Schimbarea la fata a Romaniei

   

      Ieri a fost o zi care va ramane in istorie. Ziua in care a fost ales pe postul de presedinte al Romaniei un om de etnie germana si de religie protestanta. Romanii au ales un om care face parte dintr-un grup minoritar. L-au ales pentru ca si-au dorit cu ardore o schimbare. O schimbare promisa in urma cu 25 de ani, care nu s-a materializat inca. Ieri cred ca romanii au votat impotriva dogmelor invechite, a dinozaurilor care au pus stapanire pe aceasta tara, impotriva arogantei, nesimtirii, autosuficentei, minciunii grosolane.
     Sincer nu cred ca domnul Johannis este marele castigator. Cred ca si dansului i revine o mare parte din victorie, dar in momentul in care Psd-ul a sfidat, umilit, scuipat in fata cu aroganta cetatenii acestei tari, acestia ar fi votat chiar si un pinguin, doar sa nu mai vada masinaria malefica a Psd-ului la puterea tarii. Marii castigatori sunt oamenii, romanii din tara si din strainatate. Fie ei de la Timisoara, Cluj, Sibiu, Brasov, Bucuresti, Constanta, fie ei de la Londra, Berlin, Viena, Torino, Roma etc. Ei au castigat pentru ca au inteles in sfarsti ce inseamna democratia.
       Folosind mijloace moderne de comunicare s-au mobilizat in masa sa taxeze hohotele nesimtite de sfidare cu care i-au intampinat cand au vrut sa aiba un cuvant in legatura cu directia spre care ar trebui sa se indrepte aceasta tara. Unirea romanilor inseamna castigarea puterii de catre cei care sunt legitimati sa detina puterea - cetatenii acestei tari.
      Romanii sunt marii castigatori pentru ca s-au trezit din somnul adanc, din hipnoza indusa de autoritati, din frica inoculata de smecherii care au modificat legea in favoarea lor, au lucrat doar pentru ei pe banii nostrii.
Romanii au inteles ca nu mai trebuie sa lase capul plecat, nu mai trebuie sa traiasca dupa regulile trasate acum 30 de ani, cine greseste plateste.
      Sper ca Romania va fi un stat modern condus de noi, cei care am angajat niste oameni sa ne reprezinte si sa ne apare interesele atat pe plan intern cat si pe plan extern.
Sper ca noul presedinte isi va respecta promisiunile, si va fi un om integru, just, moral si care va munci pentru Romania nu pentru el.

      Marilor castigatori, adica romanilor, le spun ca ei sunt marea schimbare si sa nu uite niciodata ca detin puterea in mana lor.

Domnule premier

 

  Nu doresc să analizez prestația celor doi candidați rămași în cursa pentru fotoliu de președinte, sunt convinsă că până acum toți și-au format o opinie care nu mai poate fi schimbată. Cei nehotărâți, cei ignoranți vor rămâne acasă. Viitorul acestei țări stă în mâinile lor. 
    Tot ce pot spune este că odată devenit președinte, Ponta va lăsa buldozerul Psd-ului să distrugă această țară.
    Așa că dragi români poate nu pare important pentru voi acum, însă când viitorul va fi gri o să vă amintiți de ziua în care l-ați lăsat pe acest mitoman fără scrupule să ajungă președinte, renunțând la dreptul de a vota. 
    Un lucru mă întreb eu. Cum pot dormi noaptea oamenii aceștia corupți, oamenii aceștia ce pozeză în mari iubitori de neam, de familie? 
  Oricum e mai bine să trăiești o zi ca un leu, decât o sută de ani ca un vierme, domnule premier!

Eu am votat! Tu?

    Am ales să merg la vot duminică pentru că ştiu că este datoria mea să nu stau impasibilă şi să privesc la acest circ fără să fac nimic, fără să sper ca acest spectacol grotesc o să înceteze într-o zi. Am mers chiar dacă mă luptam cu o viroză puternică, cred că lupta cu puterea care devorează în fiecare zi câte o părticică din noi este mai importantă. Politicienii care ne conduc ne-au secătuit de putere. De puterea de muncă, de puterea de a visa, de dorinţa de a vrea mai mult. Ne-au ucis dreptul la viaţă, la exprimare(cum au făcut şi cu românii din diaspora duminică), ne-au ucis credinţa că merităm mai mult. Nu mai credem că în ţara asta se poate. Poate să existe o normalitate?!
Nu vreau mai mult, vreau să trăiesc într-o ţară normală. Într-o ţară în care să fiu respectată, să pot munci pentru a trăi mai bine, decent, o ţară în care drepturile să nu-mi fie încălcate abuziv de oameni fără scrupule, corupţi, incompetenţi. Vreau o ţară în care vocea fiecăruia să conteze.
    Nu mai îmi doresc ca tineri crescuţi în pepiniera comunisto/psd-istă să ne conducă. Nu au murit destui oameni în revoluţie ca să ne salveze pe noi de jugul comunist? Haideţi să alegem altceva, să construim şi noi ceva bun în această ţară. Vreau ca justiţia să funcţioneze. Vreau ca de fiecare dată când deschid televizorul să văd încă un afacerist/politician corupt cu cătuşele la mâini.
Pentru noi visez la o Românie normală. Pentru copii noştrii visez la o Românie care seamănă cu Austria.
Acest lucru este posibil doar dacă îi taxăm şi schimbăm pe cei de la putere de fiecare dată când nu suntem mulţumiţi de ei, dacă ieşim pe stadă şi ne strigăm nemulţumirile, dacă ne implicăm în viaţa socială, politică şi nu stăm impasibili. Împreună suntem o forţă putem face ceva, separat, divizaţi putem fi bătuţi, umiliţi, reduşi la tăcere. Nu mai trebuie să credem că părerea noastră nu contează, că vocea noastră nu poate fi auzită. Dacă nu suntem auziţi să ne uinim şi să strigă împreună. Unul nu înseamnă nimic, dar o mie, dar milioane? Trăim în democraţie, atunci să preluăm noi poporul puterea aşa cum ar trebui!
Nu mai vreau ca să plecam din ţară pentru a câştiga banii pentru a trăi decent, nu mai vreau să fim umiliţi aici de ai noştrii, şi acolo de străini. România ar trebui să ne fie casă, iar acasă noi facem regulile.
   Dragi tineri, dragi părinţi, dragi bunici mergeţi să faceţi o schimbare, redaţi speranţa oamenilor care nu mai au puterea să viseze că România poate înflori, putem opri împreună domnia absurdului, a grotescului, a minciunii, a ilegalităţii. E vremea noastră, e timpul ca să vorbim şi să ne facem auziţi!
 

