O faptă bună

       

       Fiica mea de aproape doi ani este sursa mea de inspiraţie. Este o adevărată muză. 
În fiecare zi când ne plimbăm oamenii care trec pe lângă noi se opresc şi o complimentează. Şi sunt  surprinşi mai ales de frumuseţea ochilor ei. Eu cred că pe lângă ochii ei minunaţi, ea are o energie pozitivă imensă. Îl are pe Dumnezeu în fiinţa ei. De mică, de când avea câteva luni, statea cu mâinile unite parcă se ruga. Este probabil că de aceea am trecut mult mai uşor peste toate încercările pe care viaţa ni le-a aruncat în cale. Ea se ruga, se roagă încă. Cînd e foarte serioasă parcă greutatea lumii se află pe umerii ei. Când zâmbeşte parcă a descoperit leacul pentru maladiile care fac ravagii în societatea noastră contemporană.
Oamenii o opresc, iar ea le  dă mâna, le zâmbeşte sau parcă le dă un sfat.
De ce spun că m-a inspirat? Pentru că plimbându-ne întâlnim mulţi oameni în vârstă care abia aşteaptă ca cineva să le zâmbească sau să le spună o vorbă. Aşteaptă să fie văzuţi. Aşteaptă să nu se mai simtă fantome. Parcă pe zi ce trece o parte din ei devine invizibilă şi se simt mai aproape de moarte, mai aproape de o lume necunoscută şi în accepţiunea lor înfricoşătoare.

M-am gândit că dacă fiecare dintre noi ar face un gest drăguţ, o faptă bună pentru cineva, în fiecare zi am reuşim să facem lumea mai bună. O lume minunată în care cu toţii ne dorim să trăim. Nu doar fiica mea îl are pe Dumnezeu în interiorul ei, ci fiecare dintre noi, fiecare putem alege să îl lăsăm să intre în sufletul nostru şi să opereze acolo o schimbare monumentală. 
Nu doar un copil poate să fie o sursă inspiraţie, ci fiecare dintre noi poate inspira pe cineva, ajuta pe cineva să meargă mai departe când s-a împotmolit, să vadă frumuseţiile care există în lumea asta, să alunge tristeţea unui om care crede că nu mai există nici o luminiţă la capatul tunelului. Fiecare merită o şansă, fiecare merită să se simtă important, apreciat, valorizat, iubit. 
Schimbarea porneşte din noi. Schimbarea porneşte de la noi. O putem preda ca o ştafetă de la unii la alţii. O dată ce dăruim din suflet vom vedea că nu avem nevoie decât să dăruim şi acest fapt ne va face să iubim mai mult viaţa. Să fie una dintre raţiunile pentru care vieţuim. 
Putem dărui în fiecare zi un zâmbet, o vorbă bună, un salut, o mângâiere, o îmbrăţişare, o pâine. Putem inspira pe cineva, sau putem încuraja pe cineva. Putem să facem pe cineva să nu se mai simtă singur, o fantomă.
Putem face o singură faptă bună pe zi, care nu va rămâne nevăzută. Pentru că pentru o persoană, pentru comunitate poate însemna mai mult decât ne-am putea imagina. Ajută. Întinde o mână. Dar fă-o fără să judeci, fără să aştepţi nimic în schimb, fă-o doar pentru sufletul tău şi fericirea ta. Nu judeca niciodată şi nu întreba cum a fost primit darul tău, ce s-a ales cu el. "Milostivului nu-i pasă dacă cerşetorul a vândut paltonul pe care i l-a dăruit măcar că s-a dus cu banii la cârciumă. Paltonul îl poartă Hristos" - Nicolae Steinhart, Jurnalul fericirii.

L-am văzut pe Dumnezeu

     

       L-am căutat pe Dumnezeu întreaga-mi viața. Știam că El există, simțeam că îmi este alături, dar nu ne-am întâlnit niciodată față în față. Când am renunțat la căutări, când am încetat să mai cred în miracolul de a-l întâlni în această viață, El mi-a apărut și mi-a zâmbit. Îl căutasem până atunci atât de asiduu, aveam nevoie să-l văd să stăm de vorbă.
     

L-am căutat în cărți, în discuţii, în aer, pe cer, printre stele, în spatele norilor, la răsăritul soarelui, la ivirea lunii, l-am căutat pe fundul apelor, în peşteri, l-am căutat în fapte, în pilde, şi tot ce găsisem era o promisiune, o speranţă. Există. Era prea puţin pentru mine. 
Atunci m-am autoasediat în camera mea şi am stat în întuneric. Printre draperiile trase s-a întezărit însă o mica lumină pe care mi-o timitea luna. Am avut atunci o revelaţie. Lumina patrunde şi în beznă, dacă o lasăm noi să intre. Am realizat că eu nu îi lasasem o portiţa lui să intre în viaţa mea. Aveam nevoie de o dovada, de o discuţie teoretică. Dumnezeu nu credea că sunt pregatitiă încă. 
Aşa că am mai ramas o perioadă în beznă.
M-am afundat tot mai adânc în ea. Am fost o nihilistă, o anarhistă. Am fost o victimă, un suflet pierdut. Am fost durerea însăşi. Apoi am renăscut. Am simţit că m-am nascut din nou. Am învăţat abecedarul iar. Am învăţat să iubesc, să iert, să dăruiesc, să zâmbesc, să râd de fericire. Am învăţat să fiu eu într-o lume unde predomina copiile. Am învăţat să las trecutul în trecut. Am început să cred în oameni. Sţiu că în fiecare există ying şi yang. Şi mai ştiu că fiecare are căutarile lui, drumul lui, şi nu putem, de fapt nu trebuie sa intervenim în viaţa nimăni. Fiecare are propriul test de trecut.
Când am găsit armonia aceasta în interioarul meu, am primit cel mai dur test. Durerea a fost aşa de mare că am ajuns într-un iad. 
De data asta am lăsat o uşa deschisă. Lumina a pătruns.
O mână mi-a fost întinsă. Am zâmbit. Apoi am râs, am plâns. Am înţeles totul. 
În sfârşit reuşisem să îl văd pe Dumnezeu în ochii fiicei mele. Emană o lumină pură, caldă, un calm divin. Sunt scările pe care urci către un suflet unic, inocent. O bucăţică de rai.
Fiica mea este o parte din mine, din soţul meu. Deci Dumnezeu a existat mereu în mine, în el. El există mereu în noi, doar că suntem prea orbi să îl vedem.
Dumnezeu există! 

