Prinsă între ani

 

     S-a scurs anul acesta ca nisipul din clepsidră.
Un nou an bate la ușă. Pentru câteva ore mă simt prinsă între ani și cumva ținută de o mână de amintirile anului care au trecut. Ținută captivă de trecut care îmi aruncă cu nerușinare în față greșelile, dar și reușitele. De altă mână mă trage viitorul ce înglobează toate visele, speranțele, și totodată fricile cele mai ascunse care mă țin prizonieră undeva într-un trecut preistoric ca o enclavă și nu mă lasă să avansez, să trăiesc în prezent.
     Stirvită sub presiunea exercitată de anul care zboară ca o pasăre spre un loc îndepărtat, poate spre o cutiuță plină cu amintiri să-și facă cuib, unde la un moment dat voi cotrobăi și dezgropa una câte una, atunci când voi avea nevoie de o întâlnire cu trecutul. Dar și presiunea anului ce vine mă stivește,  așezându-mi pe umeri o nouă greutate. Parcă anul acesta care vine îmi poruncește deja să nu o dau în bară și să prind toate oportunițățile care zboară jos aproape de mine, atât de jos încât e suficient să întind mâinile și să pictez cu aceste oportunități o altă viață.
    Adio trecut, bine ai venit viitor!

Banii și viața

 

Astăzi m-am trezit cu o senzație îngrozitoare. O apăsare care venea din interior, de parcă ceva voia să iasă din mine. O bucată din mine care stătea captivă în ființa mea demult, foarte demult, de când am devenit adultă. Cred că acest lucru s-a întâmplat mult prea devreme. Am uitat atunci ce înseamnă să râzi, am uitat atunci ce înseamnă să plângi de fericire, am uitat atunci ce înseamnă să te bucuri din nimic. Și fără să-mi dau seama totul din jurul meu mă stresa. Eu devenisem o încordare.

  Când am devenit adultă, atunci am început să-mi dau seama cum se învârt lucrurile, totul se învârte în jurul banilor. Totul gravitează în jurul lor. Când ai bani ai de toate, banii sunt un miracol, au capacități extraordinare, pot alunga sărăcia, tristețea, boala o pot vindeca mai repede, pot oferi vacanțe relaxante, bunuri materiale, case. Banii pot cumpăra lucruri, siguranță, valoare.

  Atunci am început să strâng bani. Acesta a fost scopul vieții mele să am din ce în ce mai mulți.

În fiecare seară, odată întoarsă acasă am început să număr banii agonisiți. Era clar că se înmulțeau. Asta era bine. Dar parcă nu erau suficienți. Nu erau destui să cumpere o casă, o vacanță într-o țară străină, haine mai bune. Trebuie să adun mai mulți. Așa am renunțat să mai cumpăr mâncare scumpă, să ies în oraş, să merg la teatru, la film, de ce să risipesc banii aiurea?

Cu cât se adunau mai mulți cu atât începuse să-mi fie frică să mai am prieteni. Dacă cineva mi va fura? Nu mai invitam pe nimeni la mine. Mă izolasem.

Seara când îmi număram banii mi-am dat seama că nu sunt suficienți. Trebuie să renunț și la alte lucruri. De ce să mă mai uit la televizor oricum nu e nimic util. Am renunțat la cablu, la televizor, la laptop. Am renunțat să mai număr banii seara, consumam curent. Am renunțat să mai încălzesc apartamentul căci e prea scumpă factura la căldură și oricum aveam suficiente plapume groase moștenire de la bunica.

  Închideam ochii noaptea și visam la ce îmi vor aduce banii. O viața mai frumoasă. Vor alunga singurătatea, sărăcia, tristețea, vor vindeca boala, îmi voi achiziționa lucruri, multe lucruri, o grămadă!

  Zilele treceau, treceau săptămâni, treceau ani și banii nu erau suficienți pentru a transforma visele mele în realitate.

Într-o zi plămânii mei s-au îmbolnăvit, era prea frig în apartament. Atunci am fost la doctor. Și pentru a mă vindeca am început să scot și să cheltui banii de sub saltea. Nu îi cheltuiam cumpărând lucruri din magazine luxoase, nu, ci cumpărând medicamente din farmacii. Eram mai bolnavă decât credeam. Teancul acela se înjumătățea, apoi mai luam din el și tot așa...A rămas aproape nimic.

