Filme europene

Zece filme europene care pot fi ridicate la rangul de artă. Nu trebuie să le ratezi dacă îţi place să vezi altceva, dacă te-ai săturat de finalurile previzibile, de filmele americane comerciale şi comune.

Jeux d enfants (2013)

Sophie şi Julien sunt doi copii care se întâlnesc cu suferinţa la o vârstă prea fragedă. Neintegraţi, singuri, cei doi se împrietenesc şi se joacă. Jocul lor nu seamănă cu al altor copii. Un joc ce îi distruge pe cei din jur, un joc care are reguli foarte puţine îndrăzneşti sau nu. O faci sau nu? Vor reuşi cei doi să-şi găsească echilibrul, să se integreze, să găsească iubirea sau vor rămâne veşnic nişte neadaptaţi? Un film dement despre oameni care tăiesc cu altă intensitate.

Amelie (2001)

O chelnăriţă idealistă ce trăieşte în Paris vrea să schimbe lumea. Ajută în mod anonim o mulţime de oameni. Într-o zi lumea se va schimba - lumea ei, căci va întâlni dragostea.

Sveti Georgije ubiva azdahu (2009)

Un film care prezintă adevărul crud din viaţa asta. Al doilea război mondial cuprinde Serbia ce e nevoită să îi timită pe bărbaţii apţi de luptă pe front. Cei rămaşi acasă sunt invalizii care se vor ocupa de femeile care au rămas fără parteneri. Război, dragoste, viaţa şi moarte. O capodoperă construită cu atenţie, migală şi nebunie!

El Cuerpo (2012)

O femeie superbă este ucisă. Detectivul trebuie să-i găsească corpul care dispăruse de la morgă. Un film care te ţine în suspans şi te lasă mut de uimire când îţi relevă adevărul tulburător la final.

El secreto de sus ojos (2009)

Unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut! Ce se ascunde în spatele vieţii aparent normală pe care o duce un bărbat a cărui viaţă fusese distrusă în momentul în care soţia lui este violată şi ucisă cu bestialitate. Violatorul este eliberat din cauza unor vicii de procedură ale justiţiei. Dar va plăti oare violatorul pentru crima comisă? Pedeapsa lui se va dovedi draconică comparativ cu una dată de justiţie...Un film care te pune pe gânduri, te macină, pe care îl rumegi încercând să-ţi dai un răspuns. Câţi oameni ar lua justiţia în mână pentru aş-i face dreptate?

Crna macka, beli macor (1998)

Un film fenomenal în regia lui Emir Kustirica. O lume a ţiganilor în care poveştile sunt scrise înainte de a se întâmpla, dar de cele mai multe ori se rescriu din mers. Doi tineri ce se iubesc nebuneşte sunt puşi în faţa unui fapt împlinit. Trebuie să se căsătorească cu partenerii selectaţi de familie. Cei doi se opun, dar cuvântul lor nu e luat în seamă. Asta până când vor rescrie scenariu prost scris de familiile lor. 

Sivi kamion crvene boje (2004)


O poveste frumoasă de dragoste se naşte într-un mod neşteptat între două persoane care aparent nu au nimic în comun. El un bosniac daltonist, ea o sârboaică ce doreşte să scape de o sarcină nedorită. În călătoria pe care o fac cu camionul furat de bosniac trăiesc aventuri incredibile care îi unesc şi îi fac să se îndrăgostească unul de celălalt. Un film ce conţine sare, piper şi miere.

La meglio gioventu (2003)

Un film italian din două părţi. O familie ce trăieşte în Italia se luptă cu viaţa de zi de zi. Creşterea copiilor şi asigurarea unui trai decent. Copii cresc şi îşi fac planuri. Doresc să se realizeze, să urmeze cariere strălucite. Dar viaţa le strică planurile când le trimite un război, o tânără bolnavă psihic, schimbări de regim, inundaţii etc. Cum vor sfârşi cei care au fost odată nişte copii veseli cu o tinereţe minunată şi planuri măreţe?

                                       Zivot je cudo (2004)

Încă un film ce poartă marca Kusturica care merită savurat. Un el şi o ea se cunosc în timpul războiului din fosta Yugoslavie. Poveste lor de dragoste este sortită eşecului sau poate să dureze o viaţă? Asta în contextul în care ea este prizonieră de război iar el este căsătorit cu o soprană ce are probleme psihologice. Un film nebun de tot!

Nunta mută (2008)

Un film românesc în regia lui Horaţiu Mălăele ce ne prezintă mai în glumă mai în serios realităţile şi anomaliile regimului comunist. 
În anul 1953 doi tineri dintr-un sat din România hotărăsc să-şi uneasc destinele. Dar nunta lor este interzisă pentru că se află că a murit Stalin. Cum invitatii au sosit la nuntă, iar petrecerea fusese pregătită deja, evenimentul nu mai poate fi anulat. Totul e bine când se termină cu bine...Nunta zgomotoasă se transformă într-o nuntă mută pentru a nu deranja somnul de veci a lui tătuca. 

Sărăcia din noi

Adunăm banuţ lângă bănuţ, reuşim să acumulăm, să înmulţim şi apoi să multiplicăm toţi banii pe care i-am agonisit cât timp nu am trăit ci am muncit. Am muncit să ne îmbogăţim, să ne ridicăm case mari, să ne cumpărăm maşini extravagante, să ne achiziţionăm haine şi bijuterii luxoase. Ne este atât de bogat exteriorul. Şi pe măsură ce bogăţia exterioară creşte, cea interioară descreşte. Bogaţi şi invidiaţi de toţi ce ne cunosc şi ne zăresc fugar, dar atât de săraci pe interior. Sărăcia din noi este atât de mare. Şi este demnă de milă. Se asemănă cu un cerşetor cu haine murdare şi rupte, ce miroase a transpiraţie şi stă la colţ de stradă.

         Întinde mâna şi vrea salvare, asta e tot ce îşi doreşte, să poată găsi o cale de ieşire din povestea asta care nu i se potriveşte. Dar nu mai există uşi, sunt doar pereţi, doar ziduri înalte, doar tunele întunecate care te poartă spre tenebre care nu credeai că pot ascunde atâtea deziluzii, ratări, alegeri greşite.

         Nu mai există nici o portiţă de scăpare. Trebuie să mergi înainte. Nu mai poţi opri odată ce ai intrat pe autostradă trebuie să conduci cu viteză căci altfel rişti să provoci un accident. Dar oare ar fi cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla? Să te ciocneşti cu putere de un zid şi să ieşi la lumină. Să distrugi bogăţia inutilă care te împodobeşte şi te faci să arăţi ca un brad de Crăciun pe exterior şi te lasă atât de sărac pe interior? Secat de orice urmă de compasiune, umanitate, spiritualitate.

         Un bogat ce poartă în el un deşert. E cald, e zăpuşeală în fiinţa lui, şi tot ce îşi doreşte e un pic de ploaie, puţin de răcoare. Dar chestiile astea nu pot fi cumpărate. Cui ai putea să-i plăteşti să fi răcorit. Dumnezeu nu poate fi cumpărat, nu poate fi mituit, cu El nu poţi să faci niciun pact aşa cum ai făcut cu Diavolul.