Louis Ţurcanu - Secţia Neonatologie

       Când am văzut-o pentru prima oară sunt convinsă că am simţi ce simte orice mamă când îşi vede puiul mult dorit - o fericire imensă care nu poate fii descrisă în cuvinte, simţeam că am fost atinsă de Dumnezeu, cu adevărat binecuvântată. În acelaşi timp am început să simt grijă. Voiam să fiu sigură că bucăţica aceea din mine e în siguranţă aici afară, în lumea asta crudă.
       Am văzut-o puţin şi am rămăs înmărmurită de atâta frumuseţe, vulnerabilitate şi fragilitate, de atâta lumina pe care o răspândea micuţul meu soare.
       Au luat-o repede de lângă mine şi am revăzut-o abia a doua zi. Am admirat-o cât e de puternică, deşi era micuţă, 2000 grame. Lupta pentru viaţa ei. Respira singură. În schimb eu nu mai aveam aer. Toată fiinţa îmi era inundată cu dragoste, nevoia de a o proteja.
       După scurta întrevedere a fost transferată la Louis Ţurcanu la neonatologie. Acolo a început coşmarul nostru.
       Doamna conferenţiar doctor Boia Mărioara ţine foarte mult la titlul. Se crede Dumnezeu pe pământ. Levitează, nu merge. Şi i-aş recunoaşte titlul, valoarea, dacă ar avea dedicaţie, profesionism, umanitate, dacă ar fii medic şi nu mercenar. Pentru că doamna doctor este interesată doar de bani. Nu îi ajung pe cei pe care îi dobândeşte de la spital, de la universitate, de la clinica personală. Vrea bani ca să vorbească cu mămicile disperate, ca să te salute, ca să se oprească şi să-ţi spună două vorbe despre copilul tău. Tot ce primeşti este un discurs sec, rece, depersonalizat. Acelaşi discurs pe care l-am auzit servindu-l şi altor părinţi. Da, am tras cu urechea, am analizat-o, am încercat să-i găsesc o scuză, să-i găsesc puţină umanitate. Nu am reuşit. Discursul servit era menit să îi ofere protecţie - copilul nu merge bine, are risc de infecţii. Evident că orice copil ajunge acolo se poate infecta pentru că accentul nu se pune pe curaţenie, ordine, rigoare. Micuţa mea a contactat bacteria pseudomonas aeruginosa. Şi nu doar ea, ci toţi copii din salonul ei. Am fost acuzată că eu i-am tranismis-o. Dar cum? Eu nu am avut niciodată această bacterie şi aproape o lună nu am putut să o iau în braţe, să o sărut, căci trebuia să port mască. 
       Trebuia să intri echipat, să respecţi reguli dure. Se ţipa mereu la tine. Tăceai şi înghiţeai sau răbufneai. Asta pentru că regulile pentru a păstra igiena nu erau respectate de către personalul spitalului. Aveau uniforme şi pantofi speciali însă se plimbau fără grijă afară, uitau să se spele pe mâini după ce veneau de la ţigară, după ce puneau mâna pe un copil şi mergeau la altul. 
       Cel mai lejer moment pentru doamnele asistente era noaptea când nu erau verificate de nimeni. Atunci muzica răsuna pe hol, facebook-ul era sursă de aflarea bârfelor de ultimă oră. Pentru asta copii nu trebuiau să plângă. Li se administra fenobarbital fără ca mamele să ştie. 
În general erau foarte "ocupate". Căci nu aveau timp să schimbe copii, erau deseori cu hainuţele murdare şi scutecele pline. Iritaţi, alţii aveau rană la funduleţ. Dacă le spuneai ceva ţipau la tine, căci nu era cazul să le spui cum să-şi facă meseria. De multe ori le dădeau lapte fierbinte. Le băgau pe gât laptele şi îi forţa pe bebelaşi să bea toată porţia chiar dacă după mâncare regurgitau.
Cum poate să mănânce un prematur o porţie de 80 ml de lapte. Numai ce a venit pe lume. Doza trebuia să fie mică şi să crească treptat. Într-un târziu s-au trezit şi i-au micşorat porţia ca apoi să o crească treptat. Era ceva logic, nu aveai nevoie de diplomă pentru asta.
Dar acolo toată lume era specialistă, fiecare asistentă şi medic se credea stăpân pe moşie.           Aroganţa, autosuficienţa, ignoranţa şi inumanitatea făceau parte din fiecare dintre ele - cu foarte mici excepţii.
         Personlul de la neonatologie adora mai mult ca orice să le bârfească pe mămici. Cum nu ştiu să-şi ţină copii în braţe, să-i hranească, cum uită să vină să-i viziteze... O fii trecută chestia asta în fişa postului. Să le bârfeşti pe mămici şi să ţipi la ele când îţi pun întrebări.
        Mămicile, majoritatea deprimate sau depresive de-a dreptul, se simţeau depăşite de situaţie. Să-şi vadă puii conectaţi la aparate, să-i ţină în braţe cu atâtea fire, sonde etc. Nimeni nu a binevoit să ne explice cum se numesc aparatele, de ce sună, cum să îi luăm pe copii  fără a risca să-i rănim scoţându-le fluturaşii.
       Cum sa nu fii intimidată şi pierdută când îl vezi pe copil hrănit cu sonda, cu flexura în cap, cu sonda urinară, etc.
Cum să nu fii în depresie când copilul tău a fost operat de şase ori şi urmează a şaptea operaţie. Cum să nu fii cu moralul la pământ când nu ştii cât timp vei mai sta în spitalul groazei. Când nu ştii dacă îţi vei duce copilul acasă viu sau mort?
       Nimănui nu-i pasă. Nimeni nu recunoaşte semnele clinice ale depresiei, nimeni nu e  dornic să ajute nişte suflete pierdute. 
Eu am încercat să le încurajez pe mămici. Mi-am lăsat durerea deoparte şi le-am tratat, cu încurajări, cu vorbe de îmbărbătare. Cu blândeţe am încercat să le ajut să-şi descopere puterea şi curajul. Eu le-am înţeles căci am păşit cu toate pe acelaşi culoar. Acolo am fost toate egale, fie că veneai din mediul urban sau rural, fie că erai needucată sau cultivată, am trăit în aceiaşi dramă.
       Nu ştiu câte mămici vor mai fi nevoite să trăiască în acel coşamar numit secţie de neonatologie înainte ca cineva să ia măsuri? Câţi bani vor mai umfla buzunarele personalului medical pentru a zâmbi, pentru a-şi face treaba : a spăla, schimba, hrăni copii, a le administra medicamentele, pentru a răspunde părinţilor la întrebări fireşti în legatură cu evoluţia stării de sănătate a pruncului lor?

Culoarul disperării

       