Azi m-am trezit...au trecut decenii din viața mea și mi-am dat seama că m-am maturizat prea devreme, dar nu am devenit înțeleaptă, mi-am dat seama că am trăit pentru o iluzie, mi-am dat seama că viața a trecut prea repede, ca un tăvălug și eu nu am lăsat nici o urmă că am trecut pe aici. Totul se termină, totul se consumă, chiar și banii, chiar și lucrurile. Și nimic nu-ți poate oferi siguranță, sănătate, echilibru.

  Frunzele sunt alungate din pomi de vânt și visele mele sunt alungate de realitate. Am muncit degeaba, am trăit pentru a ridica castele de nisip care sunt distruse ușor la trecerea peste ele a unui val mic nărăvaș.

S-au scurs mulți ani din viața mea, s-au scurs și banii, au plecat și speranța, și visarea,și fericirea, tot ce a rămas sunt firele albe și multă singurătate.

Cine ar mai vrea să intre în casa mea rece, unde domnește dezolarea, tristețea apăsătoare, ratarea și boala.

  Totul a pornit în ziua care am crezut că am devenit adultă și am înțeles că banii pot cumpăra orice, că totul se învârte în jurul lor. În ziua în care am privit-o pe o fetișcană frumoasă îmbrăcată cu haine luxoase și cu mașină scumpă în jurul cărei roiau mii de bărbați. Voiam și eu ce are ea. Ieri am aflat când m-am întâlnit cu un fost coleg că era prostituată de lux și murise la 24 de ani de o supradoză. Își dorise să moară. Nu mai suporta cine era, cum era, unde a ajuns, și drumul care l-a făcut să ajungă aici.

  Atunci am început să urăsc banii, și pe mine că devenisem așa. Am alergat ca o nebună acasă și am luat puținii bani de sub saltea și i-am rupt în bucățele și i-am aruncat în foc. Au ars și au răspândit în cameră căldură și fum. Atunci am simțit că mă transform, că devin altcineva. Am simțit că se produce un miracol. Cred că fumul îl alungase pe Satana ce se cuibărise undeva în inima mea odată cu dragostea pentru bani. Mă simțeam bine, de mulți ani nu mai simțisem ce însemnă să-mi fie cald. După ce banii au ars. Eu am rămas cu privirea fixă spre foc. Nu mai mă gândeam la nimic.Poate pentru prima oară după decenii. Nu mă mai frământau grijile, fricile, nevoia de a acumula.

Nu știu cum am ajuns în pat....

Tot ce știu e că astăzi totul e gri, mă întreb cum de s-a scurs viața așa de repede. Parcă am căzut (în asta a consta întrega-mi viață, o continuă cădere și decădere) ca o stea de pe cer, doar că în urma mea nu a rămas nici o dâră, nu a rămas nici o pulbere magică care să-mi transforme viața. Sau cine știe...poate viața se poate schimba odată ce îngop ideea că banii aduc fericirea, că banii aduc ceva bun, pot cumpăra lucruri durabile.

   Banii sau dorința de a avea banii mulți mi-au distrus viața.

        Povestea este o ficțiune cu inserții din viețiile oamenilor reali care se perindă prin viața mea și trăiesc doar pentru a construi castele de nisip ce se dărâmă atât de repede când bate un vânt mai puternic sau o ploaie nărăvașă se abate asupra lor.

România prezentului

     

      Ne-am câștigat libertatea în decembrie 1989.

  Tot ce voiau atunci oamenii era libertate, să se dezrobească de sub regimul comunist. Proiectau în viitor o viață mai bună pentru ei și copii lor. Vedeau o viață minunată pentru nepoții lor. Și da, acest lucru este posibil! Este posibil ca un tânăr român să ducă o viață frumoasă, îndestulată ca un neamț de exemplu. Singura condiție este aceea că trebuie să emigreze în Germania.

   România prezentului este una departe de imaginea pe care o aveau părinții noștri la revoluție. Ei vedeau lucrurile altfel. De aceea și-au jertfit viața pe treptele catedralei în Timișoara, au hrănit pământul cu sângele lor, doar ca noi să aveam posibilități, să nu fim niște hamsteri fricoși ca și ei.

   Limitările, granițele au dispărut. Ne putem mișca, putem călătorii. Asta e cea mai mare realizare. În schimb la puterea țării, într-o veșnică tranziție se perindă aceiași comuniști roșii din vârful nasului până la picioare, comuniști foarte abil deghizați. Aceiași comuniști sau pui de comuniști obsedați de a-și umple traista, însetați de putere, îndrăgostiți să troneze doar pentru folosul lor și a familiilor lor.