Rid

De fiecare rid al meu

E ataşat un moment al vieţii

O bucurie, o supărare,

Un anotimp depresiv,

Un sentiment abuziv.

De fiecare rid atârnă

Clipe de extaz,

Sau stau spânzuraţi anii grei de necaz.

La ce ar fi bun un bisturiu

Care să şteargă de pe chipul meu ridurile?

știu că până şi sufletul meu ar rămâne ridat ca un câine shar pei

ce mai are puțin și-și dă suflarea ...

dar înainte să plece nu mai vrea să fie el, vrea să fie altcineva, altfel.

Pe unde va ajunge spiritul meu

Dacă nimeni nu va recunoaște chipul cosmetizat?

Poate ridurile ca și scoarța copacilor vor spune povestea celei care am fost odată...

The faul in our stars (2014)

 Poate pentru lume ești o singură persoană, dar pentru o anumită persoană, ești întreaga lume. Acest citat din Marquez se potrivește perfect cu scenariul filmului.

Un film atât de emoționant, ce te face să te gândești la fiecare moment în care ai crezut că ești nefericit pentru că nu poți avea mai mult, mai multe. 

  Un film ce te determină să vezi cum lucrurile mărunte sunt cele care fac o diferență atât de mare în viața noastră. Cât de important e să fi sănătos, iubit cu tot sufletul și cu toată ființa de o singură persoană, să ai o familie lângă tine la bine și la rău.

  Hazel și Gus sunt niște adolescenți atipici, asta pentru că boala i-a maturizat înainte de vreme. Diagnosticați cu cancer la o vârstă fragedă ei trebuie să lupte cu boala, depresia și nu în ultimul rând cu societatea care tinde să-i privească cu milă.

   Hazel îl întâlnește pe Gus la o întrunire a unui grup de suport.

După ce se complace într-o stare de depresie întâlnirea cu Gus care reușise să învingă cancerul nu însă fără a-i plăti tribut piciorul care îi este amputat, Hazel simte că are pentru ce să trăiască. Se bucură de ziua de azi.

Hazel este obsedată de faptul că va muri și părinții ei nu vor putea să-și cotinuue viața fără ea. Cartea lui Peter van Houten An Imperial Affliction, o ajută pe Hazel să înțeleagă și să accepte durerea pe care o simte și își dă seama că durerea ei este infimă pe lângă durerea pe care o simt părinții ei. Dorința ei cea mare este să îl întâlnească pe autorul cărții și să afle cum se termină cartea, căci are un final abrupt care nu lasă loc unor explicații. Gus reușește să ia legătură cu asistenta autorului care se stabilise în Amsterdam. Acesta îi invită la Amsterdam pentru a le dezvălui finalul cărții. Hazel este entuziasmată și reușește să-și convingă părinții și medicii că această călătorie nu-i va afecta sănătatea. Dar pe măsură ce ziua plecării se apropie Hazel se simte mai rău și este dusă de urgență la spital. Învinge însă și această bătălie și reușește să plece la Amsterdam împreună cu Gus și mama ei. Deși dorea să rupă orice legături cu Gus pentru a-l proteja de durerea imensă pe care o va simți după moartea ei, Hazel nu poate să stea departe de băiatul care o face să se îndrăgostească fără drept de apel.

  Amsterdamul pare a fi scena perfectă pentru a-și declara iubirea unul celuilalt. Pe de altă parte, Peter se dovedește a fi un scriitor ratat, un alcoolic agresiv care nu le dă nici un răspuns în legătură cu finalul cărții.

Dorința lui Hazel nu este irosită pentru că cei doi află cât de mult se iubesc unul pe celălalt.

Doar că viața nu este numai lapte și miere, iar cei doi știu asta foarte bine. Gus își face curaj și îi spune iubitei lui că i-a revenit cancerul. Dar pe când acesta află că este mai importat să fi iubit profund de o singură persoană decât să fi iubit de mii de oameni, se stinge acceptând totodată faptul că deși a trăit doar câteva luni intense alături de o persoană unică, a fost iubit sincer.  

