Snowpiercer (2013)

 

Oamenii... Lupta pentru supraviețuire cred că este principala caracteristică, urmată de nevoia de a minți, manipula, dicta.
 În Snowpiercer se vede clar că oamenii ar face orice pentru a supraviețui. Sunt în stare să ucidă și să mănânce alții oameni doar să-și prelungească existența, fie și pentru o zi în plus.
Un tren al viitorului care funcționează cu un motor care este în perpetuă mișcare adăpostește oamenii care au mai rămas în viață după ce un experiment de răcirea pământului care fusese afectat de încălzirea globală aduce exact reversul - o perioadă glacială. Pentru a salva omenirea de la extincție un bogătaș pasionat de locomotive creează acest tren în care sunt îmbarcați oameni care vor perpetua specia.
Regulile din tren sunt dictate de nimeni altul decât de Wilford, creatorul trenului.
 Ca și în lumea reală trenul are compartimente în care trăiesc oamenii adăpostiți în funcție de clasele lor sociale. Cei mulți și oropsiți au parte de condiții mizerabile. Mâncare puțină și nehrănitoare, igienă precară, libertatea le este îngrădită.
Când condițiile devin insuportabile revoltele destabilizează liniștea trenului. Înăbușite repede cu violență, clasa săracă asistă neputincioasă la trecerea în nefiinţă a celor dragi şi nu are de ales decât să se supună și să uite episoadele dureroase. Asta până când cuțitul le ajunge iar la os. Curtis este cel care conduce o nouă revoluție. Noul lider al celor oropsiți vrea să pună stăpânire pe tren și să asigure o viață mai bună clasei de jos. Planul său pare să funcționeze. Decimați în luptă de trupele lui Wilford, săracii avansează spre locomotivă. Cad tot mai multe persoane, dar Curtis reușește să supraviețuiască și-l întâlnește pe Wilford. Reușita lui pare a fi plănuită de nimeni altul decât de Wilford care vrea să păstreze echilibrul în tren făcând o selecție naturală în rândul populației care crescuse destul de mult și era inutilă. Master planul lui Wilford era acela de a-l face pe Curtis să se revolte, iar în luptă să piară cei mai vulnerabili, cei mai slabi. Iar el odată ajuns în punctul de control să preia conducerea de la Wilford, care se simte îmbătrânit și incapabil să mai conducă trenul pentru mult timp.
  Acceptă Curtis provocarea sau trenul în veșnică mișcare se oprește și odată cu el piere și orice urmă a existenței umane?
Filmul în regia lui Joon-ho Bong este foarte veridic în ceea ce privește discrepanța dintre clasele sociale, lupta pentru supraviețuire, inumanitatea, compasiunea, nevoia de protejarea a celor iubiți etc. Merită vizionat!

Ljubav i drugi zlocini (2008)

Încă o poveste de dragoste foarte reușită care te ține în suspans.

Locul de desfășurare a acțiunii este Serbia, mai exact Beograd, după căderea regimului comunist.

Ce leagă scenele din acest film este melodia care apare în mod obsesiv ca un laitmotiv - Besame mucho, interpretată de Cesaria Evora și are rolul de a transporta personajele în trecut și apoi în prezent.

Într-o periferie a Beogradului un gangster(Milutin) locuieşte alături de nevasta(Anica) și fiica lui(Ivana). Viaţa lui suferă o foarte mare transformare. Milutin( Feja Stojanovic) trăiește timpuri tulburi după ce viața de familie este tot mai instabilă, nevasta se distanţează de el, fiica are probleme psihologice și încearcă să se sinucidă, femeia pe care o iubește cu adevărat nu vrea să aibă nici o legătură cu el, iar afacerile ilegale pe care le patronează încep să scârțâie. Toți acești factori îl fac pe gangsterul neânfricat Milutin să se îmbolnăvească.

Neputincios și mai puțin vigilent ca în tinerețe, el nu observă faptul că soția lui Anica(Anica Dobra) începe să aibă o poveste de dragoste cu mâna lui dreaptă, mult mai tânărul Stanislav(Vuk Kostic). Acesta o venerează pe Anica și îi mărturisește că o iubește chiar de când era doar un copil, îi spune că vrea să-i fie alături mereu indiferent de conturile care trebuie să le plătească.

 Anica se pregătește să fugă, să-și schimbe viața, iar Stanislav vrea să o însoțească, dar nu totul decurge conform planurilor. Anica îi interzice mult prea tânărului iubit să vină cu ea.

Cum poate să se sfârșească o poveste ce se desfășoară în lumea interlopă? Oare oamenii ce cară atâtea păcate au dreptul la iubire, au dreptul să o ia de la început?

O poveste interesantă despre iubire, schimbare. Despre sfârșit și un nou început.