   Noi suntem liberi, putem să strigăm asta din adâncul plămânilor noștri, tot ce putem risca este o amendă pentru deranjarea liniștii publice. Și odată răcoriți de faptul că ne-am strigat libertatea pe stradă ne putem întoarce acasă unde ne așteaptă familia care stă tot în frig căci centralele termice sunt date încet. Ei ne așteaptă cu fețele triste pentru că nu pot să meargă în vacanța de Crăciun la munte, nu pot să-și cumpere haine noi, cadourile de la Moș Crăciun de abia se văd de sub bradul artificial uzat achiziționat cu 15 ani în urmă. Nu sunt suficienți bani. Banca te stresează... Mai trebuiesc plătite ratele pentru apartament încă 17 ani. Toate astea te îmbolnăvesc și ferească Dumnezeu să ajungi la spital și să mori pe coridor din cauza unei alte boli, nu cea pentru care te-ai internat.

Avem de toate azi, dar doar pentru cei puțini și nimic pentru cei mulți. Un portofel gol ce stă în buzunar doar ca să arate mai bine pantalonii care atârnă pe un corp slăbit din cauza alimentației incorect, din cauza grijilor și a stresului.

    Mesajul meu pentru România prezentă este - țară, țară vreau AFARĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!!!!!

24 de ani

   Au trecut 24 de ani de la revoluție. Un copil născut atunci, în aceea zi a devenit azi adult în adevăratul sens al cuvântului, capabil să ia decizii, capabil să distingă între ce e bine, ce e rău, și mai ales responsabil pentru faptele și deciziile lui.

   Un om ce are acum 24 de ani nu știe ce a însemnat comunismul decât din poveștile părinților, și totuși nu le înțelege. Nu poate înțelege cum cineva a putut să trăiască așa. Cum cineva a reușit să supraviețuiască cea mai mare parte a vieții sale, dar cel mai important - cea mai mare parte din adolescență fără a avea calculator, facebook, telefon mobil, mașină, haine de firmă. Cum a putut să supraviețuiască fără căldură, lumină, mâncarea esențială dezvoltării armonioase.

Nu se poate înțelege cum cineva a trăit închis ca într-o închisoare grotească de unde nu putea să iasă, de unde putea cel mult să vise la o evadare. Cel care o făcea era erou. Toți erau eroi când evadau din această închisoare în vise. Iar când visul cel mare s-a produs, când timișorenii au pus capăt unui regim sufocant, nedrept, când unii oameni au făcut un sacrificiu enorm jerfindu-și viața pentru ca pruncii nenăscuți încă să se bucure de libertate, să nu știe ce înseamnă să trăiești limitat, să nu poți zbura, să nu fie nevoie să trăiești în fiecare zi un deja-vu sinistru, nu-și imaginau că lucrurile vor fi mult mai tragice peste ani și ani. Aproape un sfert de secol mai târziu îi găsim pe tinerii adulții într-o postură indezirabilă. Cred că majoritatea dintre ei sunt suferinzi de incultură cronică, grandomanie, aroganță, superficialitate. Ei consideră că li se cuvine totul. Ei își imaginează că nu trebuie să muncești pentru nimic, e suficient doar să întinzi o mână și să primești totul de-a gata de la generația de sacrificiu(părinții lor).

   O generație care nu mai are valori, demnitate, structură, coloană vertebrală. O generație limitată, superficială, ingrată.

  O generație care nu înțelege importanța libertății, o folosesc eronat. Pentru ei libertate înseamnă decădere, înseamnă expunere, promiscuitate, derizoriu, un show scandalos și murdar.

Aroma Crăciunului

   