Divergent (2014)

 

 Chicago. Undeva în viitor. Clasele sociale sunt împărțite în cinci categorii. Fiecare poate alege cărei clase sociale îi aparține. Familia Prior aparțin abnegației, clasa conducătoare. Caleb și Beatrice sunt mândria familiei Prior. Ei se află la vârsta la care trebuie să dea testul pentru a afla cărei clase sociale aparțin de acum înainte. Ultimul cuvânt îl au însă ei. Pot decide cărei facțiuni îi vor spune de acum familie. Decizia este irevocabilă și presupune ruperea totală de familia dobândită la naștere. Caleb alege erudiția, iar Beatrice contrariată de faptul că testul ei este neconcludent, fiind categorisită drept divergentă de către persoana cu care dă testul, alege să fie în facțiunea neînfricaților, apărătorii care sunt pentru ea un simbol al libertății.
 

Beatrice devine Tris și se transformă într-o luptătoare neînfricată pe măsură ce trebuie să accepte că ea este diferită și prin urmare considerată un pericol pentru societate, a fi diferit înseamnă că poți vedea lucrurile din mai multe unghiuri și nu poți fi ținut sub control strict.
  Societatea în care trăiește Tris este într-o continuă schimbare. Clasa conducătoare este pe cale de a fi înlăturată de la putere de către erudiți. Ei doresc cu orice preț să păstreze pace și să mențină sub control oamenii, singurul impediment fiind firea umană atât de schimbătoare sub presiunea emoțiilor, instinctelor.
   Tris se aliază cu Four și reușesc să oprească preluarea puterii pe care o plănuiesc erudiții. Dar în lupta încrâncenată Tris își pierde părinții care fac parte din conducere.
   Un film interesant care ne permite să ne creem niște scenarii în legătură cu felul în care ar putea arăta viitorul.

Ce va trebui să știe copilul meu

 Dacă vrea să trăiască sănătos și mintea să-i fie în echilibru cu corpul, copilul meu va trebui să știe următoarele lucruri : 

01. Că există, e aici pe pământ și trebuie să se bucure de azi.
02. Viața ia turnuri neașteptate(fie pozitive, fie negative, viața înseamnă schimbare).
03. Să fie mereu puternic, să se ridice de fiecare dată când e doborât și să meargă mai departe.
04. Să nu depindă de nimeni.
05. Cel mai important lucru pe care poate să-l posede nu e o diplomă, lucruri, bani ci istețimea.
06. Să știe să se distreze, dar cumva să respecte regulile.
07. Mereu să deosebească binele de rău.
08. Să poată face distincția între oameni care merită ajutorul și sprijinul lui și cei care îi pot pune piedici în drumul lui.
09. Să aibă valori, să respecte familia, regulile, justiția și adevărul chiar dacă alții nu fac asta.
10. Să nu se mulțumească cu puțin de la viață ( să guste, să miroasă, să atingă, să simtă diverse lucruri). Numai prin experiențe poți să afli ce e viața și mai ales care este rolul tău pe această mare scenă de teatru.
11. Să alunge frica din ființa lui, frica te face prizonier, nu te lasă să crești, să te dezvolți.
12. Să zâmbească, să râdă din tot sufletul, să danseze, să iubească.
13. Să călătorească chiar și cu bani puțini.
14. Să fie relaxat, problemele se rezolvă de multe ori de la sine.
15. Tot timpul să pună pe primul loc fericirea lui.
16. Să iubească arta, cultura, cu cât ști mai mult ști mai puțin, dar e frumos să înoți în oceanul cunoștințelor.
17. Să știe să ierte și să se ierte și să meargă mai departe.
18. Să prețuiască eșecul la fel de mult ca și succesul.
19. Să nu se compare niciodată cu alții, nu știe prin ce metode au ajuns unde sunt acum.
20. Fiecare dintre noi dăm un test unic, așa că niciodată să nu copieze de la alții.

Nu e lupta mea!

         

De multe ori persoanele care te iubesc se încăpățânează să creadă că ei te cunosc cel mai bine, că de fapt ei cunosc mult mai bine sentimentele, trăirile, gândurile tale ascunse. Ei știu mai bine care sunt visele, dar mai ales coșmarurile care te fac să tresari. Cred că doar ei și sfaturile lor pot să te protejeze de eventuale răni pe care le poți căpăta. Ei știu cu tărie când e momentul să lupți și când e momentul să abandonezi o luptă.
      Ei cred. 
Că pot decide pentru tine, că îți pot schimba cursul firesc al vieții, al destinului tău, că pot să te protejeze de deziluzii pe care le-au trăit și ei, pot să te apare apelând la experiența lor vastă și la lumea infinită de întâmplări povestite cu tâlc de oamenii care îi înconjoară. Că același reguli se aplică și în viața ta și în viața lor și în viața cunoscuților lor. 
       Ei cred.
Că în viață nu există abateri de la regulă, căderi și ridicări, înfrângeri care pot fi mai valoroase ca reușitele. Că visele tale nu semănă cu a lor, nu ești oglinda lor, ci oglinda sufletului tău. Oglinda a tot ce ai fost odată și tot ce ai devenit după ani lungi de lovituri, înfrângeri, pierderi și încununări cu lauri.
Tu ești tu, o altă lume, propriul tău stăpân cu vise ascunse, cu vise neîmplinite, cu bătălii de dus. Propriile bătălii, propriile războaie.
      Cred că de cele mai multe ori când o persoană care strigă în gura mare că te iubește și te dirijează apoi ca un agent de circulație nu înțelege că lucrurile stau foarte clar și totul e foarte simplu. Ce li se întâmplă lor nu e necesar să ni se întâmple și nouă. Mai presus de toate luptele lor nu sunt necesar și luptele noastre!