         E atât firbinţeală, oare eşti aproape de iad? Să fie aşa acolo?!

Dacă mai ai o şansă să te îndrepţi spre divinitate, să o apuci pe calea cea bună?Da, poate nu e prea târziu.

Un torent însă te învăluie, nu mai poţi gândi altfel, nu mai poţi să îţi schimbi traiectoria. Au început să aibă unii mai mulţi bani ca tine, mai multe case, mai multe maşini, mai multe...mai mult...trebuie să nu pierzi timp. Time is money. Raiul mai poate să aştepte...Sărăcia din tine trebuie ignorată ca toate mizeriile din lumea asta.

         

Despre dragoste şi alţi demoni

   
        Primul roman scris de către Gabriel Garcia Marquez pe care l-am citit este "Despre dragoste şi alţi demoni". Un roman scurt însă care nu se parcurge foarte facil, iar dacă nu şti din ce unghi să-l priveşti poate părea dur, vulgar, promiscuu.
Sierva Maria nu se naşte sub auspicii tocmai favorabile. Aproape moartă la naştere, aceasta trăieşte după rugi fervente şi o promisiune fermă - părul ei nu va fi tăiat până în ziua nunţii.
Viaţa îi este lipsită de iubire din parte părinţiilor. Aceştia nici nu îi observă prezenţa, ba mai mult mama o detestă, exilând-o în latura casei unde vieţuiesc sclavii. Acolo Sierva învaţă trei limbi africane şi poate fi confundată cu uşurinţă cu sclavii, adoptându-le comportamentul, religia.
Într-o casă în ruină, cu doi părinţi ce se autodistrug, Sierva devine vizibilă pentru tatăl ei după ce este muşcată de un câine turbat. Atunci acesta îşi dă seama că o iubeşte pe copilă şi îşi doreşte să o salveze. Diagnosticată de un medic evreu care dă o sentinţă definitivă - Maria va muri mai devreme sau mai târziu în chinuri terifiante. Singura soluţie pentru curmarea suferinţei acestei ar fi otrăvirea.
Înfiorat, tatăl ei doreşte să consulte şi alţi medici, însă episcopul îi pune un ''diagnostic" definitiv - fetiţa este posedată de diavol şi trebuie exorcizată.
Tatăl decide să o ducă la mănăstirea indicată de episcop unde aceasta va fi exorcizată. Acolo fetiţei i se citesc imediat simptomele unei posedate. Limbiile africane pe care ea le vorbeşte cu scalvele de la mănăstire, întâmpările nefavorabile care se întâmplă de la venirea ei, îndărătnicia fetei şi sălbăticia ei sunt semnele sigure ale faptului că este posedată.
Mâna dreptă a episcopului, tânărul de 36 de ani Delaura este trimis să se ocupe de cazul fetei de 12 ani. Acesta refuză la început motivând faptul că nu este expert în exorcizări.
Întâlnirea cu mica Sierva Maria îl tulbură. Pe măsură ce timpul trece el devine obsedat de fetiţă. Consecinţele comportamentului său duc la o decizie drastică. Este excomunicat şi îi este interzis să mai ia legătura cu fetiţa. Posedat de demonul numit iubire, Delaura uită tot ce înseamnă morală, religie, Dumnezeu şi încearcă cu înfrigurare să se apropie de fetiţă.
O carte cu un final imprevizibil, violent, total neaşteptat. Dragostea este un demon ce distruge toate credinţele noastre, un demon ce ne ucide orice urmă de raţiune? Şi până la urmă ''nu-i pe lume leac care să tămăduiască ceea ce tămăduieşte fericirea".

Ştim să judecăm

          Ştim să judecăm şi ştim cum e să fi judecat.

Când îi judecăm noi pe ceilalţi suntem aspri, duri, infelxibili. Dăm sentinţe definitive cu executare. Suntem neiertători faţă de cele mai minore scăpări, faţă de cele mai mici încălcări ale moralei, bunului simţ.
Batem cu ciocanul şi rostim caustic sentinţa fără a ţine seama de depoziţiile martorilor, fără a asculta decizia juriului.
Avem dreptul să facem asta? Cine ni l-a arogat?
Nu contează. O facem. Pentru că deja avem excerciţiul. Am trimis deja de multe ori la eşafod, am ghilotinat atâţia oamenii. Am masacrat cu cruzime persoanele care nu respectă regulile noastre.
Dar noi trăim după legile altora?
          Ştim cum e să fi judecaţi. Şi de fiecare dată când suntem trecuţi prin colimator cerem clemenţă.

Puţină îngăduinţă că doar suntem oameni şi oamenii sunt supuşi greşelilor...
Dacă suntem condamnaţi judecătorul ni se pare nedrept, inuman, coruptibil. Ni se pare că suntem nedreptăţiţi, căci pe alţii nu îi purică cum ne-a puricat pe noi. Unde este egalitatea? Ne plângem, blamăm, ponegrim. Nu există dreptate pentru noi. Suntem nedreptăţiţi!
Dar ce facem noi e drept?
Nouă ni se potriveşte atât de perfect roba?
          Ştim să judecăm şi suntem caustici, inumani, inflexibili, când facem asta. Dacă şi Dumnezeu va proceda exact ca noi?

Ce simţi

         

         Ne cenzură în fiecare zi. Facem asta pentru a nu-i răni pe cei din jur, sau pentru că ne este teamă să spunem ce simţim de fapt, sau pentru că am făcut de atâtea ori acest lucru astfel că a devenit obişnuinţă. Nu am dat glas vocii noastre interioare care se zbătea să iasă ci am înghiontit-o, am scufundat-o adânc în fiinţa noastră. E bine şi aşa. Trecem prin viaţa asta fără a ne spune părerea, fără a ne împărtăşii gândurile reale, fără a ne exprima şi a ne expune aşa cum suntem. Fără a fi noi.

       

        Ne cenzurăm iar şi iar. Tot ce riscăm făcând acest lucru este să provocăm un cutremur cu intensitate atât de mare, un cutremur care va distruge toată construcţia noastră interioară. Ne va zgudui toată fiinţa. Atunci toate vorbele nerostite o vor lua la vale şi se vor amesteca cu altele. Nimic nu va mai avea sens. Praful se va amesteca cu bucăţile de dărâmături. Dezordinea dezolantă se va combina cu lacrimile noastre ce vor ţâşni ca o cascadă din sufletul care nu reuşise să fie el, ci era încarcerat în carcasa supusă atâtor reguli absurbe, fără sens.

        Ce vom face după ce vom opri lacrimile, după ce praful se va depune pe dărâmături? Va trebui să reconstruim. Va trebui să punem fiecare bucată la locul ei, dar cel mai important va trebui să ştim ce bucăţi să le aruncăm. Să lăsăm altele să crească frumos. Însă de data aceasta să nu uităm să le udăm ca pe nişte flori. Să le udăm în fiecare zi cu zâmbetul pe buze, cu bunătate, îngăduinţă, iertare, dar şi cu sentimentele şi gândurile noastre adevărate cărora să le dăm glas.

         Să rostim tot ce simţim în fiecare zi, dar să facem asta cu naturaleţe, bunătate şi respect pentru opiniile celorlalţi.