        Nu o să uit cât voi trăi culoarul lung pe care a trebuit să-l parcurg ca să-mi vad copilul. Copil care a venit pe lume prea repede. A trebuit să crească în incubator. Înainte să mi-l dea acasă au trebuit să se asigure că e stabil, că are o stare de sănătate bună, că are o imunitate de fier. Dar cine ar putea să-i dăruiască răbdarea necesară să răzbească în situaţii imprevizibile, cine ar putea să-i dea curajul să lupte cu morile de vânt, echilibrul să ia decizii juste în cele mai dureroase momente ale vieţii, cine ar putea sa-i dea tăria să vadă ce am văzut eu? Pe propriul copil la un pas de moarte. 
        Cine poate să te ajute să te înarmezi cu suficientă răbdare, tărie, speranţă şi credinţă. 
Atâtea mămici cu ochii plânşi au parcurs acelaşi culoar al disperării pe care l-am parcurs şi eu. Cred că tuturor ni se părea că trăim într-un coşmar, într-o stare de irealitate. 
Această irealitate, acest timp ce părea să se scurgă atât de încet, un timp ce parcă se repeta ca o casetă stricată îţi punea la încercare nervii. Ori clacai, ori te întareai.
         Când ochii mi s-au umplut cu lacrimi după ce ''doamna'' doctor a bievoit să vorbească cu noi şi să ne spună că nu ştie dacă copilul nostru va supravieţuii, mi-am luat câteva minute şi am stat de vorbă cu mine - m-am certat :NU AI VOIE SĂ CLACHEZI, COPILUL ARE NEVOIE DE TINE!!!
         Şi până am adus-o acasă am mers la ea cu inima cât un puric, dar asta până la uşă, când am intrat şi am luat-o în braţe i-am zâmbit şi i-am spus că e o învingătoare, e o campioana, o eroină, un miracol. 
        Da, copilul meu e un miracol. 
Am luat-o acasă şi când am ieşit de acolo parcă am născut a doua oară. 
        Cred că mămicile primesc super puteri, pentru că nu pot să-mi explic de unde am avut atât forţă să păşesc pe culoarul disperării, cu teamă, dor imens, fericire dar şi durere. Oare cum o voi găsi pe eroina mea. În viaţa. Acesta era răspunsul. Le va arăta tuturor că nu e un copil ca oricare altul.
Şi nu e. Pentru mine e un prematur atipic. Evoluţia ei este uimitoare. Se comportă ca un bebe de 2 luni. 
        Poate părea ciudat dar ea este modelul meu în viaţă. Ea este lecţia mea, puterea mea, motivaţia mea şi nu în ultimul rând sursa de inspiraţie.

Atunci când

Atunci când o să ţii în braţe un copil care are And-ul tău

Vei realiza că nu mai eşti adolescent, ci

Poate într-un fel eşti un mic zeu.

Demiurg al pruncului pe care îl legeni, îl hrăneşti, îl îngrijeşti, îl iubeşti.

Atunci când un prunc te va atinge cu degeţelele pe faţă,

Va începe să picteze foarte incusit pentru tine un viitor

Nu vei mai fii tu a vieţi-ţi creator.

Lucrurile ce le aveai, vor deveni inutile şi vechi, le vei depozita în beci,

Iar amintirile în care nu e şi copilul iubit îţi vor părea fade şi reci.

Naşterea la Odobescu

     

        După ani de aşteptări, aflarea veştii că voi fi mămică m-a făcut să mă simt cea mai specială persoană din univers, şi cea mai binecuvâtată.
        Eu şi soţul meu ne propusesem să păstrăm secretul o perioadă mai lungă de timp, pentru a ne asigura că sarcina evoluează bine. După confirmarea sarcinii nu am mai reuşit să ne abţinem. Dădeam pe afară de fericire. Şi se vedea asta. Le-am spus tuturor.
        Ne făceam planuri în legătură cu odaia copilului, cu hăinuţele, cu botezul. Dar există o zicală - oamenii îşi fac planuri şi Dumnezeu râde.
       Fetiţa noastră trebuia să vină pe lume în luna mai, însă se pare că a fost curioasă să ne întâlnească, aşa că a venit la începutul lui martie.
       Micuţa a dorit cu ardoare să fie în aceiaşi zodie cu tata, sau cine ştie ce a avut în căpuşorul ei mititel şi frumos.
      Cert este că ne-a dat planurile peste cap. Ne-a luat pe neperegătite şi mai ales a băgat toată familia în sperieţi.
       Partea cea bună este că am avut parte de nişte cadre medicale extrem de competente, dedicate şi implicate. Sarcina mi-a fost urmărita de un tânăr medic care iubeşte ceea ce face, care se implică şi este mereu disponibil.
       Pe măsură ce micuţa noastră creştea domnul doctor le-a solicitat colegilor experţi în morfologie fetală să vină să vadă cum evoluează.
       Am fost uimită şi impresionată de faptul că medicii au fost dornici să ne ajute, ne-au fost alături pe parcursul sarcinii, iar în momentul în care i-am sunat la şase dimineaţa anunţându-i că micuţa a decis să vină pe lume au ajuns la spital în câteva minute. Medicii au fost la înălţime, însă nu acelaşi lucru pot să spun despre majoritatea asistentelor şi a infirmierelor care au un comportament execrabil. Sunt în stare să te lase să stai într-o baltă de sânge, dacă nu le dai bani. Mi se pare incredibil cum o fiinţa umană poate să se comporte ca un robot. Să devină altcineva în momentul în care văd nişte bancnote. Să îşi schimbe comportamentul, atitudinea, să reuşească să zâmbească. Parcă ar apăsa pe un buton şi se transforma din robot în om. Este dureros să te loveşti de astfel de specimene.
         Nu doar comportamentul acestor specimene m-a îndurerat, ci şi faptul că maternitatea poate funcţiona în condiţii improprii. Există o singură toaletă pentru aproximativ 40 de paciente. O toaletă infectă, pe care parcă poţi zări cum mişună microbii. Paturile, saltele, lenjeriile sunt vechi, de treizeci de ani, la fel şi mobilierul, ruginit şi uzat. Am văzut şi unele saloane care arătau mai bine, însă bacteriile şi microbii sunt la ele acasă.
        Citisem atâtea articole în legătură cu faptul că au fost renovate şi dotate cabinetele, şi e perfect adevărat, însă sunt folosite doar trei cabinete din paisperzece!!! Trebuie stai la rând şi o oră pentru a fii consultată.
          În concluzie sistemul sanitar din Timişoara funcţionează de minune doar în presă.

   

Urgenţa la Municipal

     

       La 4 luni de sarcina am făcut cunoştinţă cu gresia de pe hol. Ne ştiam noi de mult, dar nu aşa îndeaproape. Am leşinat şi medicul meu ginecolog, un domn foarte implicat şi grijuliu mi-a spus să merg la Spitalul Municipal din Timişoara la urgenţe să îmi facă colegii nişte analize pentru a se asigura că nu am unele probleme de sănătate de care nu ştiam. Spunea că trebuie să eliminăm problemele cardiace şi neurologice. 
       Soţul meu un tip foarte stresat( doar în legătură cu starea de bine a nevestei lui), mă duce la urgenţă.
       Medicii de acolo foarte ocupaţi mă privesc şi nu ştiu ce să-mi facă. Cum se face că am venit pe picioarele mele până aici...!!Am leşinat şi??
Le explic ca ar trebui să-mi facă nişte analize de urină, de sânge şi un ekg, de examen neurologic nici nu le amintesc pentru că nu vor să fie deranjaţi, doar sunt în timpul serviciului.
       Sunt lăsată să stau pe pat vreo 30 de minute. O asistentă vine pe la mine şi mă întreabă care e problema. Merge la medic şi îi spune că ar trebui să-mi facă ceva.
Atunci acesta dă dispozitive să mi se recolteze sânge şi să le dau o probă de urină, să mi se facă ekg, să mi se ia tensiunea.
       Toate astea le face asistenta, căci medicul nu pune mâna pe mine, vine o singură dată şi face o glumă...oare o fii băiat bebele din burtică.
       Am rămas în aşteptare. Ceasul ticăie. Bolnavii se plâng. Nimeni nu-i bagă în seamă. Eu îmi adun puterile şi îi încurajez pe toţi. Mai trece asistenta şi ne zâmbeşte.
Stau 3 ore jumate. Uşile se deschid, se închid, din nou aceiaşi mişcare....
       Este adus un tânăr ce avusese un accident. Asistenta se ocupă de el. Medicii "muncesc". 
       Un alt tânăr vine cu degetul strivit. Se fac glume. Oare nu s-a bătut de are degetul în starea asta...Tânărul zâmbeşte, dar cu un ochi plânge. Medicii doresc să-l trateze, dar pentru asta trebuie să facă un drum la farmacie să-şi cumpere ustensile pe care ei nu le au la urgenţă. Cu bileţelul în mână şi cu lacrimi in ochi, tânărul se deplaseză la farmacie.
       