The Immigrant (2013)

 

   De când lumea și pământul oamenii au migrat în căutarea unor locuri de muncă mai bune, au migrat pentru a-și clădi un cămin în care să domnească fericirea și prosperitatea.
Ewa Cybulski (Marion Cotillard) și sora ei Magda ( Angela Sarafyan) pășesc pe tărâmul făgăduinței locul unde toate se spune că visele se împlinesc, păşesc cu speranța în suflet că viața grea pe care au dus-o până atunci în Polonia le va mai apărea doar rareori ca un vis urât în noua viață frumoasă pe care o vor clădi aici.
Magda este bolnavă și este spitalizată, iar până nu se va vindeca de tuberculoză accesul nu îi este permis pe teritoriul SUA.
Ewa este înspăimântată. Singurul lucru pe care și-l dorește asiduu este ca ele să nu se mai întoarcă niciodată în Polonia, unde lăsaseră o țară contorsionată de durere din cauza războiului nemilos, o țară care le lăsaseră impregnată în creier imaginea părinților lor uciși fără milă. Nu e posibil ca visul lor să fie ucis din fașă. Nu e posibil ca ele să fie expulzate?!
Adresa rudelor celor două pare a fi ireală, iar stigmatul fals pe care se pare că îl poartă Ewa după călătoria cu vaporul îi sclipește vizibil pe frunte. Este o persoană a căror moravuri ușoare îi fac imposibil accesul pe teritoriul american.
Ewa este îngrijorată, dar un bărbat manierat îi dă târcoale. El pare a fi salvarea ei. O ajută și o duce la el acasă unde îi oferă o slujbă și un loc unde să se odihnească. Ewa este neîncrezătoare, însă tot ceea ce vrea acum este să o salveze pe sora ei de expulzare. Bruno Weiss( Joaquin Phoenix), salvatorul ei nu e tocmai ce părea. Are grijă de niște porumbițe, fete pentru care realizează un show la un cabaret care de fapt se și prostituează.
Cu promisiunea că sora ei va fi salvată Ewa ajunge și ea să se  prostitueze, banii stânși de ea și relațiile peștelui o vor scoate pe Magda din spital.
Lucrurile se complică când Ewa îl întâlnește pe magicianul Orlando(Jeremy Renner) vărul lui Bruno, care se îndrăgostește de frumoasa poloneză. Problema este că și Bruno se îndrăgostește de ea.
Într-un final după multe încercări,  Ewa crede că Dumnezeu a trimis-o pe acest drum să învețe să ierte, să învețe că în fiecare om există ceva bun.
Îmbibat cu licoarea lui Bachus și turbat de gelozie, Bruno îl ucide pe Orlando.
În el însă se nasc niște sentimente noi. Se simte vinovat pentru viața pe care a dus-o și vrea să o elibereze pe Ewa de legătura și obligația pe care o simte față de el, o ajută să se reunească cu sora ei și să plece în California unde să înceapă o viață nouă.
Drumul spre o viață mai bună nu este întotdeauna pavat cu bani și satisfacții, de cele mai multe ori pentru a ajunge în rai trebuie să treci mai întâi prin iad.
   Un film despre viața promițătoare care ți-o poate oferi o altă țară și gustul otrăvii pe care o guști odată ce ai pășit pe noul tărâm. 
Cred că un lucru trebuie să-l rețină toți cei care vor să emigreze - că nimeni nu o să-i aștepte acolo cu flori și o să pună covorul roșu pe jos pentru ei, că vor munci de două ori mai mult ca acasă, că niciodată nu vor mai avea o casă. Rădăcinile pe care le vor rupe din vechiul loc se pot usca și nu vor mai prinde acolo. Viața de emigrant este o viață de înstrăinare, dezrădăcinare și luptă continuă.

Snowpiercer (2013)

 

Oamenii... Lupta pentru supraviețuire cred că este principala caracteristică, urmată de nevoia de a minți, manipula, dicta.
 În Snowpiercer se vede clar că oamenii ar face orice pentru a supraviețui. Sunt în stare să ucidă și să mănânce alții oameni doar să-și prelungească existența, fie și pentru o zi în plus.
Un tren al viitorului care funcționează cu un motor care este în perpetuă mișcare adăpostește oamenii care au mai rămas în viață după ce un experiment de răcirea pământului care fusese afectat de încălzirea globală aduce exact reversul - o perioadă glacială. Pentru a salva omenirea de la extincție un bogătaș pasionat de locomotive creează acest tren în care sunt îmbarcați oameni care vor perpetua specia.
Regulile din tren sunt dictate de nimeni altul decât de Wilford, creatorul trenului.
 Ca și în lumea reală trenul are compartimente în care trăiesc oamenii adăpostiți în funcție de clasele lor sociale. Cei mulți și oropsiți au parte de condiții mizerabile. Mâncare puțină și nehrănitoare, igienă precară, libertatea le este îngrădită.
Când condițiile devin insuportabile revoltele destabilizează liniștea trenului. Înăbușite repede cu violență, clasa săracă asistă neputincioasă la trecerea în nefiinţă a celor dragi şi nu are de ales decât să se supună și să uite episoadele dureroase. Asta până când cuțitul le ajunge iar la os. Curtis este cel care conduce o nouă revoluție. Noul lider al celor oropsiți vrea să pună stăpânire pe tren și să asigure o viață mai bună clasei de jos. Planul său pare să funcționeze. Decimați în luptă de trupele lui Wilford, săracii avansează spre locomotivă. Cad tot mai multe persoane, dar Curtis reușește să supraviețuiască și-l întâlnește pe Wilford. Reușita lui pare a fi plănuită de nimeni altul decât de Wilford care vrea să păstreze echilibrul în tren făcând o selecție naturală în rândul populației care crescuse destul de mult și era inutilă. Master planul lui Wilford era acela de a-l face pe Curtis să se revolte, iar în luptă să piară cei mai vulnerabili, cei mai slabi. Iar el odată ajuns în punctul de control să preia conducerea de la Wilford, care se simte îmbătrânit și incapabil să mai conducă trenul pentru mult timp.
  Acceptă Curtis provocarea sau trenul în veșnică mișcare se oprește și odată cu el piere și orice urmă a existenței umane?
Filmul în regia lui Joon-ho Bong este foarte veridic în ceea ce privește discrepanța dintre clasele sociale, lupta pentru supraviețuire, inumanitatea, compasiunea, nevoia de protejarea a celor iubiți etc. Merită vizionat!