Timbuktu (2014)

         

            Cum ar fi să duci o viaţă ternă, plină de restricţii, o viaţă în care îţi este negată nevoia de a te realxa, de a te destinde, nevoia de a fi tu şi de a te exprima liber. Nevoia de a te conecta şi comunica cu dumnezeul tău aşa cum ai învăţat să o faci de la părinţii tăi, învăţătorii tăi. O viaţă în care a asculta muzică, a juca fotbal, a te îmbrăca indecent duce la biciuire, bătaie, închisoare sau moarte. Aceasta este realitate dură în care trăiesc locuitorii din Timbuktu după ce oraşul este controlat de islamişti fundamentalişti.

            Odată un oraş liniştit Timbuktu se vede ameninţat de gruparea care se foloseşte de numele lui Allah pentru a construi o lume nouă plină de restricţii, o lume în care reguli absurde le suprimă oamenilor libertatea.

            În special femeile sunt supravegheate cu atenţie de ochii vigilenţi ai fundamentaliştior. Rigorile vestimentare la care sunt supuse sunt absurde în condiţiile în care canicula te poate doborî în orice moment.

            Bărbaţii înarmaţi patrulează pe străzi şi veghează ca regulile lor să fie respectate. Tot ce îşi

doresc este un viitor în care să domnească justiţia. În viitorul perfect pe care şi-l imaginează şi pe care îl construiesc având la temelie un Coran reinterpretat, jihadiştii uită că învăţăturile lui Allah au la bază comunicarea, iertarea, bunătatea.                      

            Armele se descarcă şi sfârtecă aerul, iar jihadiştii sfărâmă identitatea oamenilor care tot ce-şi doresc este să trăiască în pace cu vecinii lor, respectând tradiţiile vechi transmise din generaţie în generaţie şi cuvântul lui Allah.

            Timpul s-a oprit în Timbuktu, căci oamenii au aceleşi veşminte pe care le purtaseră şi predecesorii lor, trăiesc în acelaşi tip de case, au aceleaşi ocupaţii, însă civilizaţia zilelor noastre se ciocneşte cu trecutul arhaic când armele se descarcă pentru divetisment sau pentru a curma o viaţă, când telefoanele sună şi aduc în mijlocul deşertului cuvinte din alte lumi.

           

          Familii dezbinate şi ucise din cauza unor bărbaţi care distorsionează cuvintele pentru a se potrivi cu crezul lor bolnav.

          Un film care te zguduie şi te pune pe gânduri. O realitate care tinde să se extindă şi indiferent cât de mult ne-am afunda în lumea noastră, indiferent cât de mult dorim să negăm că o astfel de lume există, este o realitate în care vieţuiesc oameni care au o singură vină - că s-au născut acolo.

Regia : Abderrahmane Sissako

Scenariu : Abderrahmane Sissako, Kessen Tall

Distributia : Ibrahim Ahmed, Abel Jafri, Toulou Kiki

Atingere

În fiecare zi atâtea lumi se ciocnesc. Se lovesc una de celaltă ca un vapor de un aisberg. Căci amândouă lumi sunt titanice, sunt glaciale. Poartă în ele atâta cruzime, aroganţă, vanitate.

În momentul în care se ciocnesc ies la suprafaţă orgoliu, frustrările, egoismul, invidia, singurătatea, disperarea şi atunci rănile vechi încep să sângereze.

Oamenii se izbesc unii de ceilalţi şi un cutremur se produce în fiinţa lor. Acest cutremur scote la iveală tot ce poate fi mai urât, descoperă toate mizeriile pe care le-au acumulat de-a lungul vieţii. Deschid atâtea răni, atâtea uşi spre un trecut dureros. Reacţia lor este atunci una de genul atacă sau vei fi atacat, distrus. Pentru a se proteja răspund în forţă, rispostând, punând la pământ lumea care îi destabilizează, care le creează nesiguranţă, teamă.

Tot ce au nevoie aceşti oameni este să fie atinşi, mângâiaţi, să fie îmbrăţişaţi. Au nevoie să plângă şi să dea drumul lacrimilor care le ţine sufletul sub apă şi nu mai îi dau voie să respire.

O atingere poate readuce echilibru, poate închide rănile ce sângerează, poate aduce zâmbetul pe buze.

O simplă atingere poate fi cel mai bun medicament pentru un om care se simte singur, care este abandonat, care este la pământ şi nu mai are puterea să se ridice, să se conecteze cu ceilalţi decât lovindu-i, jigndu-i, umilindu-i, facându-i să se simtă mici şi neânsemnaţi aşa cum se simte el.

Este atât de simplu să îi mângâiem pe cei din jur şi putem face asta cu o vorbă bună, cu un zâmbet sincer şi cald, cu o atingere. Atunci în lumea lor peste care s-a aşezat iarna cu plapumele groase de nea, va apărea surâzând un ghiocel.

Jocurile Daniei

Jocurile Daniei

                     de Anton Holban

         

         O carte din care se scurge amarul unui bărbat care se îndrăgosteşte profund de o tânăra incapabilă să i se descopere, să i se dăruiască. 

         Dania este o tânără evreică bogată care tronează ca o prinţesă într-o lume în care capriciile ei devin preocuparea numărul unu pentru cei din jur. Dania are tot ce o adolescentă ar putea visa. O lume întreagă este la picoarele ei. O mulţime de persoane roiesc în jurul ei, atrase de frumuseţea, farmecul ei.

         Cititoare înrăită, Dania, devine interesată de Sandu, un scriitor care îi este prezentat de un prieten comun.

         Sandu se îndrăgosteşte profund de tânăra fermecătoare. Admiraţia şi dragostea lui se transformă peste noapte în obsesie. O studiază cu atenţie. Observă fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare expresie. O venerează pe Dania.

         Aceasta însă este superficială, acaparată de mondenităţi, frivolităţi. Îşi petrece timpul fie la croitoreasă căci adoră să poarte îi fiecare zi o altă rochie, fie la restaurante, fie în călătorii prin Europa sau prin ţară. Tot timpul este înconjurată de admiratori, întreţine musafiri, acaparaţi de farmecul ei. Sandu se simte exclus, gelos, căci timpul lui cu Dania este foarte limitat.

         Dania îl sună când doreşte, îl cheamă de urgenţă la ea, dar îl lasă să aştepte, este timidă, rareori doritoare, este reţinută niciodată nu dă răspunsuri, ba mai mult le evită punând alte întrebări. Nu se lasă descoperită. Tot ce face este să îl tortureze pe Sandu, să-l transforme într-o slugă supusă. Acesta îşi foloseşte imaginaţia şi creează imagini febrile cu tânăra sub a cărei mreajă căzuse.

         La întâlnirile dintre ei sunt mereu alte persoane, de puţine ori reuşesc să rămână singuri, dar nici atunci Sandu nu reuşeşte să o cunoască pe adevărata Dania.

         Aceasta pleacă în călătorii şi nu-i răspunde la scrisori, uită să-l sune, îi dă întâlniri dar din diverse motive nu mai apare, iar Sandu îşi imaginează o serie de motive pentru a o scuza. Dar în definitiv dacă ea nu îl iubeşte?  La întrebarea lui, Dania niciodată nu răspunde altfel decât cu – parcă tu nu şti.

