrea

Aripi aş vrea
Să pot cumpăra
Apoi să le cos
De trupu-mi osos.

Aş vrea
Pasăre să devin
Să-mi schimb al meu destin.

Aripi aş vrea
Să le pot ataşa
De corpu-mi slab
Să mă ridice în rai din iad.

Aş vrea
Fluture să devin
Să nu ştiu ce e chin.

Aripi aş vrea
Să pot zbura
La Dumnezeu
Să-l rog să ma ierte, chiar eu!

La capăt de lume


La capăt de lume
Pe glob de-o sa pic
Tu o sa vi să mă ajuţi să mă ridic?

La capăt de lume
Fără puteri
O să mai vi dragoste să-mi ceri?

La capăt de lume
Nu-s prieteni aici
Tu o să vi, o să te implici?

La capăt de lume
Lipsită de avere
O să vezi bogaţia-mi, o să ai putere?

La capăt de lume
Fară nimeni, nimic
Tu o să vi, fără să-ţi cer, fără sa-ţi zic?


Creaţia lui Dumnezeu

De ce aruncă lumea cu pietre
Într-o femeie frumoasă
Cât poate ea să fie de amenințătoare în viaţa voastră?

Are şi ea plăceri, dureri.
E fericită, nefericită
E vina ei că a fost aşa născută?

Parcă ideea era aceea să nu judecăm copacul după scoarţa sa.

Nu are nimeni niciun merit
Că e frumos sau urât
E creaţia lui Dumnezeu şi atât!

Haideţi să nu mai punem etichete
Să nu mai tratăm oamenii ca pe nişte pachete
Să analizăm ce lasă fiecare
În urma sa în fiecare zi cât e sub soare.
Să disecăm ce spune, ce face,
Nu cât e de urât sau frumos când tace...

Sărutul


Ţi-am smuls un sărut aseară
Când dormeai
Mi-aş fi dorit încă unul, însă
Dacă te trezeai?

Ţineai buzele întredeschise
Parcă să mi se facă poftă să gust
Sărutul tău fierbinte şi dulce
O lingura de miere şi un pahar de must.

Nu am putut a mă abţine
Degetele a le trece uşor
Peste buzele tale cărnoase
Am suspinat, răspusă de dor.

Ţi-am smuls un sărut aseară
Şi un zâmbet ţi-a răsarit pe faţă
Eu am păstrat ca de fiecare dată.
Sărutul tău impregnat în făptura-mi lacomă.

30 de ani

Suflu în lumânările de pe tort.
Privesc cu ochii ficşi ca de mort.
Când au trecut 3 decenii!?
Nimeni nu ne spune timpul trece dar nu devenim genii...

Prinşi într-un trup de om adult
Un copil însă speriat şi pierdut,
Ce munceşte tot timpul...mult...
Învaţă din ce în ce mai puţin,
Îl doare capul lovindu-se de viaţă
Se lupta cu ea, se ia la trântă ,
Toate îl dor, toate îl framântă.

Responsabil-iresponsabil, adultul-copil
La 30 de ani omul acesta totuşi fragil,
Ştie ce e durerea, suferinţa, iubirea, ura,
Bucuria, ştiinţa, manierele, măsura.
Ştie să plângă, să râdă, să fie egoist sau altruist,
E câteodata temător şi depresiv, trist
E câteodată fericit, copleşit, extaziat
Câteodată un spirit ce caută speriat
Ceva ce nu va ma reuşi nicidată să fie
Un copil liber, asta bine o ştie!



13 martie 2015

Pământul

Nici pământul nu o să ne despărtă
şi acolo o să mă unesc cu tine
şi de sunt vie, şi de sunt moartă
vom sta veşnic lipiţi, vom fi - tu cu mine.

Pământul o să ne ţină aproape,
ne va modela ca un bun artist
iar lutul meu şi lutul tău o să devină
o singură statuie, plăsmuită din acelaşi vis.

12 martie 2015

Ceasul tace

Ceasul tace,
În intuneric
O fantomă îmi apare
Eşti tu!ai venit la mine?
Mă doreşti aşa de tare?

Ceasul tace
Şi lumina
Îmi dezvaluie ce-n noapte
Am crezut că e iubire
Dar erau plăceri deşarte.

Ceasul tace
În nopţi albe
Îmi apar iar alte feţe,
Tot te caut acum în altul
Dragostea să mă inveţe.

Ceasul tace
În zile negre,
Pline de lacrimi amare
Caut altele senine
Te caut pe tine-n zare.

Ceasul tace
Nopţi şi zile
Mănânca cu totul timpul
A pierit acum deodată anul, chiar şi anotimpul..
Eu la tine mă gândesc tot la tine-mi zboară gândul…


6 martie 2015

Căsătoria

 

   Căsătoria este ca şi o casă. Poate să reziste ani şi ani. Nici o furtună să nu o pună la pământ, nici o inundaţie să nu-i surpe zidurile, nici un cutremur să nu-i sfărâme temelia.
Dar pentru ca o casă să fie rezistentă este imperios necesar să fie construită pe un pământ bun, să aibă o fundaţie solidă, să fie utilizate materiale de calitate. Totul să fie construit cu atenţie, cu minuţiozitate. Fiecare detaliu conteză.
   Căsătoria este la fel, doi oameni care se iau de mână şi păşesc pe un drum nou, trebuie să aibă un set de principii comune, să împărtăşească aceliaşi valori, să se respecte, să se susţină, să comunice, să se asculte, să se cunoască, să se dezvăluie celuilat fără teamă că ar putea fi răniţi, să aibă încredere şi credinţă că iubirea lor va dura atâta timp cât muncesc pentru ea, o întreţin cum întreţii o casă. Faci curat, îi speli gemurile, o zugraveşti, nu o laşi să se distrugă. Căsătoria este formată din ingredinte care îi dau gust şi stau la  baza unicităţii ei, dacă aceste ingrediente nu ar exista, căsătoria nu ar avea sens. Iubirea se poate transforma în timp. Poate lua o mulţime de forme, în schimb ingredientele cele mai importante nu pot să lipsească.
   Dragostea dintre doi soţi se transformă, dacă la început este pasională ca o cascadă ce ţâşneşte, apoi e ca o un izvor care îţi iese în cale când eşti mai însetat, devine mai apoi un râu ce curge lin şi te poartă spre experienţe noi care aduc odată cu cunoaşterea şi înţelepciunea şi serenitatea. Râul acesta se varsă într-un final în ocean. Aceasta este forma finală a iubirii veşnice. Este o imensitate de sentimente şi emoţii, o imensitate de bucurii, de cunoştinte, o imensitate de dragoste pură necondiţionată.
Pot exista căsătorii fericite, pot exista case care să reziste mii de ani şi nimic să nu le pună la pământ, dar meritul le revine în cea mai mare măsură constructorilor.

...Dragostea dintre doi soţi poate pe măsură ce trece timpul să se transforme exact ca vinul, să aibă o aromă desăvârşită, sau poate să se strice ca un oţet prost şi să se transforme în venin...

5 martie 2015

În nopţile de iarnă

În nopţile de iarnă
Când lumea îngheţa în casele reci
Noi ne iubeam înfierbântaţi în cămiunul nostru
din beci.

Alţii mai înstăriţi aveau pe masă hrană
Noi îmbucam unul din altul fara teamă.

În nopţile de iarnă
Când nu aveam nici un pocal de vin,
La gura sobei măcar să ne încălzim...
Lipiţi unul de altul ne devoram puţin câte puţin.

Alţii ne invidiau văzând iubirea noastră
Cum în greutăţi şi lipsuri poate să crească, să crească.