Știu că mai este puțin până Crăciunul ne va aduce lângă brad alături de cei dragi, dar eu simt că parcă peste trei zile Moș Crăciun îmi va bate la ușă.
Ador enorm această sărbătoare. Ador pregătirile, decorarea casei, a bradului, prepararea bucatelor, aranjarea mesei. Pentru mine e important fiecare detaliu. Cel mai frumos moment pentru mine, e cel al deschiderii cadourilor. Îmi place să le urmăresc reacția celor dragi când își deschid cadourile. Să observ bucuria din ochii lor când își văd cadoul pe care și-l doreau.
Dar trebuie să mărturisesc că este încă un ritual pe care îl practic odată cu apropierea Crăciunului - trag linie la final de an și pun în balanță realizările și eșecurile mele. Lucrurile din care am de învățat tot timpul sunt egale în dimensiune cu un sac plin de cadouri. De fapt asta ne și oferă viața un sac plin de cadouri. Cadourile astea sunt cele mai valoroase, însă majoritatea dintre noi nu știm să le apreciem. Nu știm cât de multe putem învăța din lucrurile bune dar și cele rele care ne-au lovit( să mă exprim elegant).
Adică fiecare fiasco pe care l-am trăit, în egală măsură ca și un succes, ar trebui să ne dea aripi ca să ne ridicăm și să tindem să facem mai mult, să zburăm spre înălțimi mai mari în viitor.
   Din punct de vedere profesional anul acesta a fost un fiasco total. Am făcut și unele lucruri noi pe care nu credeam că le pot realiza, dar în mare parte am eșuat lamentabil. Din punct de vedere personal am văzut  din nou cine e alături de mine, pe cine pot să mă bazez, și mi-am dat seama că e mai bine să ai un singur prieten bun, valoros, decât o mie care să nu fie niciodată alături de tine când ai nevoie.
Esențialul este că și anul acesta am învățat. Și oricât aș învăța, tot mai am de învățat, tot nu știu nimic. Nu?! Ca să-l citez pe Socrate : "Eu știu că nu știu nimic".
Așa că la final de an, ca de fiecare dată trag linie și îmi dau seama că oricâte experiențe am avut, tot timpul altele noi mă vor surprinde dezarmată(sau bine înarmată, depinde) că mai este loc de învățătură, de noutate și că viața asta chiar e un sac plin cu cadouri. Abia aștept să văd cum se anunță anul viitor. Voi primi multe cadouri frumoase? căci eu simt că va fi un an fenomenal, echilibrat și cu multe experiențe pozitive.
   Inspirând aroma Crăciunului, care mi se pare că va veni foarte repede, căci timpul este relativ nu-i așa? stau cu mine însămi și îi mulțumesc vieții pentru că mi-a mai dat o doză de maturitate și claritate anul acesta.

Mr. Morgan's Last Love (2013)

 

     Filmul regizat de către Sandra Nettelbeck după propria nuvelă, este o poveste fascinantă despre un fost profesor de filosofie(acum pensionar) care locuiește la Paris.
Viața lui Matthew Morgan este goală după moartea soției sale. El refuză să învețe limba franceză, să aibă activități sociale, să citească. Pendulează parcă prin viața, măsurând timpul care îl mai desparte de reântâlnirea cu soția lui, dar nu este tocmai pregătit de plecare deoarece nu rezolvă un ultim aspect din viața lui - legătura foarte deteriorată cu cei doi copii ai săi.
În viața lui domnește rutina, și deși crede că le-a înțeles pe toate, deși crede că are răspunsurile la toate întrebările, în momentul în care Pauline, o tânără profesoară de dans intră în viața lui, el nu înțelege de ce a trebuit să o întâlnească, să aibă o conexiune atât de puternică cu această tânără specială.
Pauline Laubie este o tânără drăguță, cu un suflet mare care în momentul în care intră în cameră parcă soarele luminează întreagă încăpere.  Ea reușește să îl scoată pe Matthew din viața monotonă pe care o duce, să-l facă să se întoarcă la tinerețe. Și Matthew se simte extraordinar până când ia o decizie neașteptată încercă să-și încheie socotelile cu viața. Atunci cei doi copii ai săi Karen și Miles vin din America pentru a-l convinge să se întoarcă cu ei acasă. Răni vechi se deschid între el și copii. El nefiind tocmai un tată model, păstrând un raport formal cu cei doi copii, rolul său în viața lor fiind mai degrabă cel a unui profesor foarte exigent.

Matthew refuză să se întoarcă în America, iar Miles rămâne pentru a înțelege mai bine ce fel de relație are tatăl lui cu Pauline. El o bănuiește pe Pauline că ar profita de bătrânul său tată. Însă legătura lor se rezuma la prietenie, una foarte profundă. Matthew o vede în Pauline pe soția lui. Vede același zâmbet, aceiași frumusețe, aceiași bunătate și candoare. Pauline vede în Matthew familia pe care o visase mereu, escapada ei din singurătatea nemiloasă pe care o duce.
Când Pauline și Miles se îndrăgostesc avându-l intermediar pe Cupidon în postura lui Matthew, acesta își dă seama de ce intrase Pauline în viața lui.
   Fostul profesor de filosofie moare împăcat și reușește să dezlege toate tâlcurile vieții sale înainte de a se reântâlni cu mare lui iubire.
   Un film care expune atât de delicat o poveste frumoasă de dragoste. Merită vizionat!