         Sandu îşi dă seama că ei doi nu vor putea niciodată să formeze un cuplu real pentru că provin din lumi diferite, au alte credinţe, ea este încă foarte tânără iar el este un bărbat matur, şi mai sunt bineînţeles diferenţele de ordin financiar. Dania are atâţia bani, şi acest lucru îl umileşte. Faptul că nu poate să o scoată în oraş, să îi dăruiască cadouri extravagante, flori scumpte.

         Dania cu toate că este din ce în ce mai absentă din viaţa lui Sandu, este omniprezentă în mintea lui. Este o cârpă aşa cum îi spun cunoscuţii, însă acesta recunoaşte faptul că despărţirea lor este iminentă.

         După vacanţa de vară, Dania nu mai îi dă niciun semn lui Sandu. Acesta aşteaptă cu fervoare reântâlnirea, aşteaptă să-l cheme, să reia legătura cu ea, chiar dacă este o relaţie ternă, nu poate să o termine. Dania nu mai sună, nu se mai arată. Atunci drumurile din oraş se multiplică şi cei doi nu se mai întâlnesc. Până într-o zi când la Ateneu cei doi se zăresc în treacăt. Apoi au un schimb de replici din politeţe.

         Sandu e surescitat, nu înţelege de ce între ei nu există nicio explicaţie, de ce nu există o încheiere. Şi crede că ar trebui să pună punct unei relaţii care deşi nu fusese profundă, deşi nu fusese consumată, trebuie încheiată pentru a putea merge mai departe.

         O sună pe Dania şi îi spune adio, aceasta îi spune la revedere de parcă ruptura lor  nu ar urma să fie definitivă.  Ea nu reuşise să înţelegă ceea ce simţise bărbatul pentru ea, nu reuşise să-l cunoască, să-l descopere pe el şi lumea lui, nu reuşeşte să se desprindă de o lume artificială în care vrea să treacă drept o persoană autentică, cultă.

         Dania trăieşte mai departe în regatul ei, iar Sandu îşi linge rănile după ce fusese respins de o zeiţă.

Cineva crede

Sunt momente în care nu mai crezi în tine, în care îţi spui că nu mai are rost să mergi mai departe, să o iei de la început după ce ai fost decepţionat, rănit, lovit, nu mai înţelegi de ce se întâmplă lucrurile aşa cum se întâmplă, de ce toate sunt cu susul în jos? Nu mai îţi găseşti motivaţia pentru a continua să lupţi pentru că nu mai crezi în lumea asta, nu mai crezi în tine.

Simţi că toate s-au sfârşit, că nimic nu are rost. Nu vezi sensul pentru care ar trebui să te aduni şi să o iei de la capăt.

Atunci se produce un miracol, căci cineva preia toată neputinţa ta, toate greutăţile pe care le cărai, toate grijile tale.

În momentul în care vrei să renunţi la tot, la toate, să fugi de lume, să te afunzi într-o văgăună ca nimeni să nu te mai găsescă. Când nu mai crezi în nimeni şi nimic, cineva e lângă tine. Şi crede. Crede cu tărie în tine. Crede cu toată fiinţa în faptul că visele tale pot deveni reale, crede că poţi să le transformi în realitate. Şi dacă nu ai puterea să vezi asta cineva îţi oferă chiar ochii lui să vezi că e posibil. Zâmbeşte când îi spui că nu mai poţi, te ia de mână şi te ridică, te îndeamnă să faci câţiva paşi şi îţi spune amuzat că ai reuşit să faci un pas mic şi încă unul, apoi vei face din nou paşi mari pentru ca în final să salţi, să zburzi, să te înalţi, să zbori spre locul unde trebuie să ajungi. Râzi şi plângi, şi în sufletul tău se naşte din nou speranţa. În inima ta izvorăşte din nou credinţa că poţi. Poţi să faci ce ţi-ai propus. Pentru asta e necesar să trăieşti şi să laşi oportunităţile să vină, chiar dacă ţi-ai făcut planuri care au fost stricate de viaţă, scoate planurile de rezervă.

E suficient ca doar o singură persoană să creadă în tine şi atunci ai totul. Ai putere, iubire, respect, motivaţie, speranţă, credinţă. Când cineva crede în tine aripile încep să-ţi crească şi zbori, te înalţi spre culmi pe care nici tu nu credeai că le vei atinge. Îţi atingi limitele, ba le şi depăşeşti. E atât de uşor când cineva te ţine de mână. Când cineva zboară lângă tine şi visul tău devine visul lui, iar visul lui devine visul tău. Se unesc undeva în aer. Deasupra tuturor lucrurilor, deasupra tuturor fiinţelor.

Fiecare are pe cineva care crede cu tărie în el, chiar dacă nu ştie, nu simte, el e acolo, căci pentru unii acel cineva care crede în ei este chiar Dumnezeu.

                  

Puţin timp pentru tine

Câte minute, ore, zile, săptămâni le aloci celorlalţi, lucrului, sarcinilor, responsabilităţilor, privitului la televizor, navigatului pe internet?Probabil nu şti. Nu ai contabilizat niciodată asta.

            Dar şti probabil cât timp ţi-ai alocat ţie. Cât timp ai stat cu tine de vorbă. Parcă din ce în ce mai puţin. Când te-ai întrebat ultima oară ce faci, ce te doare, de unde vi şi încotro te îndepţi.

            Lucrul acesta se întâmpla în copilărie, în adolescenţă atât de des, apoi pe măsură ce ai devenit adult nu ai mai avut timp de tine. Ai refuzat să-ţi mai dai întâlniri cu tine însuţi. Dar oare de ce. Să fie un soi de teamă, de vină, de neputinţă. Poate ai descoperi la tine lucruri care nu-ţi plac, poate ai vedea că ai o mulţime de păcate, sunt mai numeroase decât a celor pe care îi consideri inamici, a celor pe care îi consideri vinovaţi că nu ai reuşit să te realizezi, a celor pe care îi blamezi că nu-ţi găseşti echilibrul, că au făcut din tine o victimă, că ţi-au distrus viaţa.

            Când ai stat cu tine ultima oară şi ai analizat toate sentimentele ce te încearcă, ai înţeles toate trăirile ce-ţi năvălesc în fiinţa fragila, ai realizat de ce vieţuieşti, ai înţeles care este menirea ta.

            Când ţi-ai amintit de unde ai pornit, şi ai retrăit clipele fericite şi nefericite care te-au adus aici, care te-au făcut persoana care eşti azi. Când ţi-ai amintit unde vrei să mergi, care era cel puţin traiectoria din visele tale, unde ai ajuns de fapt, poate nu unde visai, dar există o posibilitate ca şi aici unde eşti în prezent să-ţi fie bine, să fi mulţumit cu cine eşti, cu cine ai devenit. Dacă nu, timpul nu e pierdut. Vorbeşte cu tine, întreabă-te dacă visele tale de ieri mai sunt actuale, sau altele noi le-au luat locul.

