Oare chiar m-am întors de la Athos?

  A-ți citit titlul și poate că vă întrebați dacă mai nou au voie și femeile să calce în locul sfânt. Nu, în continuare accesul lor este strict interzis.
Dan C. Mihăilescu este cel care m-a purtat în călătoria sa pe meleaguri elene.
Mereu am fost tentată să gust fructul oprit, și de această dată singura modalitate de experimenta trăirile unei călătoriei la Athos sunt prin intermediul cărților, pozelor.
Nu vă așteptați ca în această carte să găsiți răspunsuri vaste la întrebări care poate vă macină de mulți ani, nu vă așteptați să asistați la vreo relevație sau trăire religioasă profundă. Scriitorul declară răspicat de la început că nu este un habotnic, că nu cunoaște prea bine ritualurile ortodoxe, și cred că tocmai acest aspect face cartea mai interesantă. O întâlnirea a profanului cu sacru. O călătorie în care se avântă un om sincer, care nu simulează vreo trăire interioară profundă odată ce dă nas în nas cu lumea bisericească, trăire care să-i schimbe radical gândirea în legătură cu divinitatea.
Intrarea pe tărâmul interzis femeilor este anevoioasă și greu suportabilă pentru scriitor. Lipsa lucrurilor din lumea modernă par a fi un motiv puternic pentru care te poți simți ca omul nepotrivit în locul nepotrivit. Trecând peste aceste aspecte peisajele fascinate, liniștea, arhitectura și oamenii cu har par a fi instrumentele perfecte pentru a mijloci o întâlnire mult râvnită cu Dumnezeu, sau cel puțin pot să aducă sufletul la o stare de pace, fericire, echilibru.
Locuitorii mănăstirilor par a fi departe de jocul actorilor. Unii te primesc cu bucurie, alții în schimb par deranjați de sosirea valului de turiști care sunt în căutarea divinității, a iertării. Oare nu asta fac ei acolo se roagă pentru noi? E prea greu să le explici unora ce trebuie să facă, cum trebuie să se poarte în aceste locuri în care Dumnezeu își face apariția la orice rugăciune fierbinte.
Dan C. Mihăilescu nu se închină, nu sărută icoanele, visează la carne, simte lipsa electricității, simte acut lipsa dietei bogate, dar cu toate că nu se simte ca peștele în apă în sânul bisericii simte odată ce cunoaște oamenii speciali de aici, că Athos-ul ar putea să îl mai cheme în viitor pentru a se cunoaște mai bine, pentru a-i releva credința profundă din spatele imaginii văzute de ochii și obiectivele turiștilor ce se mișcă repede și vor să prindă în zbor o fărâmă din adevărul creației.
   O carte fără machiaj, fără trucuri. Un om simplu, sincer, față în față cu Dumnezeu pe teritoriul Lui.

Crimă și pedeapsă

Cred că întâlnirea mea cu marele și inegalabilul scriitor F.M. Dostoievski a pus o amprentă pe viața mea și a schimbat decisiv macazul în legătură cu deciziile pe care le-am luat de atunci.

Până să am întâlnirea care mi-a marcat existența am refuzat să citesc. De fapt părinții mei au ales de multe ori o metodă mai puțin ortodoxă pentru a mă face să citesc măcar cărțile pe care eram obligați să le lecturăm pentru școală. Pur și simplu mă îndopau cu cărți ca pe un porc în ajun de Crăciun. Au încetat să mai facă asta, convinși fiind ca nu o să citesc niciodată.

Dar, la 15 ani când m-am întâlnit cu Dostoievski, un fin psiholog și sociolog, care a reușit să mă facă să mă îndrăgostesc de cărți, de mirosul lor, de foșnetul foilor și mai ales de viețile pe care l-a surprins atât de minuțios între coperțile cărților sale.

Cartea Crimă și pedeapsă probabil că o să fie mereu cartea mea de căpătâi și cred că nu este necesar să îi fac o recomandare, ci opera inestimabilă atât de bine șlefuită se recomandă de la sine.

O carte ce-ți rămâne în suflet și te pune pe gânduri, te face să-ți pui întrebări, te face să condamni sau să ierți faptele pe care le comite personajul central Rodin Romanovici Raskolnikov.

Raskolnikov putem fi oricare din persoanele trântite de societate alienată în mizerie, duși la limita răbdării de sărăcie lucie, de foamea intelectuală care nu reușește să fie alimentată, de neputința realizării justiției într-o lume în continuă decădere și involuție. O lume în care nu mai există bine sau rău, moral și imoral, o lume în care cei care au, vor avea mereu mai mult, utilizând cel mai probabil metode ilegale pentru a-și spori averea.

Dialogul pe care îl poartă cu sine fostul student este edificator, îl înțelegi pe omul care vrea să se deghizeze în justițiar și să comită o crimă odioasă nu doar pentru sine ci parcă pentru a răzbuna restul omenirii de care s-a profitat atâta timp.