       Eu aştept pe scaun, în colţ, cuminte. Privesc ingnoranţa, privesc durerea şi mă loveşte din plin : pe ce lume va veni acest copil?!
       În sfârşit primesc rezultatele. Aflu că sunt bine, sănătoasă. Întreb şi eu umilă să nu deranjez pe cineva, poate dezleagă cineva misterul acesta pentru mine - ce-mi cauzase lipotimia? Nu au un răspuns. Sunt trimisă la ginecolog.
       După 4 ore petrecute la urgenţă, aflu că nu am nimic, şi mai aflu că de fiecare dată când ajungem la spital suntem în mâinile Domnului.

      Ca să trag linie m-am ales cu ceva din această experienţă cu o răceală.

       ...Şi totuşi dacă aceste lucruri se întâmplă la Timişoara, cum eşti tratat într-un spital dintr-un orăşel mai mic?

Portretul mamei

          

Portretul mamei l-am pus în locul icoanei.

De fiecare dată când spun o rugăciune mă închin la mama

Şi ea cu sufletul ei mare, cu dăruirea sa

Este intermediarul meu, avocatul meu

Merge de e nevoie până la Dumnezeu şi înapoi

Doar să-mi îndeplinească dorinţa.

Zâmbeşte când sunt fericită.

Suferă când plâng.

E zbuciumată când nu ştiu încotro s-o apuc.

E distrusă când sunt dezamagită, lovită de soartă.

Când viaţa mea este amară, goală

Mă întorc la portretu-i, la faţa ei frumoasă,

Pictată parcă de Botticeli – o opera de artă.

O madonă diafană cu inima curată.

Ce îmi ascultă rugile şi e pregatită,

Să-mi care ea însăşi necazurile, păcatele, crucile

Casă provizorie

În plină vară când toţi se relaxau pe malul mării, sau pe un munte ce le oferea oarecare răcoare, sau poate se ascundeau în căminele lor în care un aparat de aer condiţonat îşi facea treaba...O viaţa reuşise după ani lungi de căutări să-şi găsească casă. E drept era doar o casă provizorie. Ce e cert e faptul că această casă în care va locui pe termen scurt o va duce la casa permanentă. Casa de vis pe care şi-o dorise mereu este la un pas distanţă.

Viaţa aceasta ce intrase ca prin magie în casă era singrurul lucru care dădea lumină şi culoare locului. Nimeni nu-şi putea imagina că o casă atât de tristă şi întunecată ar putea să arate aşa. Că ar putea să se schimbe atât de radical. Să se trezească dintr-un somn lung, dintr-o lungă agonie, deprimare, orbecăială. Să fie măcar odată un cămin şi nu doar un gol, un abis în care se zbăteau dureri nespuse, lacrimi amare, coşmaruri greu de alungat. Dar, totuşi...cineva a reuşit să facă asta. Să dea o nouă întrebuinţare spaţiului. Să deretice temeinic şi să alunge toate temerile, toate angoasele, tot întunericul.

Viaţa care începuse să pulsezeze, să se mişte, să crească, să asculte, să respire. O inimă ce începuse să bată cu bucurie şi să absoarbă fiecare emoţie, fiecare stare, fiecare învăţătură din jur. O viaţa care tânjea după atingere, iubire, acceptare. O viaţa ce avea nevoie de sprijin, de protecţie, de nişte braţe care să o poarte în această lume. Braţe puternice care să o susţină la nevoie, dar care să ştie când să-i dea drumul.

Viaţa se agăţa de alte vieţi, avea nevoie de alte suflete pentru a supravieţuii. Şi alte suflete aveau nevoie de ea pentru a-şi găsi un sens, un motiv de a merge mai departe, de a lupta, pentru a da ce e mai bun, pentru a se debarasa de orice urmă de egoism, orice fărâmă de răutate.

Pe când viaţa se conecta tot mai mult cu casa ei, pe când viaţa se conecta cu tot ce gravita în jur, un lucru minunat se întâmplă. Avea să primească o casă permanentă în inimiile celor doi oameni care îi vorbeau în fiecare moment când se mişca, în fiecare clipă când le răspundea la atingeri.

Când casa provizorie va fii părăsită, ea îşi va atinge scopul de a aduce această nouă viaţă pe lume. De a aduce lacrimi de bucurie în ochii celor doi oameni ce urmariseră fiecare mişcare petrecută în casa ce ţinuse la cald şi bine un copil ce avea să le schimbe existenţa.

Când iubeşti

       Când iubeşti pe cineva nespus de mult şi nu ştii cum să-i arăţi pentru că orice gest ţi se pare prea mic, prea neânsemnat nu poţi decât să faci un lucru. Nu poţi decât să-i dăruieşti un lucru. Pe tine. Să i te dai cu totul. Necenzurat, neprelucrat, brut. Aşa cum eşti tu. Fără măşti, fără machiaj, fără retuş, fără secrete.

        Atunci când iubeşti pe cineva nespus de mult, şi acel cineva îţi răspunde cu aceliaşi sentimente, merge pe aceliaşi drumuri, duce aceliaşi lupte, îţi cară până şi cruciile, dă-i în schimb fiinţa ta. Pentru că dacă i-ai dărui stele pe care să i le prinzi de haine în chip de accesorii, ar fi prea puţin, dacă ai prinde cel mai scump diamant în lanţul ce-i atârnă la piept ar fi prea lipsit de preţ, dacă ai lega soarele la cheile lui pe post de breloc, ar fii prea lipsit de strălucire.

       Cuvintele, faptele, darurile nu au sens, sunt neânsemnate. Inima ta ce bate la unison cu cea a persoanei iubite este singurul cadou de preţ.

       Pune-ţi fiinţa, inima, trupul într-o cutie mică, ştearsă, şi dă-io în dar. Va fii cel mai fericit om de pe pământ.

       Când iubeşti pe cineva şi nu găseşti cuvintele potrivite să-i spui ce înseamnă pentru tine, nu găseşti darurile cele mai preţioase pe care să i le oferi, oferă-te pe tine.

The Go-Between (2015)

         

         Un moment în această viaţă ne poate schimba cursul existenţei. Pentru băiatul de 12 ani, Leo Colston nu este vorba doar de un moment, este vorba de o vară întreagă care va deraia cursul destinului său.