             Ţi-ai acordat puţin timp pentru a-ţi mulţumi că ai reuşit să găseşti curaj să lupţi când tremurai de frică, că ai reuşit să vorbeşti când simţeai că nu mai ai voce, că ai mers mai departe după atâtea pierderi, eşecuri, după ce ai clacat de nenumărate ori. Cine să-ţi mulţumească pentru că lucrurile aste nu te-au ucis ci te-au întărit, cine să savureze victoriile care te-au făcut mai puternic, cine să fie mândru că eşti învingător, dacă nu tu?

            Vorbeşte cu tine, viseză cu ochii deschişi, savurează victoriile tale, gustă amarul trimis de viaţa, numai aşa poţi să afli cât de puternic eşti, cât de determinat, cât de capabil să transcezi peste toate încercările aruncate întâmplător sau nu de soartă în calea ta.

Loin des Hommes (2014)

Locul acţiunii Algeria, anul 1954.    

Doi bărbaţi cu istorii diferite îşi intersestează într-o zi traiectoria. Un profesor ce predă într-un mic sat şi un criminal ce îi este încredinţat pentru a fi predat poliţiei şi judecat pentru crima comisă.     

            Profesorul îl primeşte pe criminal în casa lui şi îl lasă liber, îşi împarte mâncarea cu el şi îi aranjează un pat confortabil. Nu îl judecă. Nu îl interoghează.

            Căutat de verişorii săi pentru a-l ucide, Mahomed nu poate să meargă singur să se predea poliţiei, are nevoie să fie escortat, protejat de Daru care refuzase cu obstinaţie să facă asta.   

            Cei doi păşesc pe acelaşi drum, pentru câteva zile trăiesc în aceiaşi poveste.          

Călătoria spre Tinguit se dovedeşte a fi plin de pericole – ploaie troenţială, lipsa mâncării, drumul acidentat, rebelii, soldaţi francezii - pot oricând să le curme viaţa.

           

Mohamed i se deschide lui Daru şi îi spune de ce a comis o crimă odioasă. Daru îi dă posibilitatea să plece, să înceapă o nouă viaţă, să trăiască. Însă acesta refuză. Doreşte cu orice preţ să fie corect, se încăpăţânează să respecte legile terestre şi divine până la capăt.

            Legătura profundă ce se naşte între doi oameni atât de diferiţi este emoţionantă. Fiecare îi va schimba destinul celuilalt, deciziile pe care le va lua, modul de a vedea lucrurile.  

            Vieţiile celor doi sunt încărcate cu drame, presărate cu sânge, moarte, alegeri dure.

            La intrarea în Tiguit, Mohamed se află la răscruce, trebuie să aleagă - să meargă să se predea poliţiei sau să păşească pe un alt drum care îi va reda libertatea şi şansa să înceapă o nouă viaţă.

            Un film din altă epocă atât de intens, profund, cutremurător.

Regia: David Oelhoffen

Scenariu: Albert Camus(L’ Hote), Antoine Lacomblez

Distributia: Viggo Mortensen, Reda Keteb, Djemel Barek.

În mulţime

           

          Doi tineri într-o mulţime de oameni. Zâmbesc. Râd. Se sărută. Par fericiţi. Par a fi un cuplu sudat. Par a se iubi.

Niciodată nu-i vezi însă singuri, aleg mereu să-şi petreacă timpul liber alături de o mulţime zgomotoasă, aleg să privească la televizor, să asculte muzică, să facă activităţi care să îi ţină cât mai departe unul de celălalt.

            S-au întâlnit demult, după ce fiecare dintre ei trecuseră prin relaţii care se terminaseră dezastruos, relaţii care le lăsaseră în suflet o durere şi o teamă de singurătate.

            Atraşi unul de celălalt de o forţă înexplicabilă, atraşi de faptul că trăiseră parcă în aceiaşi poveste, au ales să rămână împreună.

            Relaţia lor are la bază însă teama, resemnare, neputinţa. Nu mai cred în iubire, au renunţat de mult să o caute, poate ea nu mai există în lumea noastră. Poate tot ce ne înconjuară sunt aprenţe, iluzii, falsitate. Poate că toţi omenii trăiesc în astfel de realţii. În fond nu e aşa de rău. Se aseamănă, au avut aceleaşi trăiri, au aceleaşi vise – vor o casă, un copil, o slujbă mai bună, vor vacanţe luxoase. Îşi doresc să trăiască în linişte. Îşi doresc să nu fie singuri. Le e bine aşa. Dar totuşi de ce simt câteodată că ceva le lipseşte? De ce simt că nu se cunosc? De ce se simt ca o pasăre închisă într-o colivie? De ce simt că tot ce-şi doresc e să zboare, să se caute altceva, pe altcineva, să nu mai simte un gol?

            De ce le este teamă să rămână singuri şi se ascund unul de celălalt într-o mulţime de prieteni, de ce caută cu disperare cunoscuţi cu care să vorbească când se plimbă doar ei prin parc? Ce au descoperit unul la celălalt atât de hidos? Sau poate ceva în ei înşişi nu le place? Nu le place că sunt laşi. Că nu mai cred, că nu mai speră, că nu vor mai mult. Se întreabă din când în când dacă dragostea adevărată există, dacă sufletul lor pereche e undeva, rătăceşte dezorientat căutându-şi întregirea. Dacă happy end-urile nu sunt doar în filme?

            Atunci îşi iau inima în dinţi şi se despart. Îşi spun adio.

            Rămaşi singuri sunt cuprinşi de disperare, suferă atacuri de panică. Le este teamă să fie cu ei, le este teamă să spună ce simt, ce vor, să caute, să se lase descoperiţi. Nu au răbdare să aştepte ca iubirea adevărată să-i găsească şi atunci se aruncă înapoi în vechea relaţie sau într-o relaţie şi mai goală, mai superficială.

            Dar într-o mulţime cum poate cineva să te găsească? Cum poate cineva să ştie că eşti singur când mergi cu cineva de mână? Cum de nu au înţeles până acum că mai bine eşti singur decât într-o relaţie de „umplutură” ? Până la urmă aşteptarea este provizorie, poate fi dureroasă, dar nu mai dureroasă ca o viaţă lipsită de iubirea adevărată.

Unsprezece minute

A fost odată ca niciodată,

O fetiţă care se numea Maria şi trăia în Brazilia. Ca orice fetiţă visa, visa la momentul în care se va căsători cu un Făt Frumos, şi va avea o casă minunată şi copii.

            Se îndrăgosti la 11 ani pentru prima dată, dar nu avu curaj să-i declare iubire băiatului care-i răpise inima. Acesta se mută în alt oraş, iar Maria rămăsese doar cu durere în suflet şi multe vise.

            După ce căută dragostea în alţi băieţi, Maria îşi jură să nu se îndrăgostească niciodată. Dezamagită de fiecare relație, de fiecare căutare a împlinirii prin iubire, tânăra devine pragmatică. Conștintă de faptul că este frumoasă și are o putere de seducție deosebită începe să îi manipuleze pe bărbații care o doresc.

            Angajată la o firmă de textile, tânăra devine centrul atenției șefului ei care își dorește să o ia de nevastă. Planurile lui nu se potivesc însă cu cele ale Mariei. Aceasta își dorește să experimenteze, să guste, să se elibereze de ea însăși și pentru asta face o călătorie la Rio de Janeiro.