Oare chiar m-am întors de la Athos?

  A-ți citit titlul și poate că vă întrebați dacă mai nou au voie și femeile să calce în locul sfânt. Nu, în continuare accesul lor este strict interzis.
Dan C. Mihăilescu este cel care m-a purtat în călătoria sa pe meleaguri elene.
Mereu am fost tentată să gust fructul oprit, și de această dată singura modalitate de experimenta trăirile unei călătoriei la Athos sunt prin intermediul cărților, pozelor.
Nu vă așteptați ca în această carte să găsiți răspunsuri vaste la întrebări care poate vă macină de mulți ani, nu vă așteptați să asistați la vreo relevație sau trăire religioasă profundă. Scriitorul declară răspicat de la început că nu este un habotnic, că nu cunoaște prea bine ritualurile ortodoxe, și cred că tocmai acest aspect face cartea mai interesantă. O întâlnirea a profanului cu sacru. O călătorie în care se avântă un om sincer, care nu simulează vreo trăire interioară profundă odată ce dă nas în nas cu lumea bisericească, trăire care să-i schimbe radical gândirea în legătură cu divinitatea.
Intrarea pe tărâmul interzis femeilor este anevoioasă și greu suportabilă pentru scriitor. Lipsa lucrurilor din lumea modernă par a fi un motiv puternic pentru care te poți simți ca omul nepotrivit în locul nepotrivit. Trecând peste aceste aspecte peisajele fascinate, liniștea, arhitectura și oamenii cu har par a fi instrumentele perfecte pentru a mijloci o întâlnire mult râvnită cu Dumnezeu, sau cel puțin pot să aducă sufletul la o stare de pace, fericire, echilibru.
Locuitorii mănăstirilor par a fi departe de jocul actorilor. Unii te primesc cu bucurie, alții în schimb par deranjați de sosirea valului de turiști care sunt în căutarea divinității, a iertării. Oare nu asta fac ei acolo se roagă pentru noi? E prea greu să le explici unora ce trebuie să facă, cum trebuie să se poarte în aceste locuri în care Dumnezeu își face apariția la orice rugăciune fierbinte.
Dan C. Mihăilescu nu se închină, nu sărută icoanele, visează la carne, simte lipsa electricității, simte acut lipsa dietei bogate, dar cu toate că nu se simte ca peștele în apă în sânul bisericii simte odată ce cunoaște oamenii speciali de aici, că Athos-ul ar putea să îl mai cheme în viitor pentru a se cunoaște mai bine, pentru a-i releva credința profundă din spatele imaginii văzute de ochii și obiectivele turiștilor ce se mișcă repede și vor să prindă în zbor o fărâmă din adevărul creației.
   O carte fără machiaj, fără trucuri. Un om simplu, sincer, față în față cu Dumnezeu pe teritoriul Lui.