Raskolnikov nu este criminalul cu sânge rece tipic, ci este ros de îndoială, ezitări. Își construiește planul crimei metodic justificând-o printr-o filosofie profundă de apărarea celor ce au fost până acum înșelați, nedreptățiți.

Un om iubitor(dragostea pe care o poartă mamei, surorii și Soniei demonstrează asta), dar totodată și instabil.

Fostul student nu poate să accepte crimele comise chiar dacă au avut la bază o presupusă filosofie sănătoasă de exorcizare a răului. Ros de conștiință, criminalul neprins se predă cu speranța că așa va putea să înduplece propria minte să-l mai judece și să-l privească ca pe un monstru odios.

Cartea merită citită și rumegată, eu una am pus-o pe noptieră alături de toate cărțile genialului scriitor rus care poate să facă și un criminal să ne emoționeze, să ne miște atât de tare încât să fim gata să-i dăm o a doua șansă.

Animalele superioare omului

Am ajuns la concluzia că animalele ne sunt net superioare în multe privințe.

Omul, rațional, capabil să vorbească, să se exprime. Omul care poate manifesta sentimente de afecțiune, iubire, protecție față de semenii săi a ajuns un specimen rău, distructiv, irațional și cel mai de temut prădător din lanțul trofic.

Animalele au o societate bine pusă la punct. Fiecare are o treabă de făcut, nimeni nu e lăsat deoparte, toți membrii societății sunt integrați. Există o ierarhie, în cadrul unei turme, ierarhie de care se ține seama.

Liderul este dat jos de pe tron în momentul în care ne este destul de puternic pentru a apăra grupul. De multe ori conducătorul decide să demisioneze, să se retragă dacă vede că e incapabil de a-și proteja supușii și un alt animal este mai puternic, mai bun lider.

Pentru animale în cadrul grupului se poate vorbi de democrație, majoritatea contează, majoritatea trebuie protejată.

Legile, regulile deși sunt nescrise sunt foarte bine puse la punct și mai ales respectate.

Animalele din cadrul unui grup se protejează unele pe celelalte, își protejează puii văzând în ei viitorul speciei, știu că prin ei continuă să existe, își protejează bătrânii, știu că prin ochii lor au posibilitatea să vadă unele erori care nu mai trebuiesc repetate. Bătrânii au trecut prin niște situații limită care se pot repeta, situații care odată cunoscute pot fi gestionate altfel, pot genera soluții care vor duce la salvarea grupului.

Animalele au realizat că unul înseamnă să fi slab, neputincios și expus, și o țintă mai ușoară de ochit și doborât de eventualii prădători. Iar unul ar putea fi oricare dintre ei, de aceea aleg să fie uniți.

Un alt aspect care mă face să cred că animalele ne sunt superioare este faptul că animalele, prădătorii vânează pentru a supraviețui, pentru a se hrăni, nu ucid de dragul de a ucide sau de dragul de a vâna.

Omul în schimb a construit o societate într-un mod foarte eronat. Societatea umană este într-o permanentă schimbare, se reinventează mereu. Societatea umană încearcă cu disperare să atingă noi culmi ale perfecțiunii, dar perfecțiunea este atinsă doar în teorie, doar pe hârtie. În realitate indivizii se lovesc de fundul prăpastiei, după ce dau nas în nas cu o organizare dezolantă, decăzută, coruptă, imorală.

Legile atât de perfecte așternute pe hârtie sunt un instrument perfect pentru cei puțini, nu pentru cei oprimați, legi abrogate pentru a-i scoate pe cei bogați din încurcătură, pentru a putea fi încălcate sau interpretate.

Astfel omul trăiește într-un habitat ostil și se adaptează pentru a supraviețui.

Fiecare are posibilitatea să aleagă, fie se alătură unui grup, fie să se retragă, să fie singur.

În cadrul unui grup omul se ghidează după dictonul mănâncă sau vei fi mâncat. Ajunge să vâneze prădători chiar din propria haită pentru a se impune, pentru a prelua conducerea.

Omul nu vânează, nu ucide pentru că are nevoie să supraviețuiască ci face asta doar pentru plăcerea lui abominabilă, maladivă. Astfel indivizii din grup se distrug unii pe ceilalți. Nu-și respectă bătrânii, nu-și protejează puii, nu-și protejează indivizii slabi, ba din contră îi exploatează sau îi marginalizează.

Insul care alege să fie singur supraviețuiește la limită după ce părăsește turma pentru că refuză să se adapteze regulilor iraționale, ilegale, nedrepte. Izolat, deprimat, slăbit se autodistruge.

Astfel omul este un prădător de temut în primul rând pentru propria specie, apoi pentru celelalte. Nu respectă nici o lege, nu are sentimente, nu iubește, ci doar simte că trebuie să lupte cu orice preț să se situeze deasupra tuturor trecând peste cadavre dacă e necesar.

Din păcate omul nu gândește logic, sănătos, căci doar într-un grup unit, puternic poate supraviețui mai mult timp fericit, neexpus pericolelor.

Prin urmare rămâne întrebarea omul e superior animalelor?