            Acolo e oarecum stânjenită, îi este teamă de necunoscut, însă se aruncă în mrejele noului, dorind să simtă ce înseamnă libertatea.

            Este abordată la ieșirea din ocean de un elvețian care o invită la cină. Maria este sceptică dar cade pradă viselor făurite în fața televizorului – dacă acest bărbat străin este pașaportul ei de ieșire din viața ei săracă, anostă.

            Ademenită de promisiunea unei cariere de succes și tot ce decurge din faima – bani, casă, un soț bogat, tânăra își ia inima în dinți și cu binecuvântarea familiei se îmbarchează spre o destinație care o face să tremure de teamă, dar și de nerăbdare.

            O dată ce pune piciorul pe tărâm european, Maria descoperă că faima ei nu va excede un cartier din Geneva, unde dansează o perioadă, apoi se afundă într-o viața cu totul reprobabilă. Devine prostituată.

            Consemnează aventura vieții ei într-un jurnal încercând să se debaraseze de sentimentele care o copleșesc, să se disculpe pentru alegerea pe care o face, să pretindă că tot ceea ce face este un studiu, că face cea mai veche meserie din lume pentru a scrie o carte, pentru că oricum oamenii fac sex și de ce ar fi damnabil să și ia bani pentru asta.

            La Copacabana, localul lui Milan, Maria învață pe de rost regulile și lecțiile necesare pentru

a-și mări clientela, pentru a seduce, învață că sexul nu mai este tabu, că oamenii muncesc, se aranjează, seduc doar pentru a face sex, doar pentru a se elibera de dorința animalică care le suprimă până și rațiunea și toate astea durează unseprezece minute.

            Maria nu este o prostituată tipică - ea începe să studieze psihologia, încearcă să se educe, să se cizeleze, dorindu-și să pătrundă în mintea bărbaților care au nevoie de multe ori doar de o ființă, de cineva care să le alunge sentimentul de frică, nesiguranță, singurătate. Un bărbat care plătește o femeie de multe ori nu pentru un orgasm ci pentru a fi fericit.

            Tânăra le studiază pe colegele ei, le întreabă de ce fac asta. Până la urmă nu sunt obligate, pot oricând să se oprească. Ce le atrage în lumea asta tenebroasă? Banii, plăcerea, neputința de aș-i găsi o altă slujbă, nevoie de a-și ajuta familia?

            Aventura vieții ei o aduce în punctul în care înțelege că toți bărbații sunt atât de diferiți dar seamănă atât de mult - sunt cu toții copleșiți de teamă. Frica care îi cuprinde pe toți la gândul că nu pot să satisfacă o femeie, că nu sunt destul de masculi.

            Când tânăra cunoaște tot ce se poate cunoaște despre sex, plăcere, libertate, o nouă ușă i se deschide. Întâlnirea ei cu sadomasochismul. Poate faptul că simte că a păcatuit și trebuie să fie pedepsită, sau faptul că dorește să-și testeze limitele, dar ajunge pe culmile extazului în postura de sclavă.

            Maria își promisese să practice această meserie doar un an, timp în care va strînge suficienți bani pentru a se întoarce acasă unde va putea să-și cumpere o casă și o fermă, să se căsătorească. Dar poate o întâlnire cu un pictor care vede lumina din ea îi va schimba decizia și concepțiile ei despre viață, sex, iubire?

            Cartea lui Paulo Coelho, Unsprezece minute, este inspirată de o poveste reală  și pune pe tapet trăirile intense ale unei tinere femei care se lasă purtată în aventura vieții ei încercând să se debaraseze de limitări, teamă, tabuuri, etichete, și face toate acestea pentru a se cunoaște, a cunoaște natura umană, câștigând în final exact ceea ce negase că există – dragostea.

Ţi-ai pierdut identitatea

        Tu un individ unic, cu o personalitate bine definită ai început să te stingi încet, să te dispersezi, să te confunzi cu cei din jur.

Ai devenit peste noapte încă un ins din mulţime, încă o persoană purtată de un torent violent din care nu mai reuşeşte să iasă, să se salveze, să se regăsească.

        Peste noapte a început să-ţi fie teamă să stai de vorbă cu tine însuţi, să te asculţi, să te cunoşti, să-ţi pui ordine în gânduri, în viaţă. A început să-ţi fie teamă să spui ce simţi cu adevărat pentru ca cei din anturajul tău să nu râdă de tine, să nu te respingă, să nu considere atitudinea ta desuetă, nepotrivită cu timpurile.

        De mult trăieşti doar mimând, doar repetând gesturi, atitudini, mottouri, fraze la modă, de mult porţi ce este în vogă, nu ce ţi se potriveşte.

        De mult vieţuieşti doar pentru a fi pe placul celorlalţi, pentru a-i bucura pe cei dragi care s-au erijat în făuritori ai drumului tău.

       Ai uitat cine eşti, ţi-ai pierdut identitatea pentru că odată cineva a râs de tine, a râs că tu încă mai citeşti, mai înveţi, mai visezi, mai lupţi pentru a-ţi îndeplini visele. A găsit hilar faptul că mai crezi în ceva, că nu iei ideeile gata prelucrate, că ai o voce, o părere ce nu semănă cu a prezentatorilor/realizatorilor/jurnaliştilor ce se perindă pe la toate televiziunile.

        Atunci ţi-ai suprimat identitatea, ţi-ai sfărâmat personalitatea, ţi-ai interzis să mai fi tu, ai început să-i copiezi pe ceilalţi, să fi în ton cu moda zilei. Ai şi uitat cum eşti cu adevărat. Ai şi uitat cum este să fi sincer. Ai uitat să fi tu. Lucrul acesta ţi-a intrat în reflex. Este deja natura ta. Sub straturile de protecţie, sub hainele de firmă ce se poartă azi, sub frazele învăţate stă adevăratul tu.

        Într-o zi când o să ai curajul să decojeşti toate straturile de protecţie şi să laşi la vedere adevărata ta identitate o să afli un lucru foarte important – cine sunt oamenii cu care merită să-ţi petreci timpul, cine sunt adevăraţii tăi prieteni, cine sunt cei care văd valoarea, potenţialul, unicitatea ta, cine te iubeşte, respectă, apreciază pentru felul în care eşti construit.

Când cei dragi devin invizibili

De câte ori nu a reuşit viaţa de zi cu zi să ne acapareze, să ne hipnotizeze ca un şarpe ce dansează pe ritmuri orientale. Atunci subjugaţi de o putere căreia nu am reuşit să-i facem faţa, subjugaţi de ambiţii prosteşti, orgolii infantile, demonstraţii arogante, am vieţuit doar pentru a da curs pornirilor inoculate ca o otravă în mintea noastră atât de subtil de societatea asta consumeristă. Trebuie să ne aliniem în rând cu lumea, să arătam celor din jur că suntem capabili să accedem pe o altă treaptă socială, că suntem potenţi finaciar, trebuie să ne actualizăm, să ne modernizăm, se ne împachetăm cu o serie de straturi care nu ne reprezintă!