Filmul în regia lui Stefan Arsenijevci te ține cu sufletul la gură în așteptarea deznodământului, care trebuie să menționez că nu este cel tipic filmelor americane.

La delicatesse(2011)

Audrey Tautou face un rol excepțional în comedia romantică La delicatesse în regia lui David Foenkinos și Stephane Foenkinos.

După moartea sufletului ei pereche, văduva Natalie(Audrey) ridică o fortăreață în jurul ei și nu permite nici unui bărbat să ajungă la ea. Doliul îl poartă ani de zile până în momentul în care cineva reușește să găsească o mică crăpătură prin care își face loc în viața lui Natalie.

Candidatul la postul de viitor partener al tinerei este un personaj destul de ciudat, un suedez înalt, solid, stângaci.

Colegul ei Markus (Francois Damiens), nu o mai poate lăsa să scape din viața lui pe Natalie după ce are parte de un sărut magic care îl face să viseze la o posibilă idilă.

De la sărut și până la eliberarea și vindecarea lui Natalie de trecut și renașterea ei este doar un pas.

Filmul este construit atât de simplu, două personaje absolut normale ce au o slujbă comună, dar cred că tocmai aceste liniile simple de construcție l-au ridicat la rangul de film de artă. Fără îndoială că merită savurat alături de partener într-o seară romantică pentru că este o odă închinată iubirii și vieții pe care trebuie să o celebrăm în fiecare zi.

Tengo ganas de ti

Tres metros sobre el cielo(2010) este prima parte a filmului Tengo ganas de ti(2012). Prima parte mi se pare foarte slăbuță, adolescentină.

H (Mario Casas) este un tânăr rebel, care se îndrăgostește de o adolescentă cumințică pe care o convertește la religia lui – nonconformismul și rebeliunea.

Babi (Maria Valverede ) îi este opusă ca personalitate, provine dintr-un mediu diferit de a lui H, dar se îndrăgostește de bad boy.

Cărările tumultoase pe care o apucă adolescenții îi aduc în fața multor situații limită, situații care cer jertfe grele. H își conduce prietenul pe ultimul drum după un accident de motor și o pierde pe Babi care nu poate să evadeze din viața cu parfum de ipocrizie și snobism pe care o duce.

Tengo ganas de ti,  partea a doua este mult mai bine realizată, un film mai profund, un film care deține toate condimentele necesare să te țină cu sufletul la gură: neliniște, romanță, sex, violență, resemnare, a doua șansă.

H plecat la Londra pentru a se aduna după moartea amicului se reântoarce acasă mult mai matur, mai profund. Bărbatul matur este încă fragil, dar vrea cu orice preț să-și refacă viața, primul pas este găsirea unui un loc de muncă .

O întâlnește pe Gin (Clara Lago) care este o tânără efervescentă, vivace ce pare a-i înțelege suferințele și neliniștile.

Gin și H două suflete pereche ce parcă au fost menite să se întâlnească pentru a-și vindeca rănile și cicatricile adânci lăsate de trecutul atât de proaspăt.

Există o a doua șansă, a doua iubire poate fi la fel de reală, de profundă, sau prima este cea care contează, cea care marchează individul pe viață?

H vrea un răspuns la această întrebare, ca de altfel și Babi. Cei doi se reântâlnesc. Ea se află în pragul căsătoriei, el prins într-o relație pasională, intensă, amețitoare. Amintirile îi ajung din urmă. Ce ar fi dacă şi-ar da o nouă șansă şi ar reânvia legătura ce părea puternică și trainică.

O escapadă, o aventură, asta trăiesc foștii iubiți. În urma escapadei își dau seama ca nu sunt sortiți să fie împreună, că iubirea lor s-a stins, a murit, că sunt cu totul alți oameni.

Această aventură se soldează însă cu victime. Gin pe lângă faptul că este la un pas de a fi violată, e zguduită de faptul că H a fost capabil de o trădare atât de mare.

Sufletul lovit al lui Gin poate fi vindecat de iubirea adevărată pe care o simte H pentru ea sau pentru această rană nu există nici o alifie?

Un film de excepție în regia lui Fernando Gonzalez Molina care te atinge și te face să realizezi că trecutul nu este cel care te ține pe loc, ci tu rămâi pe loc când îl retrăiești obsesiv zilnic, viețuind în amintiri și vise nerealiste demult strivite.

Le nom des gens

Le nom des gens este o comedie savuroasă în regia lui Michel Leclerc.

Personajul principal Bahia Benmahmoud(Sara Forestier) este cu adevărat unică. Născută într-o familie mixtă(tatăl musulman și mama evreică), Bahia vrea cu orice preț să ștergă toate stereotipurile impregnate în mintea bărbaților cu viziuni conservatoare. 