Pana de automobil

Trebuie să spun chiar de la început că de mult timp nu am citit o carte atât de bună.
În puține pagini Friedrich Durrenmatt reușește să te captiveze cu personajele sale bine create, inteligente ce se joacă atât de abil cu instrumente iscusite - logica, filosofia și o justiție ușor distorsionată care nu ține cont de litera legii așa cum o cunoaștem noi. Scopul personajelor este acela de a reda celor care le calcă sala de judecată dreptul de a le deveni din nou egali odată cu condamnarea lor pentru faptele săvârșite.
   Ideea scriitorului mi s-a părut impresionantă. A adunat într-o casă niște pensionari blazați, care duseseră o viață anostă în slujba justiției și le-a dat din nou șansa să fie slujbașii dreptății.
   Un fost procuror, un fost judecător și un fost avocat își deschid larg ușa tribunalului (casa somptuoasă a unuia dintre ei), cu scopul de a rejudeca procese celebre sau de a judeca persoane care le trec pragul.
   Lui Alfonso Traps reprezentant al unei fabrici textile i se strică mașina în drum spre casă și e nevoit să își găsească un loc unde să doarmă. Nu ajunge la un hotel căci un bătrân simpatic îi oferă găzduire fără a-i cere plată, și pe deasupra îl invită la cină alături de bunii lui prieteni. Acesta se vede nevoit să accepte să cineze în compania unor pensionari, dar seara care urmează îl uimește pe Traps.
Se trezește prins în mrejele unui joc de societate atât de real încât se simte bulversat, extaziat și cucerit. Judecat pentru o crimă pe care nu a comis-o, Traps  ia parte la o masa îmbelșugată stropită cu vinuri scumpe care îi dezleagă limba și îl face să-și povestească pe îndelete viața. Această poveste este interpretată de procuror care îl găsește pe Traps vinovat de ucidere cu premeditare a fostului său șef. Râsetele și buna dispoziție a tuturor nu ține procesul în loc. Judecătorul îl găsește vinovat pe Traps și îl condamnă la moarte pentru omucidere. Traps se trezește parcă la viață, sau mai bine zis conștiința lui. Când avocatul său își susține pledoaria pentru a-l apăra acesta se trezește strigând ca este vinovat. Nu dorește să fie achitat, nu dorește o sentință mică, consideră că merită să plătească pentru că el este cu adevărat ucigașul moral al fostului său șef.
  Un joc extrem de periculos, căci se joacă cu o atâta iscusință și inteligență încât reușește să cutremure din temelii conștiința condamnatului.
   Scriitorul este genial, un fin observator al societății în care trăim, societate care creează monștrii când seamănă în fiecare dintre noi ambiția, dorința de avansare, dorința de a avea mai mult (bani, faimă, recunoaștere). Toți vor mai mult și vor obține mai mult chiar dacă calcă pe cadavre. Pensionarii noștri demonstrează abil că pe cadavre se calcă nu la figurat ci la propriu.
  Traps se întâlnește cu conștiința și nu se mai poate suporta. Nu poate suporta cine este, cine a devenit. Și pentru ce? Pentru un automobil mai luxos, pentru o funcție importantă, pentru mai mulți bani. Condamnat definitiv la moarte, Traps crede că a primit ceea ce merită.
   La ivirea zorilor slujbașii justiție îl găsesc pe condamnat mort, atârnând de cadrul ferestrei.
Numai moartea reușise să-i aducă scăparea de insul pe care acum îl detesta, insul care devenise - pervertit de societatea murdară, coruptă, falsă în care nu mai există valori și morală.

   Nevinovați și fără păcate în ochii noștri sau chiar în ochii societății însetate după avansare, după evoluție, câți dintre noi putem fi condamnați pentru fapte de corupție, fraudă, crimă?
  Aș vrea să văd un om politic, un afacerist, un corporatist în fața unui astfel de tribunal  - să se ridice în picioare și să strige - sunt vinovat îmi aștept sentința. Câți dintre ei se întâlnesc față în față cu conștiința și își dau seama ca sunt niște hoți, niște criminali, niște oameni mânjiți de pete care nu mai pot fi spălate, care nu le mai pot face sufletul imaculat, alb.

Fericirea

Fericirea e o pasare.
Dar nu o pasare ca oricare alta
O pasare plasmuita din pulbere de aur,
Din pulbere de aur.
Pasarea aceasta
Vine de undeva, de departe,
Vine si ti se asaza pe umar, 
Pe umarul stang,
Deasupra inimii
Ti se asaza pasarea fericirii.
N`o vezi,
O simti numai.
Iar daca vrei s`o prinzi
Nu poti s`o prinzi
Nici cu mana,
Nici cu lantul,
Cu nici un fel de capcana
Nu poti s`o prinzi.
Uneori pasarea fericirii
Iti sta pe umar mai mult,
Alteori mai putin
Si cand ii vine ei sa plece, pleaca.
Zboara si se pierde in vazduh,
Poate chiar se topeste in vazduh,
Nu stie nimeni.

 Zaharia Stancu - Șatra.

12 Years a Slave

 

  Cred că  nu ne dăm seama câtă  importanță are libertatea până nu o pierdem. Nu ne dăm seama ce înseamnă să fim proprii noștri stăpâni, să avem posibilitate de a decide pentru noi.
Solomon Northup află asta într-o manieră dureroasă. Este un bărbat de culoare educat, manierat, un muzician ce trăiește cu familia lui în statul New York în libertate. Asta până când este răpit și vândut ca orice sclav de rând.
     După ce se lovește de lumea aceasta nouă și necunoscută, Solomon se dezmeticește și își dă seama că tot ce trebuie să facă e să supraviețuiască, ca mai apoi când se va ivi o oportunitate să se întoarcă în lumea lui, la mult râvnita libertate.
     Drumul spre libertate se dovedește însă lung și anevoios. Solomon trebuie să-și folosească toate cunoștințele acumulate de-a lungul vieții pentru a se menține la suprafață, pentru a nu capitula. Stăpânii care îl dețin sunt extravaganți, ciudați, dar ușor fermecați de inteligența, decența lui Solomon. Asta nu înseamnă ca anii de sclavie sunt ușori, dimpotrivă, sunt presărați cu evenimente care îi lasă urme adânci în sufletul lui Solomon.
     Un canadian aboliționist este șansa lui de a pleca pentru totdeauna din această lume crudă și inumană.
Solomon se întoarce acasă zguduit, îmbătrânit și marcat de ceea ce a trăit. Cu siguranță el știe să aprecieze ce înseamna să fi liber și propriul tău stăpân.
     Un film bazat pe fapte reale ce te duce într-o lume unde durerea nu are margini și tâșnește din corpul fiecărui om care încearcă să se opună inumanității.