O vară ce la început părea a fi promiţătoare, căci Leo este invitat să-şi petreacă vacanţa  în casa colegului său de clasă Marcus Maudslay. Cei doi nu fac parte din aceiaşi clasă socială. Leo îi ascunde lui Marcus faptul că el nu se bucură de aceliaşi privilegii. Uluit de luxul în care trăieşte colegul lui, Leo, joacă foarte bine rolul unui micuţ burghez. Vara caniculară aproape că îi va face pe aristocraţii ce nu cunoscuseră lipsurile să descopere secretul ascuns a lui Leo - originea săracă. Acesta nu are haine potrivite pentru anotimpul estival, şi găseşte scuze pentru care nu poate primi pachet cu haine de acasă.
          Marian sora mai mare a lui Marcus, o domişoară fermecătoare îi sare băiatului în ajutor. Se oferă să îl însoţească să-şi achiziţioneze haine potrivite pentru vremea caniculară. Leo refuză motivând faptul că nu îşi luase resurse financiare şi astfel nu va putea plăti. Marian doreşte să îi facă cadou hainele cu ocazia zile de naştere.
Băiatul va afla atunci faptul că nimic nu este gratis în această lume, ba mai mult darurile se plătesc foarte scump.
          Marian se apropie de micuţ, pentru că reuşeşte să-l citească ca pe o carte. Vede cât este de fermecat de luxul ostentativ, cât este de vrăjit de frumuseţea ei. Leo este delicat şi fragil, iar ea reuşeşte să-l modeleze, să-l manipuleze, să-l transforme - devine poştaşul ei personal. Asta pentru că şi Marian ascunde un secret. Un secret care dacă ar ieşi la iveală ar cutremura din temelii înalta societate.
Marcus jură însă să păstreze secretul tinerei de care este îndrăgostit.
         

           Mama fetei, o femeie rigidă, snoabă are planuri pentru ea - o căsătorie care îi va asigura o viaţa lipsită de orice griji. Marian nu este de acord cu alegerea mamei, asta pentru că ea pusese ochii pe cineva. Doar că legătura dintre cei doi amorezi este strict interzisă.
            Poştaşul, micuţul Leo, face posibile întâlnirile între cei doi îndrăgostiţi. Acesta nu ştie ce pedeapsă îi va rezerva viitorul pentru faptul că a făcut posibilă idila dintre fermierul Ted Burgess şi aristocrata Marian.
           O poveste de dragoste ce se întinde pe durata unei veri şi care se va sfârşi cu lacrimi, ţipete şi sânge, iar ecoul păcatelor se va întinde peste decenii.

Regia: Pete Travis

Scenariu: L.P. Hartley, Adrian Hodges

Distribuţia: Jim Broadbent, Jack Hollington, Samuel Joslin, Joanna Vanderham

Ciclul vieţii

        Alaltăieri parcă, priveam la spectacolul pe care mi-l oferea natura, cum creşte iarba, cum îmi surâd floricelele din copaci, cum păsărelele somnoroase se trezesc cu chef de muncă, căci e timpul să construiască o nouă casă. Totul se întorcea la viaţa într-un cuvânt.

Soarele îşi făcea apariţia timid dintre norii supăraţi. Cenuşiul începea să dispară după ce o rază de cristal a străpuns cerul mohorât, câştigase lupta aprigă pe care o dusese cu iarna. 

Era primăvară.

         Ieri admiram copii ce se scăldau în apa răcoritoare. Râul curgea lin şi parcă fluiera încântat, fericit. Ce putea fii mai de preţ pentru el decât să asculte râsul cristalin al unui copil. De fiecare dată când un pui de om se avânta în apele lui se străduia din răsputeri să alunge năduşeala care pusese stăpânire pe fiinţa lui. 

Culorile minunate se răsfângeau ca dintr-un buchet multicolor aspura noastră. Mi-am încărcat bateriile cu lumina trimisă parcă din rai, cu miresmele florilor, ale fructelor, cu buna dispospoziţie a fiecărui om ce statea tolănit la soare şi visa la vacanţa care se apropie sau a trecut.

Era vară.

         Azi e toamnă. Frunzele verzi până acum câteva clipe au devenit bolnave, nu au mai reuşit să ţină piept vântului aprig. Au luptat cu îndârjire căci nu doreau să-şi părasească casa, nu doreau să meargă într-o lume necunoscută. Mai cereau un an, sau doi, sau...încă puţin timp. Dar nimeni nu le asculta. Pământul inundat de o paletă de culori striga că nu mai suportă atâta greutate, că nu mai poate să vadă atâta suferinţă, că nu mai doreşte să asiste la moartea natruii. Pomii goi dârdâie de frig, iarba galbenă pare osândită. Cerul plumburiu ameninţă să cadă peste noi. 

         Oamenii au căzut pe gânduri. Se uită la toamna rece, o privesc în ochii ei goi, inexpresivi şi îşi amintesc că şi ei sunt datori cu o moarte.

          În jur viaţa se stinge, se scurge din natura ce până ieri era veselă, plină de energie. 

      

       ...Sămânţa începe a rodi. Încolţeşte, înmugureşte. În pântecul mamei lui copilul creşte, se dezvoltă. Pentru el e primăvară, sau poate vară, oricum îi este tare bine acolo în prima lui căsuţă. Pentru el nu există timp, anotimp, doar existenţă. E acolo ferit de frig, de dezolarea de afară, se bucură de râsul mamei, de glasul calm şi cald al tatălui. Se bucură de protecţie şi mâine odată cu apariţia primelor frunze, primelor flori va veni pe lume cu scopul de a împlini o misiune pe care i-a trasat-o bunul Dumnezeu. 

         Natura se învârte ca o roată. Natura ne oferă mereu spectacole grandioase. De fiecare dată cortina cade, doar pentru a se ridica din nou, oferindu-ne o nouă piesă magnifică.

          

Puterea e în mâinile noastre

     

         Spunem mereu că nu ne place ţara în care locuim, spunem mereu că nu ne plac românii, dar uităm un lucru esenţial. Şi noi suntem români. Şi eu, şi tu. Nu suntem patrioţi, dar nu suntem nici ignoranţi, nu suferim, dar ne doare. Vrem să oprim nereguliile, dar nu ştim cum...Mereu alţii ar trebui să facă ceva. Mereu dăm vina pe altcineva. Puterea este în mâinile politicienilor, puterea e în mâinile autorităţilor, a intelectualilor. Noi nu suntem de vină pentru nimic. Cât este de confortabil să gândeşti aşa.
         Noi suntem români şi ce se întâmplă în ţara asta ne priveşte şi ne afectează în mod direct. Orice i se întâmplă vecinului, cunoştinţei, sau rudei noastre poate să ni se întâmple şi nouă. Putem opri lucrurile nefaste, putem reconstruii din temelii ţara asta, atâta  timp cât ne dăm seama ca puterea e în mâinile noastre!
          Bunica mea are o zicală pe care o foloseşte mereu : capul plecat, sabia nu-l taie. Aşa a educat-o pe mama mea, pe matuşile şi unchiul meu. Bineînţeles că şi ei au avut tendinţa să ne crească aşa pe noi, pe copii lor. Au încercat să ne insufle umilinţă, supunere, bunătate. Să nu provocăm scandal, să nu încercăm să ne situăm în centrul atenţiei, să provocăm vreo furtură pe unde mergem. E mult mai bine să ne supunem, să ascultăm de superiori, să nu încercăm să ne împotrivim, să nu încercăm să luptăm cu morile de vânt căci nu vom ieşi niciodată biruitori. Ba mai mult vom fi un soi de paria, vom fi mereu socotiţi a fi nişte persoane neadaptate, incapabile să se muleze după cerinţele societăţii.
           A fi bun de multe ori este egal cu a fi prost, a fi ingnorant, a fi ineficient.
Cum poate să fie bine să îţi pleci capul de fiecare dată când eşti umilit, când drepturile tale şi ale celor dragi sunt încălcate, cum poate fi acceptabil să suferi în tăcere pentru a nu-ţi fi teamă că mai târziu vei suporta nişte repercusiuni.