Make love not war - după acest motto se ghidează Bahia Benmahmoud, care are un alt fel de a face politică. Tânăra femeie este foarte libertină și se folosește de sex appeal  pentru a-i aduce în patul ei pe toți bărbații care nu împărtășesc aceeași ideologie politică ca și ea. Strategie inedită pe care o elaborează este seducerea bărbaților ca apoi în momente intime când sunt mai vulnerabili să le șoptească ideile ei de stânga cum ar fi: nu toți algerienii sunt hoți, dă roade. Reușește să sucească mințile multor bărbați și să-i convertească până când îl întâlnește pe Arthur Martin(Jacques Gamblin) un bărbat de 40 de ani de meserie ornitolog. Bahia își imaginează că și el ca ceilalți 15000 de bărbați cu același nume din Franța este conservator și încearcă să-i aplice vechea metodă atât de eficientă.

Cei doi au viziuni diferite asupra lumii. Arthur este timid, retras, nu vrea să-și asume riscuri și trăiește în rutină.Viața lui se învârte în jurul păsărilor, dezvoltă o adevărată obsesie – studiază dacă păsările pot transmite epidemii. Bahia acționează din instinct, este efervescentă, libertină, extrovertită.

Obstacolele pe care cei doi trebuie să le depășească se dovedesc a fi foarte mari: diversitatea multiculturală, viziuni diferite asupra vieții.

Cu toate că cei doi sunt diametral opuși se îndrăgostesc iremediabil și asta dovedește încă odată faptul că contrariile se atrag.

O comedie în care sunt tratate foarte abil  problemele de ordin etic, religios, și rasial cu care se confruntă Franța de la sfârșitul celui de-al II- lea Război Mondial până în prezent. 

Amour

Coproducția Amour distinsă cu nenumărate premii prestigioase, în regia lui Michael Haneke este o poveste tulburătoare a doi soți pensionari, ce te face să te pui față în față cu tine și să te întrebi cum ai reacționa tu într-o situație similară.

Un film ce tratează tema iubirii, căsniciei, dintr-o perspectivă puțin mai neobișnuită. Cât de mult poți iubi pe cineva ca să poți trece peste orice regulă, morală, prejudecată? Cât de mult poți iubi încât să uiți de existența lui Dumnezeu, sau să nici nu-ți pui problema existenței lui? Cât de mult poți iubi încât să te închizi în căsnicie ca într-un cu totul alt univers departe de acestă lume cu legile ei?

Anne și George sunt doi foști profesori de muzică care reușesc să își pună amprenta pe soarta multor tineri studenți pe care îi modelează, cizelează și îi ajută să urce pe culmile succesului. În momentul ieșirii la pensie cei doi se simt oarecum marginalizați. Foarte cultivați, soții păstrează legătură cu viața culturală, cu unii dintre foști elevi.  Asta până în ziua în care Anne are un accident și George se vede în situația de a gestiona cu delicatețe și atenție boala soției astfel încât aceasta să nu se simtă o povară. Cândva activă, independentă, Anne refuză să se împace cu boala care o face dependentă de soțul ei și pe zi ce trece suferința ei psihologică și fizică se acutizează. George încearcă să-și adune puterile și să gestioneze cât mai bine situația fără a apela la ajutorul unicei fiice Eve care are o carieră în muzică și propria familie.

Distanța dintre generații și răceală între părinți și fiica lor, încăpățânarea lui George și a soției sale de a nu îi permite fiicei să se amestece în viața lor, deciziile lor m-a uimit și contrariat și este în opoziție cu paternul societății românești în care viețuim. Bătrâni, bolnavi, neajutorați, într-o continuă decădere fizică cei doi își declară mut iubirea, respectul, admirația veșnică pe care și-o poartă unul celuilalt.

George îi este devotat soției până în ultimul moment chiar dacă suferă că o vede pe aceasta într-o postură de invaliditate, imposibilitate, el este blând, tandru și alături de ea până când este pus să ia o decizie pe care doar Dumnezeu ar trebui să o ia.

Soții aleg să-și trăiască finalul vieții într-o manieră șocantă, inacceptabilă pentru capacitățile noastre de înțelegere, pentru dogmele religioase în care am crescut.

George demiurg pentru un moment, alege ca el și soția lui să-și încheie socotelile cu viața. El alege nu natura, nu Dumnezeu.

O ucide pe Anne pentru a-i curma suferința, apoi o urmează în viața veșnică unde se unesc din nou pentru o ultimă plimbare.

Un film zguduitor, crud, greu de urmărit fără să-ți trezească  tot felul de reacții, de la compătimire, înduioșare, revoltă și oprobiu.