Blue Jasmine

 

    Trebuie să mărturisesc de la început că nu sunt fană Woody Allen, dar acest film mi s-a părut excepțional.
Vi-l recomand, chiar merită. Dacă nu a-ți fost fascinați până acum de Cate Blanchett sigur vă v-a cuceri iremediabil. Joacă senzațional.
  Aceasta joacă rolul unei ariviste căreia înalta societate new yorkeză i se potrivește ca o mănușă. Dar bineînțeles că este mult mai ușor să te obișnuiești să trăiești în lux decât să trăiești în sărăcie. Jasmine se întoarce la originile sale, se întoarce să trăiască în San Francisco cu sora sa (cu care rupsese legăturile), în încercarea de a se pune pe picioare, dar viața ei nu mai reușește să capete sens. Căderea psihică pe care o suferă când soțul (Alec Baldwin) îi spune că o va părăsi se acutizează. După ce minciuna îi distruge poate singura șansă de a se întoarce la viața luxoasă cu care se obișnuise, Jasmine se trezește singură în mijlocul străzii purtată de depresie, de halucinaţii la viața luxoasă din trecut.
   De la extaz la agonie, Jasmine ne arată fața celor care nu știu niciodată cine sunt și mai ales uită de unde pleacă.

Poveste de iarnă

 A căzut primul fulg de nea! Timid, jucăuș, zglobiu.

Alți fulgi l-au urmat îndeaproape. Orașul a devenit alb în câteva momente. Au dispărut toate mizeriile, toate gropile, totul e acoperit, parcă e o altă stradă ,o altă lume.

 Dacă am putea să construim noi o lume așa ca în visele noastre?
Fulgii au căzut din cer pe post de parașute ale îngerilor trimiși de Dumnezeu pe pământ să ne facă să fim mai buni acum la început de an.

Și îngeri veseli, zâmbitori cu chef de viață au început să se apuce de treabă și să picteze pentru noi o altă viață. Fără greutăți, fără erori, fără păcate.

Lumea cea nou a devenit atât de frumoasă, fiecare e pozitiv, deschis, netemător, liber. Noul oraș a devenit o parte din rai. 

Zâmbetul și fericirea m-au cuprins.

Soțul meu m-a privit nedumerit cum stăteam cu nasul lipit de geam.

-          Ce este așa amuzant?

-          Noua înfățișare a lumii, ce frumos trebuie să fie în rai, să trăiești printre îngeri, să nu mai existe răutate, urâțenie, nefericire.

Brusc m-am trezit din visare și am văzut străzile pustii acoperite de nămeți. 

-          Hai să facem o plimbare prin omăt să privim cum dansează fulgii.

Afară era pustiu, orașul părea părăsit.

De nicăieri au apărut în fața noastră urme proaspete pe zăpadă.

Atunci am zâmbit la gândul că ar putea fi urmele unui înger trimis pe pământ odată cu prima ninsoare.

Apăs pe pauză

   
Îmi imaginam cum ar fi să dețin o telecomandă și să pot apăsa pe pauză. În acel moment să se oprească totul din jurul meu. Oamenii să stea pe loc. Mașinile, bicicletele, autobuzele să se oprească, să rămână încremenite în timp, avioanele să rămână suspendată în aer. Cum ar fi să pot să-i privesc, să-i cercetez pe oamenii grăbiți cu mare atenție să le văd fețele schimonosite, triste, aspre, fețe care nu mai știu să zâmbească. Să le opresc pentru un minut, două, drumul. Care este traiectoria lor? Unde se grăbesc așa? Spre o altă reușită sau un alt eșec? Sau poate se grăbesc spre moarte, căci sunt incapabili să savureze clipele frumoase pe care le trăiesc, incapabili să guste momentele fericite și să memoreze acel gust, să-l păstreze pentru totdeauna în minte și să le aducă zâmbete de fericire pe față de fiecare dată cand il activează.
    Poate dacă apăs pe pauză oamenii se vor reseta și își vor da seama că nu au trăit cum ar trebui și vor învăța să aprecieze fiecare secundă, fiecare minut ca pe o mare avuție. Poate dacă apăs pe pauză timpul se va scurge de acum înainte mai încet și fețele vor arunca măștile triste ce țineau prizonier cel mai dulce zâmbet.

Le temps de l’aventure

 

 Un tren care te poartă spre o nouă etapă a vieții tale. Un tren pe care l-ai prins și în care se află cineva care te va schimba pentru totdeauna. Un tren care te va face să te scuturi de toate credințele, de toate valorile de tot ce ai trăit până acum, de tot ce a însemnat până atunci personalitatea ta, tot ce ai însemnat tu.
Un tren în care se află un el și o ea ce se îndreaptă spre necunoscut, căci cine știe ce ne poate rezerva viața cu minutele și orele ei care ne bat la ușă.
Patru ochi se privesc, se găsesc prin mulțimea de călători. Și știu că ceva îi leagă. Poate felul de a fi, poate tristețea, poate singurătatea. Cert este că ochii se tot caută.
Alix este o actriță ce se simte singură și nemulțumită de viața pe care o duce, iar Doug, englezul misterios care o soarbe din priviri își trăiește viață seacă, în care zilele semănă una cu celalaltă fără a cunoaște ce însemnă o iubire împărtășită. Cei doi străini se simt atrași unul de celălalt.
Trenul ajunge la destinație, și cei patru ochi se pierd în mulțime. Dar, după ce se pierd se regăsesc pe străzile Parisului unde trăiesc intens o aventură care îi scoate din viețile lor monotone și îi fac să deruleze filmul vieților lor goale de până acum.