Prima ninsoare

  

A început să ningă. Câte un fulg mic, apoi au început să danseze în aer mii de fulgi.

Am rămas prinsă ca într-o mreajă de dansul lor. Părea când un dans sălbatic, tribal, când un dans rafinat, un vals perfect dintr- un salon cochet vienez.

Mi se părea că aud pe fundal muzică clasică și o întreagă orchestră executa uverturi, dar trăgeau cu ochiul la dansul fascinant al fulgilor.

Tot mai mult perechi li s-au alăturat. Am început să-i aplaud furtunos.

Dorința ce mă invadează acum este să am parte de o doza de libertate ca cea a fulgilor, să plutesc, să dansez, să fiu liberă. Să trasez pe cer un dans cu ritm nebun, apoi unul liniștitor, să fiu o artistă desăvârșită.

Unele perechi au ieșit din scenă să facă loc altora. S-au așezat pe pământ de unde priveau cu admirație spectacolul.

Puritate, frumusețe, inocența, eleganța spectacolului m-a dus cu gândul la un spectacol de balet al Teatrului Balșoi.

Temple Grandin (2010)

Fiecare părinte are anumite vise și așteptări pentru copilul său. Ce se întâmplă în cazul în care copilul pentru care își imaginau o anumită viață, îl vedeau devenind doctor, avocat, arhitect, se dovedește a fi un copil care funcționează cu totul diferit și înțelege lumea altfel?

         Temple Grandin este diagnosticată la 4 ani cu autism. La 4 ani începe să vorbească. Până atunci nu este capabilă să comunice, să-și exprime sentimentele, să socializeze.

Un copil diferit, dar nu mai prejos decât ceilalți. În modul acesta o educă mama ei. O educă să creadă că chiar dacă este altfel decât cei din jurul ei, asta nu înseamnă că este mai puțin inteligentă .

         Temple vede lucrurile dintr-o altă perspectivă. Autismul nu o împiedică să devină o cercetătoare genială ci din contră o ajută.

La început este neânțeleasă de oamenii din jurul ei, unii o iau în râs, dar indiferent de crizele și episoadele de panică prin care trece, Temple ajunge să se ridice cu mult deasupra celorlalți.

         Autismul nu este un stigmat. Încă o persoană a reușit să demonstreze lumii că singurul lucru care te poate împiedica să-ți îndeplinești visele este faptul că nu crezi suficient de mult în tine și nu depui un efort suficient de mare ca visele tale să se materializeze.

         Dacă o persoană care are autism poate reuși să termine o facultate, să facă un masterat, să proiecteze un sistem ingenios în abatoarele pentru vite, dacă poate să predea la o universitate cred că toți putem face mai mult.

         Filmul este de nota zece! Claire Danes performează excepțional. Merită vizionat acest film biografic care are un mesaj foarte clar - că a fi diferit nu este un handicap. Cei care suferă de un handicap intelectual sunt acei oameni care nu pot să depășească anumite bariere și să vadă că este posibil ca lumea să funcționeze în alt mod.

Lume agresivă

Că trăim într-o lume agresivă asta cu toții o știm deja. Dar mă întreb cu durere în suflet cum poți să-ți pregătești copilul să trăiască într-o lume pur incisivă. O lume în care nu mai există de mult reguli, bun simț, cuviință. Ce i se va întâmpla copilul tău pe care l-ai protejat, l-ai educat să trăiască într-un anumit fel, să răspundă într-un anumit mod provocărilor, atunci când îl arunci chiar în mijlocul arenei unde luptă leii?

Cum poți să-i spui copilului că trebuie să lupte în continuare cinstit, să-și construiască și de acum înainte viața pe aceiași filosofie –  să-și păstreze onoarea, respectul, valorile, credința, când nimeni nu face nimic ca la carte, când nimeni nu mai are Dumnezeu, lege, morală, valori. Când totul s-a răsturant și poți să vezi cum fiecare își afișează desuurile fără rușine. 

Totul e expus și chiar dacă e scandalos nu mai șochează, ba din contră atrage, instigă, este disecat, aplaudat.

Bravooo! Dacă ai reușit să devi cineva fără să ai școală, valoare, substanță. Important este că ai culoare, că te distingi printre cei care joacă curat și au cei șapte ani de acasă. Asta nu mai contează acum - educația, tot ce contează este să parvi, și nu contează prin ce mijloace.