          Dacă zicala asta se potrivea pe timpul comunismului, nu se mai potriveşte acum! Căci a venit momentul ca noi generaţia regăsită să ne cerem drepturile. Pentru asta e nevoie să ne ridicăm capul sus, cât mai sus. Nu are de ce să ne fie ruşine. Nu avem de ce să ne ascundem. Să devenim vizibili, să devenim vocali. Avem o voce, e momentul ca vocea noastră să fie auzită. E momentul ca vocile noastre să se unească, să devină una. Să cerem în cor să nu mai fim umiliţi, pentru că suntem călcaţi în picioare de fiecare dată când ni se cere o "atenţie" de către un medic, o asistentă, un funcţionar public, un profesor etc.
            A venit vremea să reclamăm orice nereguli, orice abuzuri. Împreună putem reuşi, împreună vom fii luaţi în seamă. Împreună vom avea putere. Unde-s doi puterea creşte.
           Vrem o ţară curată, numai aşa putem să facem curăţenie. Vrem să fim respectaţi, numai neacceptând să fim trataţi ca nişte inculţi ignoranţi vom reuşi să ne dobândim respectul şi să ne încununăm cu onoare.
           Numai realizând că puterea este în mâinile noastre, că hăţurile sunt la noi. Ne pasă de ţara noastră, atunci trebuie să facem ceva. Trebui să acţionăm. Avem nevoie de fapte, nu vorbe. Să operăm cu determinare, cu abilitate, fără teamă!
           Suntem o forţă, suntem o naţiune care trebuie să evolueze, să se dezvolte, să crească, să se cizeleze.
          Avem o datorie faţă de ţara asta, avem o datorie faţă de urmaşii noştrii!

Bolnav de cancer

       

         Zilele trecute unui medic chirurg din Timişoara i s-a realizat un flagrant. Solicitase mită pentru a opera un pacinet. Suma solicitată pentru operaţie m-a uimit, m-a şocat profund, m-a indignat şi m-a instigat. 6000 de lei trebuia sa plătească un asigurat care avea dreptul să beneficieze de operaţie gratis.
        Eu sunt de-a dreptul indignată de aceşti cămătari, aceşti hoţi de la drumul mare, aceşti mercenari plătiţi, căci cum altfel poţi numi un cadru medical care are sânge rece, care nu are nicio umbră de umanitate, empatie pentru un bolnav sărac, un bolnav umilit o viaţă întreagă de sistemul acesta corupt, un cadru medical capabil să lase un om să moară fără să mişte un deget dacă acesta nu poate aduna o sumă de bani aberant de mare pentru că "distinsul" medic trebuie să trăiască o viaţa de lux.
         Asiguraţi fiind nu intră în atribuţiile noastre să ne gândim la salariile bugetarilor, ei nu sunt grija noastră ci problema statului român.

        Sistemul sanitar din România este cel mai grav bolnav de cancer. Trebuie lăsat să sucombeze. Nu mai e nevoie să intervenim cu nimic ca să-l resuscită. Avem nevoie de un alt sistem. Trebuie să luptăm pentru acest lucru! Trebuie să refuzăm să oferim "atenţii" medicilor, asistentelor, anesteziştilor etc. Trebuie să facem plângeri împotriva tuturor celor care condiţionează actul medical, trebuie să organizăm flagrant oricărui medic care trăieşte cu impresia că noi trebuie să plătim pentru ca el să trăiască în lux.
         Avem nişte drepturi care ne-au fost încălcate în mod repetat, în mod abuziv. Până când vom mai suporta acest tratament? Până când vom accepta să fim jecmăniţi, umiliţi?
   Un medic dedicat, un medic ce se gândeşte doar la binele pacinetului său şi munceşte doar pentru a salva viaţa unui om, simpla lui recompensă fiind sănătatea pacientului nu merită decât respectul şi consideraţia noastră.
        Salariile cadrelor medicale trebuiesc mărite, problema este că majoritatea dintre ei sunt dependenţi de aceste practici. Au învăţat şi rezidenţii să facă la fel. Prin urmare trebuiesc pedepsiţi. Mita este egală cu hoţia, acest delict este pedepsit de lege cu puşcăria.
         Este abominabil, dureros că oameni mor cu zile în spitalele din România, sunt trataţi cu inumanitate, cu ostilitate dacă nu oferă "atenţii". E momentul să oprim această practică nesănătoasă. Tolenţa ar trebui să fie zero faţa de aceste acte de barbarie! Sunt oameni care realmente se află în suferinţă şi nu pot plăti aceşti mercenari ce sunt mânjiţi cu sângele celor care au murit pentru că nu au avut puterea financiară care să le permită să-şi cumpere dreptul la viaţă. Oameni care au fost incapabili să pună o cărămidă la vilele domnilor doctori.
            Într-o zi oricare din noi poate fi pe un pat de spital fără niciun ban în buzunar şi drept consecinţă a faptului că nu putem să ne cumpărăm un serviciu gratuit să fim lăsaţi să murim cu zile.
           Vrem o schimbare în această ţară? Schimbarea este în mâinile noastre. Noi avem puterea să facem o diferenţă. De azi înainte nu vom mai ţine în viaţa acest bolnav de cancer care ne extrage toată puterea, energia şi ne stopează evoluţia. Numai uniţi putem face ca lucrurile să funcţioneze în această ţară.
          Omenii care au luptat cu sistemul corupt sunt în ochii mei nişte eroi, ar trebui să le ridicăm statui, ar trebui să îi luăm drept exemplu. Iar mâine sper că eroii vor fii cei de la DNA care vor cerceta cum au reuşit să-şi ridice vile, să-şi achiziţioneze maşini, vacanţe şi haine de lux nişte medici care fac greve şi se plâng că sunt renumeraţi cu 2000 de lei.
         Mâine fii şi tu un erou, denunţă pe oricine îndrăzneşte să-ţi încalce drepturile, să te umilească, să te hărţuiască. Merităm mai mult, merităm o ţară în care să domnească onoarea şi respectul reciproc.