Am fost prinşi într-o agitaţie continuuă şi gândurile ne zburau haotic prin minte. Cum să facem să avem mai mult, să ne poziţionăm mai sus, să ne clădim case mai înalte, să fim mai vizibili?

În această stare de surescitare, în aceste momente de rătacire am uitat de cei dragi, am uitat că ce contează cel mai mult sunt fiinţele iubite şi nicidecum lucrurile care se erodează odată cu trecerea timpului şi se cer înlocuite mereu de altele şi altele. Am uitat de fiinţele care ne sunt mereu alături şi ne dau ceea ce lucrurile niciodată nu o să poată să ne dea – iubire, compasiune, atenţie, susţinere. Am uitat de fiinţele ce au capacitatea de a ne vindeca inima rănită, ce ne ţin de mână când nu mai putem merge, ce ne fac să zâmbim când ne vine să plângem, ce ne dau aripile lor când ale noastre sunt rupte, am uitat că aceste fiinţe sunt lângă noi şi ne iubesc necondiţionat. Însă au devenit pentru noi invizibile.

Am uitat că şi ele au nevoie de iubire, afecţiune, atenţie. Şi ele au nevoie să fie ascultate, ajutate, mângâiate.

Cei dragi au devenit invizibili pentru că noi am început să le sesizăm doar conturul, iar încet s-au transformat în fantome, şi-au pierdut însemnătatea pentru noi. Au aşteptat să le fim alături în momentele grele, să-i ascultăm, au aşteptat să-i mângâiem, au avut nevoie de sprijinul nostru, de susţinerea noastră, dar i-am abandonat chiar când le fusese mai greu. 
 Cât timp vor mai aştepta? 

 Căci pentru noi au devenit importante lucrurile materiale, ideile, visele deşarte şi absurde. Nevoia de putere, avere, respect.Odată ce am obosit să alergăm obsesiv după himere, odată ce ne-am îmbolnăvit după lunga expunere la lumea toxică în care trăim tot ce ne dorim este să ne întoarcem la ei pentru a extrage puţină putere, pentru a ne reâncărca, pentru a ne simţi din nou protejaţi, iubiţi, importanţi.

Ce se întâmplă dacă ei nu mai sunt acolo. Dacă s-au săturat să aştepte întoarcere noastră? Dacă au simţit că alături de noi sunt incompleţi, invizibili? Dacă au simţit doar vid?

Întoarceţi-vă la cei dragi mai repede, înainte să dispară, înainte să devină invizibili pentru că oameni care te iubesc aşa cum eşti, oameni care îţi sunt alături când eşti în agonie, oameni care ştiu să-ţi vindece sufletul sunt greu de găsit!

Ridică-te şi mergi mai departe

Oare mai ţinem minte de câte ori am căzut, de câte ori am spus că nu mai putem să mergem mai departe. Apoi ne-am adunat puterile şi tremurând ne-am ridicat, ne-am scuturat de praf, de umilinţă, de neputinţă, de slăbiciune, de trecut, de negativism şi am mers mai departe.

Surpriză! Încă mai aveam un strop de putere care pe măsură ce înaintam se înmulţea, se amplifica. Ne spuneam atunci că am căzut de o mulţime de ori, că am fost doborâţi şi totuşi am reuşit să ne înălţăm, că am fost distruşi şi totuşi am reuşit să ne reconstruim, că am fost sfărâmaţi dar am reuşit să aşezăm fiecare bucăţică la locul ei.

Ba mai mult am reuşit să ne reinventăm, să ne înfrumuseţăm, să fim mai puternici, mai curajoşi, mai determinaţi. Am reuşit să înţelegem că atâta timp cât vrem cu adevărat ceva, atâta timp cât visăm, ne rugăm, credem cu tărie în visele noastre ele vor deveni realitate. Nimeni şi nimic nu le poate ucide, nimeni şi nimic nu poate să le sfărâme, nimeni nu poate să râdă de visele noastre!  

Noi suntem cei care putem să ne ucidem visele, alegând să ne oprim, alegând să nu mai mergem când dăm de greu, când am obosit, când ne-am îmbolnăvit.

Alegând să ne oprim, să ne împiedicăm de pietricelele ce ne ies în cale, să ne ascundem de teama câinilor care latră, să ne punem mâinile la urechi agasaţi de zgomotele puternice din jurul nostru. De ce să lăsăm piedici atât de mici să ne oprească, de ce să ascultăm zgomotele din exterior şi nu vocea din inima noastră, de ce să nu păşim pe drumul ce se iveşte atât de firesc în calea noastră în loc să alegem unul care are o traiectorie haotică?

Ridică-te şi mergi mai departe cum ai făcut-o de mii de ori până acum, când te-a izbit la pământ viaţa, eşecurile, neâmplinirile, durerile, trădările, părăsirile. Ridică-te după ce ai fost dezamăgit de cei din jur, sau de tine însuţi, atâta timp cât eşti în viaţă, atâta timp cât eşti în lumea asta, atâta timp cât mai crezi în ceva mai ai o şansă. Mai ai un motiv pentru care să lupţi, să trăieşti.

Ai aflat deja că în viaţa asta toate trec, şi clipele fericite, şi cele nefericite, ai aflat că există căderi, dar şi înălţări, că există pierderi şi regăsiri, eşecuri şi succese, ai aflat că există frumos şi urât. Şti că lumea asta le conţine pe toate, de tine depinde ce alegi să vezi. De tine depinde cum va arăta viaţa ta. Doar tu poţi alege să-ţi continui drumul, să-ţi urmezi destinul.

Ridică-te şi mergi mai departe până la urmă nu eşti curios cum se va termina povestea ta?

Săptămâna mută

S-a aşezat liniştea peste casa noastră . Am învăţat să tac. Am învăţat să ascult. Am învăţat să văd. Câte lucruri au trecut neobservate până acum pentru că nu ştiam să-mi folosesc şi celelalte simţuri.

            Am tăcut şi am auzit cum mi-a bătut soarele în geam şi m-a invitat să-l privesc, m-a invitat să râd din tot sufletul, să mă bucur cu toată fiinţa că e aici şi ne încălzeşte, că ne mângâie, că ne luminează zilele, e aici în fiecare zi chiar dacă se ascunde după nori, chiar dacă nu zâmbeştea atât de tare, chiar dacă refuzăm să ne uităm pe cer şi să-l observăm el e aici şi ne permite să trăim, fără el nu ar mai exista viaţă.

           

Am tăcut şi am observat cum toate se mişcă, cum toate se prefac, cum umblă norii peste creştetele noastre, cum dau voie luminii să ne pătrundă în viaţă chiar când ne aşteptăm mai puţin, am observat cum vântul trece printre frunzele copacilor şi foşnetul lor creează o melodie ce îţi mângâie sufletul. Am ascultat cu vorbesc păsărele în copaci, cum îşi cântă poveştile de viaţă, cum iau totul ca pe o joacă şi se înalţă, apoi coboară, se ascund în iarbă, printre crengi, apoi revin să dea piept iar cu viaţa. Am privit cum cresc roadele pământului pentru a ne da energie, pentru a ţine în viaţă.