   Un film minunat care ne demonstrează încă odată că nu putem supraviețuii fără iubire, fără atingeri, fără protecție.

Pe toți

Pe toți o să ne judece lumea,
după ce vom pleca...
ne-or damna mult prea curând.
chiar dacă trupurile noastre
nu se vor răci încă în pământ.

Pe toți o să ne uite lumea,
și cei ce ne știau, și cei ce ne iubeau
își vor aminti de al nostru nume,
doar când soarele va apune.
o dată pe lună, apoi o dată pe an.

Prisoners (2013)

   

Keller Dover este un tip puternic căruia îi place să fie pregătit pentru orice situație îi va aduce viața. Asta însemnând fie lucruri bune, fie lucruri mai puțin bune. Dover vânează și îl învață și pe fiul său să ucidă animale pentru a fi pregătit dacă vreodată lumea va fi lovită de vreun cataclism și ar trebui să depindă doar de abilitățile sale.
    Organizat, gata să înfrunte orice situație, Dover trăiește o viață fericită alături de soția sa și cei doi copii, cărora le promite că o să-i protejeze întotdeauna.
Viața lor se schimbă radical când fetița lor și cea a vecinului dispar.
    Dover se trezește total nepregătit să înfrunte această situație, neacceptând totodată ca autoritățile să rezolve lucrurile respectând procedurile greoaie. Dover știe că orice zi pierdută fără ca o pistă să fie găsită, o aduce mai aproape pe fiica lui de moarte. Când detectivul Loki îi dă drumul principalului suspect, Dover îl capturează și îl ține prizonier într-o casă părăsită ce aparținuse bunicului său, unde îl torturează sperând că în acest mod va afla unde este fiica lui.
    Dover se transformă într-un prădător de temut gata să facă orice doar să o găsească pe fetița lui în viață.
Lucrurile sunt mult mai complicate decât credea, dar într-un final reușește să o găsească pe micuță în viață plătind un preț foarte mare pentru asta - devine un alt om.
Cu siguranță că după o astfel de experiență traumatizantă toți cei implicați nu vor mai fi niciodată la fel.
   Un film care te ține în alertă, un film care relevă încă odată ce înseamnă să iubești pe cineva atât de mult încât să nu te gândești nicio secundă la faptul că viața ta ar putea fi în pericol, ci singurul scop din mintea ta să fie acela de a salva persoana iubită.

   Filmul este excepțional, de asemenea și actorii de mare calibru joacă ireproșabil.

Mai bine melc decât tgv

   

     Ne deplasăm cu viteză ameţitoare în viaţa acesta. O viteză atât de mare, suntem asemenea unui tgv, oprim într-o staţie, apoi în alta. Ne vâjâie capul de la viteza ameţitoare cu care ne deplasăm. Astfel nu mai sesizam nimic, nu mai simţim nimic, nu mai trăim.
    E plin de lume, de forfotă în jurul nostru, dar nu vedem demult. Suntem orbi la ce se întâmplă în jurul nostru. Nu mai auzim nimic, suntem surzi la nevoile celorlalţi. Nu mai simţim căci am fost expuşi deja atâtor experienţe, experimente că nimic nu ne mai trezeşte recţii.
    Ne putem opri câteva secunde în fiecare zi, putem face un exerciţiu, să nu mai "zburăm" ca un Tgv, să ne transformăm în melci. Să ne deplasăm încet, să privim în jurul nostru. Să ne uităm în stânga, în dreapta, să respiră adânc aerul proaspăt în timp ce ne bucurăm de fiecare peisaj, de fiecare clipă și experiență pe care o trăim.
    Viața este acum în prezent. Să ne bucurăm de azi, pentru că nu știm ce ne poate aduce ziua de mâine. Să ne bucurăm de soarele care ne mângâie pielea, să ne bucurăm de zâmbetele sincere şi inocente ale copiilor, să îi ascultăm pe bătrânii singuri care încep să ne spună o poveste în staţie, să ne bucurăm de cântecele păsărilor, să privim cu atenţie cerul, într-un cuvânt să alegem să vedem doar frumuseţea din lumea asta. Numai aşa vom deveni şi noi frumoşi, buni.
    Dacă ne deplasăm încet ca niște melci avem posibilitatea să gândim înainte de a acţiona, să ne analizăm simţămintele, să ne cunoaştem pe noi, pe ceilalţi, avem posibilitatea să savurăm momentele pe care le trăim, să le înmagazinăm în minte de unde să le scoatem pentru a ne bucura de ele peste ani şi ani.
    Ne putem bucura de călătoria pe care o facem, să nu ne gândim doar la destinaţie căci atunci vom pierde partea cea mai incitantă, partea cea mai savuroasă, poate cea mai importantă parte a unei călătorii care este de multe ori drumul, aventura pe care o trăim pentru a ajunge într-un loc. Partea care ne defineşte cel mai bine este exact aceasta - parcursul pe care îl facem de la un punct la altul.Ce schimbarea enormă se produce în noi de fiecare dată când ne îndreptăm spre alte ţinte, orizonturi.
      Să fim melci cel puţin câteva minute pe zi, să facem asta cu regularitate, să facem din asta un exerciţiu, până la urmă un mod de viaţă.