Generaţia regăsită

         

          Am văzut o serie de reportaje în care tinerii din ziua de azi au fost numiţi generaţia pierdută.
          Ieri am asistat la un moment istoric. Generaţia pierdută s-a regăsit, s-a redefinit, şi-a găsit drumul, poate vocaţia - vor fii magicienii care vor schimba la faţă România.
          Aseară românii au ieşit în stradă să-şi strige nemulţumirile. Au trăit o viaţă într-o ţară condusă de un sistem cancerigen, de oameni ticăloşi. Au trăit într-un loc unde orice era posibil dacă ai bani. Orice se poate cumpăra dacă ai bani.  Funcţii, onoruri, verdicte favorabile, libertatea. Orice poate fi acoperit şi trecut sub tăcere dacă ai bani. Mizeria poată să dispară prin minune...
        Asta a fost până ieri, să sperăm că de azi înainte nu va mai fi aşa. Să sperăm că nenorocirea din clubul Colectiv i-a trezit pe toţi. Căci cu toţii trăiam până acum izolaţi. Eram cazaţi pe propriile noastre insuliţe, în mica noastră realitate, locuiam în România noastră personală.
        Încep să cred că România mea, România ta, va deveni România noastră, va fi ţara tuturor celor care locuim în acest spaţiu. Vom lupta ca visul fiecăruia dintre noi să devină real, palpabil.
Se pare că visul secret al fiecărui român seamănă. Tot ce ne dorim este să fim respectaţi, ascultaţi, luaţi în serios. Să nu ne mai fie călcată demnitatea în picioare, să nu ne mai fie ucise drepturile, să nu mai fim scuipaţi în faţă de politicieni mincinoşi, afacerişti corupţi, funcţionari aroganţi, medici mânjiţi pe mâinicu sângele celor care nu dau mită.

          Tinerii ce au ieşit în stradă ne-au dat tuturor o lecţie. O lecţie foarte valoroasă. Dar oare suntem pregătiţi să ne-o însuşim?
           Eu personal m-am înclinat cu admiraţie în faţa lor, căci au dovedit că sunt civilizaţi, culţi, onorabili, că nu şi-au pierdut reperele, valorile, credinţele. Oamenii care au ieşit în stradă au dat dovadă de altruism, curaj, demnitate.
Se pare că protestul lor a însemnat ceva, au ieşit victorioşi în lupta cu premierul care şi-a depus demisia, şi tot ce pot să sper este că vor ieşi victorioşi şi în lupta câncenă cu sistemul mafiot din acest stat.
           O nouă revoluţie e pe cale să se declanşeze. E revoluţia generaţiei pierdute şi regăsite, generaţiei facebook, o generaţie care până ieri a fost catalogată drept o masă inertă, apolitică, ignorantă, uşor manipulabilă. O generaţie ce nu ieşea din carapace, ce nu îşi spune atât de sonor doleanţele, asta poate pentru că a avut nevoie de un impuls să lupte, poate au avut nevoie de o cauză, poate au nevoie ca o scânteie să se producă!
          A venit vremea schimbării, a venit timpul domniei generaţiei regăsite.

O istorie

       

          Răpuse, au căzut pe pământul rece. Aici totul le era străin. Nu ştiau această lume nouă. Le era teamă. Tremurau. Tot ce vedeau în faţa ochilor era cerul. Cerul pe care se plimbau nori plumburii. Poate va ploua. Ce imagine infernală. Să vadă săgeţi ameninţătoare care se îndreptă spre ele cu furie, cu repeziciune. Dacă căderea nu le-a ucis, sigur săgeţile o vor face. Sau poate că vor fi ucise de lacul care se va forma. Poate vor muri înecate....Nimic nu mai contează acum. Nu mai simt decât rareori durere. Tremură, apoi muşchii care zvâcneau dureros, corpul greu, nu mai există.
         Casa lor le apare o ultimă dată în faţa ochilor. Ce bine era acolo. Câte evenimente au trăit în acea casă. Câte au văzut în lumea lor. Câte au învăţat. Şi acum se simt goale, simt că totul a fost în van. Că au trăit în minciună, în falsitate, că au trăit pentru alţii.
          Dumnezeule câtă durere! Acum realizează că trăiseră fără să descopere adevărul. Fără să descopere care era menirea lor. Poate că timpul petrecut în lumea lor a fost prea scurt. Mult prea scurt. De ce s-a terminat viaţa lor brusc şi repede. Mult prea repede. Cu ce au greşit de au fost smulse din lumea pe care o cunoscuseră. Sau credeau că o cunoscuseră.
          Câtă confuzie.
Paşi ce se aud din toate părţile le trezesc din visare, le mai dau o şansă să-şi recapete conştiinţa, să-şi reconstituie viaţa. Să-şi ceară iertare înainte de a se arăta în faţa Domnului.
          Oare au greşit cu ceva sau au fost purtate de un curent căruia le-a fost imposibil să i se opună?
Multe întrebări. Grele întrebări. Inutile întrebări.
E prea târziu. Nu mai simt nimic. Nu mai văd nimic. Nu mai aud nimic.
Sunt doar un suflet ce se întoarce la originea sa. Nu mai există agonie, extaz. Nu mai există durere, plăcere. Nu mai există material, doar calm. Liniştea s-a aşezat peste tot.
         Cei care le-au plâns, cei care au observat absenţa lor au suspinat şi apoi au continuat să-şi vadă de viaţa lor. Au continuat să existe într-o realitate falsă, mincinoasă.
       

          Frunzele galbene, s-au unit cu pământul iar peste iarnă au fost acoperite de zăpada rece. Au trăit puţin, au trăit într-o lume dură şi nedreaptă, în care n-au avut timp să se descopere.
         Viaţa lor scurtă a fost comemorată, plânsă, apoi a devenit o amintire, un vis, o nălucire. Cu timpul a devenit o istorie. O istorie peste care s-a aşezat praful şi uitarea.

Cât sânge trebuie să mai curgă?

       

         În decembrie 1989 am crezut că am devenit liberi, că am scăpat de sub jugul celor puţini, puternici şi plini de bani. Credeam că democraţia va mirosi altfel. Credeam că vom avea drepturi.
Nu cred că ceream prea mult. Mai bine zis părinţii noştrii nu cereau prea mult pentru noi. Tot ce-şi doreau era ca noi, generaţia care va urma să dea o direcţie aceastei ţări, să aibă ceea ce ei nu au avut niciodată.
         Să avem dreptul la o viaţă decentă, să putem să ne bucurăm de libertatea de a alege, de a vorbi fără teamă, să putem să ne mişcăm, călătorim fără restricţii, să putem fii noi înşine fără a ne fii teamă de cenzură şi represiune.
         Suntem oare liberi, avem drepturi sau doar obligaţii. Suntem protejaţi de statul român?
O întrebare retorică...Cum să fim protejaţi de un stat care nu aparţine românilor, nu este al cetăţenilor acestei ţări ci al unor ticăloşi, al unor lichele, al unor oameni machiavelici, mişei fără conştiinţă, al unor ingnari mânjiţi cu bani murdari.
        România nu ne aparţine şi nu ştiu când va fii a noastră. Nu reuşim să o smulgem din mâinile acestor bestii care nu văd decât bani, funcţii, jocuri nesfârşite de culise pentru o bucăţică de putere.
       