           

Am tăcut şi am ascultat râsetele copiilor, şi i-am văzut cum cresc în fiecare zi, se înalţă şi se transformă pentru a deveni adulţi, apoi se schimbă, se îmbunătăţesc, se caută, se pierd, se regăsesc, se cunosc, trăiesc, doar ca să pună punct şi să o ia de la capăt. Să primească o nouă şansă, un nou început.

            Am tăcut şi am privit meşterii care clădesc o casă, zgomotele erau doar o muzică ritmică, un semn al schimbării, al naşterii, un semn al faptului că lumea se mişcă, se modifică.

            Am tăcut şi cum puteam să-i răspund soţului meu că-l iubesc, decât atingându-l, decât spunându-i asta cu ajutorul ochilor. I-am lăsat pe ei să vorbească şi au spus lucruri pe care eu nu am reuşit să le spun cu ajutorul cuvintelor.

           

Am tăcut şi am văzut mai bine ca niciodată că viaţa se mişcă, viaţa merge mai departe orice ar fi, că nu este statică, altă dată aleargă, altă dată păşeşte hotărât, altă dată se târăşte, dar se schimbă, se transformă, se preface.

            Am tăcut şi am înţeles că toate au un rost, toate au o semnificaţie, că toate ne vorbesc, că universul acesta ne trimite răspunsurile la întrebările noastre dar nu le auzim pentru că vorbim prea mult, pentru că facem prea mult zgomot, pentru că ne plângem prea des în loc să ne bucurăm, pentru că nu suntem capabili să le primim pe toate bune sau rele ca pe un dar, ca pe o parte importantă a devenirii noastre.

Am tăcut, am deschis ochii mai larg decât niciodată, am suferit, am râs, am meditat, m-am frământat, m-am rugat, pentru a înţelege în final de ce am primit lecţia asta.

Am tăcut pentru că laringita nu mi-a permis să vorbesc şi totuşi am comunicat mai profund ca niciodată. 

Împreună, dar singuri

   Văd atâţia oameni care îşi celebrează cu fast o aniversare a căsniciei, apoi alta şi alta...trec decenii în care rămân legaţi de un act, de un contract pe care l-au încheiat în faţa legii. Rămân legaţi pentru că nu ştiu pe ce cale să apuce, pentru că nu ştiu cum să se justifice în faţa copiilor, a rudelor, a vecinilor etc. De fapt ei nu ştiu că nu ar trebui să se justifice, nu ar trebui să dea explicaţii şi nu ar trebui să considere că depărţirea este un eşec. Un eşec este să te minţi pe tine că este bine să trăieşti aşa, că cel de lângă tine îţi oferă echilibru, o siguranţă, e un scut de protecţie în faţa lumii, cel de lângă tine e cineva care ţi-e la îndemână, chiar dacă nu pentru a te iubi, a te face să te simţi special, apreciat, a te face să simţi că împreună formaţi un întreg. E pur şi simplu acolo. Împreună aţi trecut prin atâtea, aţi văzut şi bune şi rele, vă ştiţi pentru că nu vă cunoaşteţi cu adevărat nici după atâta timp, vă acceptaţi unul pe celălalt, v-aţi obişnuit cu prezenţa partenerului care în timp vă devine coleg de apartament, aţi trecut cu vederea greşelile pe care l-a săvârşit partenerul doar în aparenţă pentru că de multe ori i le repetaţi în mod obsesiv, îl învinuiţi că v-a distrus viaţa, că v-a smuls aripile, că v-a legat de mâini şi de picioare, că v-a mutilat personalitatea, că a încercat să vă schimbe, că toate tragediile din viaţa voastră provin din incapacitatea lui de a lua decizii corecte.
     Orice ar fi, oricum ar fi partenerul nu plecaţi pentru că nu vă simţiţi în stare, nu vă simţiţi destul de atrăgători, puternici, nu simţiţi că meritaţi mai mult. Nu simţiţi că puteţi face faţa la gura lumii, dar puteţi face faţa încă unui an alături de cineva care nu vă împlineşte? 
     Împreună, dar singuri, treceţi prin această viaţă fară a vă îndrăgosti, fără a iubi, fără a fi voi. Singuri cu gânduri ce vă zboară prin minte fără a avea cu cine să le împărtăşiţi, a le dezbate, a le diseca.
    Şi până la urmă cine e de vină pentru că nu aţi primit nimic de la viaţa asta? Cine poate fi învinuit că nu aţi tremurat de plăcere, nu aţi râs sincer, că nu v-au sclipit ochii de fericire, că nu aţi simţit fluturi în stomac. Cine să fie de vină? Copii pe care îi folosiţi drept scuză, sau poate fratele mai mare care nu vrea să faceţi de ruşine numele familie? Mama care v-a inoculat în minte ideea că trebuie să rămâi într-o căsnicie orice s-ar întâmpla.
    O viaţă trăită în van, o viaţă risipită de teama de a o lua de la început, de teama de a gusta ceva nou, de teama de a nu te face de râs, de teama de a fi singuri, dar sunteţi deja singuri.
Umăr la umăr doi oameni se deplasează pe strădă, pe faţa lor se întrezăresc sentimetele lor adevărate, însingurare, disperare, rutină. Dispreţul pe care îl au unul faţa de celălalt poate fi cu greu ascuns. Măştile pe care le afişează nu rămân atât de fixe ca altădată, încet se văd adevăratele sentimete, adevăratele trăiri. 
     Anii trec şi lumânările de pe tortul de la încă o aniversare a căsniciei sunt suflate de cei doi. De ce nu-şi  doresc să aibă puterea să se rupă de minciuna în care trăiesc, să întrerupă relaţia asta falsă şi goală. 
    Poate e prea târziu, sunt deja prea bătrâni, au nepoţi, au atâtea în comun cum să le împartă, cum să divizeze toate trăirile, rătăcirile, tot ce au acumultat. Cum să le spună celorlaţi acum când au o vârstă atât de înaintată că ei nu se iubesc demult, ori poate nu s-au iubit niciodată, poate s-au căsătorit doar aşa pentru că sosise vremea, pentru că aşa trebuie, cum să spună lucrurile astea cuiva. Cum să motiveze acum după ani buni de convieţuire că sunt incompatibili din toate punctele de vedere. Mai bine îşi pun măştile când vin şi îi vizitează copii, nepoţii, rudele, zâmbesc şi se gândesc la moarte. Atunci se vor despărţi sau poate nu? Poate vor fi tot împreună. Ideea asta îi sperie atât de tare încât neagă şi existenţa lui Dumnezeu, căci, atei fiind, ştiu că după lumea asta pământul le va fi casă şi îi vor devora viermii iar trupul şi spirtul lor nu va mai fi în apropierea celui cu care au semnat un contract demult, nici nu îşi mai amintesc când. 
    Mai bine împreună şi singuri, decât să dea explicaţii. Totul putea fi schimbat în urmă cu mult timp, dar blazarea, obişnuinţa, neputinţa au reuşit să îi lege pe cei doi cum nici dragostea, respectul, înţelegerea nu au reuşit niciodată să o facă.
    Lehamitea asta le-a adus viaţa pe care o merită, viaţa pe care au ales-o, singurătatea agasantă alături de un necunoscut.