       
       Tot ce mă întreb este cât sânge mai trebuie să curgă pentru ca lucrurile să intre pe făgaşul normal în această ţară? Câţi tineri trebuie să mai moară înainte de vreme pentru ca noi să vedem că drepturile ne sunt respectate? Câţi oameni mai trebuiesc sacrificaţi pentru ca să scăpăm de corupţie, de mită, de aroganţă, de nesimţire?
Câte lacrimi vor mai uda pământul ţării noastre până când vom vedea vinovaţi după gratii? Când responsabilii vor plăti cu vârf şi îndesat pentru faptele abominabile? Câtă vreme vom mai asista neputincioşi la bâlbele conducătorilor, la felul în care se spală pe mâini de responsabilitate, le felul în care aruncă pisica moartă în curtea altcuiva?
        Vrem fapte nu vorbe. Vrem vinovaţi, vrem să descoperim criminalii şi să-i punem la zid. Vrem ca sângele nevinovat să nu mai hrănească pământul, e vreme ca hoţii, şmecherii, excrocii, criminalii să plătească!
            Cum altfel se vor vindeca rănile încă deschise ale locuitorilor acestei ţări. Cum altfel vor putea să se vindece de traumele trectului? Cum vor putea să închidă ochii părinţii noştrii ştiind că până şi nepoţii lor vor moşteni o ţară coruptă, murdară, bolnavă până în măduva oaselor!
         

Little Boy (2015)

Pepper Flynt Busbee este un băiat de 8 ani care are norocul să se nască într-o familie care îi oferă iubire, sprijin şi înţelegere.

Are nevoie de aceste lucruri pentru că băiatul nu seamănă cu băieţii de vârsta lui. Deşi are 8 ani arată ca un copil de 4 ani. Nu mai creşte. Părinţii sunt preocupaţi de soarta fiului lor şi încearcă să afle răspunsul la întrebarea care îi macină – este fiul lor pitic?

Din cauza faptului că este mărunţel, Pepper este ţinta glumelor copiilor. El este ridiculizat, bruscat şi jignit în mod sistematic. Băiatul însă îndură toate aceste acte de maliţie cu stoicism.

Singurul om care pare să-l înţeleagă cu adevărat este tatăl lui, James. Între cei doi se creează o prietenie demnă de invidie.

James îl ajută pe fiul lui să evadeze din lumea aceasta dură şi nedreaptă cu ajutorul imaginaţiei şi a jocurilor. Astfel viaţa lui amară este îndulcită.

Al doilea război mondial va strica lucrurile pentru Little Boy, căci aşa este poreclit băiatul. Tatăl lui trebuie să plece la război, iar micuţul rămâne singur, o ţintă vie pentru copii înarmaţi mereu cu invective veninoase.

Durerea şi dorul după tată îl dărâmă mai mult decât orice.

Little Boy ştie că tatăl său va veni acasă doar în momentul în care războiul va lua sfârşit.

Când un magician vine în oraş şi îl alege pe Little Boy să-i fie asistent, acesta este rugat să se străduiască să-şi folosescă puterile pentru a mişca lucruri. Trucul pare să-i reuşescă.

După această întâmplare micuţul este convins că este înzestrat cu nişte puteri fantastice şi că dacă se va concentra va reuşi să-l aducă pe tatăl lui acasă.

Dornic să facă orice e nevoie pentru a-l aduce pe prietenul lui acasă, băiatul îi ascultă sfatul părintelui Oliver şi se împrieteneşte cu un japonez, vizitează bolnavii etc.

Războiul însă nu ia sfârşit, ba mai mult familia Busbee primeşte o veste teribilă. James se sfârşise pe front.

Micuţul refuză să se dea bătut, crede în continuare în capacităţile lui extraordinare, în puterea fantastică de a face acte de magie.

Cert este că James apare, revine acasă rănit, amnezic, după ce războiul ia sfârşit şi acest luru îi este atribuit lui Little Boy, în puterile căruia încep să creadă localnicii şi nu numai, căci faima lui excede graniţele statului.

Dacă Little Boy pune capăt războiului sau nu este discutabil. Ceea ce este indubitabil este faptul că iubirea dintre el şi tatăl lui este atât de puternică, este o forţă indistructibilă, este un act magic.

Un film fenomenal despre iubirea imensă dintre un băiat şi un tată, ce nu poate fi distrusă nici de distanţă, nici de boală, nici chiar de moarte.

 Regia: Alejandro Monteverde

Scenariu: Alejandro Monteverde, Pepe Portillo

Distribuţia: Jakob Salvati, Emily Watson, Michael Rapaport 

Aferim! (2015)

     

           Ţara Românească. Anul 1835.

Carfin - un ţigan este robul unui boier influent, fuge după ce soţia acestuia îl ispiteşte şi îl atrage în patul ei. Bărbatul ştie că singura lui soluţie este să fugă cât mai departe sau îşi va pierde viaţa.

Boierul vrea cu orice preţ să-l găsescă pe cel care l-a făcut de ruşine şi îl tocmeşte pe zapciul Costandin, care este secundat de fiul său Ioniţă.

Cei doi au parte de peripeţii până reuşesc să-l găsescă şi să-l aducă pe ţigan la boier. Parcurg nişte drumuri înţesate cu pericole, aproape dau nas în nas cu haiducii care jefuiseră şi omorâseră nişte boieri, dar după ce pun mâna pe ţiganul buclucaş îşi fac timp să se destindă.

Odată ajunşi la destinaţie, îl aşteaptă pe boier pentru a-l preda pe Carfin. Între cei trei se stabileşte o legătură după ce bărbatul le povesteşte viaţa lui. Şi pe cât de mult dipreţuiau ţiganii reuşesc să vadă în acest om un suflet pe care hotărăsc să-l ajute.

Zapciul încearcă să vorbească cu boierul, să pună o vorbă bună, însă acesta este de neânduplecat. Tot ce doreşte este să pedepsească crunt „cioara” care l-a făcut de ruşine.

Nici insistenţele boieroaicei Sultana, care recunoaşte că l-a ademenit, nici apelul zapciului la bunătate şi respectarea legii nu are efect în faţa soţului trădat.

După ce adună toate slugile şi toţi robii în curte, boierul îi predă o lecţie crudă celui care a avut curajul să intre în patul soţiei lui - îl castrează.

Filmul este de un realism cutremurător, prezintă viaţa din ţara Românească a acelor timpuri fără machiaj, fără măşti.

Replicile nu sunt artificiale, decurg firesc, iar limbajul fără perdea vine să sublinieze din nou realismul acestei poveşti.

O ţară condusă de boieri fără suflet din orient, o ţară în care ţiganii erau vânduţi ca o marfă, o ţară în care predomina rasismul, diferenţele de clasă.

Filmul realizat pe peliculă alb-negru este fără îndoială o poveste excepţională ce nu trebuie ratată.

Regia: Radu Jude

Scenariu: Radu Jude, Florin Lăzărescu

Distribuţia: Teodor Corban, Mihai Comanoiu, Toma Cuzin, Luminiţa Gheorghiu, Victor Rebenciuc

      

Nu am arme

Nu am arme să le încarc cu gloanţe.

Am câştigat bătălii cu ale mele goale braţe.

Pe cei ce m-au rănit i-am ascultat şi am învăţat,

Că nu mă pot ucide cuvintele care se sparg când cad. 

Celor ce m-au scuipat, le-am trimis un zâmbet cald,

Celor ce m-au lovit, m-au înjurat, le-am spus că poate am meritat...

Sunt un om cu păcate, dar sufletul curat.

Doar Dumnezeu poate să ne ţină morală, să ne certe.

Le-am cerut tuturor stăruitor să mă ierte.

I-am îmbrăţişat pe toţi fără excepţii.

Pe cei ce m-au făcut să plâng, să râd, pe cei ce mi-au adus decepţii.