 Lupta pentru a deveni cineva, sau a face ceva este necinstită, machiavelică și nu toți o pot purta dacă au un element de care nu se pot descotorosi - conștiința.

Dacă te lipsești de aceste repere care ți-au fost insuflate de educatori, cu siguranță că viața ta va da roade, te vei face remarcat printre cei care sunt plini de bani, succes, notorietate.

Dacă nu te lipsești este mai bine să te tragi deoparte din calea celor care sunt dispuși să calce peste regulile idioate, peste cadavre chiar, și să te postezi undeva în umbră unde să îți lingi rănile.

Ljubav i drugi zlocini (2008)

Încă o poveste de dragoste foarte reușită care te ține în suspans.

Locul de desfășurare a acțiunii este Serbia, mai exact Beograd, după căderea regimului comunist.

Ce leagă scenele din acest film este melodia care apare în mod obsesiv ca un laitmotiv - Besame mucho, interpretată de Cesaria Evora și are rolul de a transporta personajele în trecut și apoi în prezent.

Într-o periferie a Beogradului un gangster(Milutin) locuieşte alături de nevasta(Anica) și fiica lui(Ivana). Viaţa lui suferă o foarte mare transformare. Milutin( Feja Stojanovic) trăiește timpuri tulburi după ce viața de familie este tot mai instabilă, nevasta se distanţează de el, fiica are probleme psihologice și încearcă să se sinucidă, femeia pe care o iubește cu adevărat nu vrea să aibă nici o legătură cu el, iar afacerile ilegale pe care le patronează încep să scârțâie. Toți acești factori îl fac pe gangsterul neânfricat Milutin să se îmbolnăvească.

Neputincios și mai puțin vigilent ca în tinerețe, el nu observă faptul că soția lui Anica(Anica Dobra) începe să aibă o poveste de dragoste cu mâna lui dreaptă, mult mai tânărul Stanislav(Vuk Kostic). Acesta o venerează pe Anica și îi mărturisește că o iubește chiar de când era doar un copil, îi spune că vrea să-i fie alături mereu indiferent de conturile care trebuie să le plătească.

 Anica se pregătește să fugă, să-și schimbe viața, iar Stanislav vrea să o însoțească, dar nu totul decurge conform planurilor. Anica îi interzice mult prea tânărului iubit să vină cu ea.

Cum poate să se sfârșească o poveste ce se desfășoară în lumea interlopă? Oare oamenii ce cară atâtea păcate au dreptul la iubire, au dreptul să o ia de la început?

O poveste interesantă despre iubire, schimbare. Despre sfârșit și un nou început.

Filmul în regia lui Stefan Arsenijevci te ține cu sufletul la gură în așteptarea deznodământului, care trebuie să menționez că nu este cel tipic filmelor americane.

Invitație la circ

      Trebuie să specific de la început faptul că intrarea este gratuită.

Pentru a pătrunde în arena circului este suficient să vă așezați comod pe canapele sau fotoliile din sufrageria dumneavoastră, să luați telecomanda și să aprindeți televizorul.

Atunci circul o să înceapă. Nu are un program fix de desfășurare. La orice oră din zi și din noapte circul este în mijlocul românilor.

      În arena politică se trântesc mereu alţi şi parcă aceiaşi politiceni, ce reprezintă prototipul golanaşului, sau poate a intelectualului avid după putere, recunoaştere, glorie. Mereu aceiaşi diverionişti, aruncători de grenade demagogice, mereu aceiaşi fomişti , căci omenii aceştia nu pot fi săturaţi, parcă ar avea zece pântece. 
      Pe scena divertismentului se iau la harță piţipoance, manelişti, şi nişte personaje venite parcă dintr-o altă lume, pe mine mă depăşeşte acest show business, este domeniul ridicolului și a vulgarității ieșite din comun. 
      Scena pe care se desfășoară activitățile sociale și politice ale României este de domeniul ridicolului, grobianismului. Parcă spectatorii pentru care aceste scenete patetice au fost regizate sunt nişte oameni ai cavernelor.  Nu ști dacă e cazul să râzi în hohote nervoase sau să plângi.

      Un circ grotesc pentru adulți, unul înfricoșător pentru copii, care cu greu vor reuși să se dezvolte normal într-o lume cu totul anormală.

       De aceea eu am ales de mult timp să nu mai aprind televizorul, să nu mai citesc unele ziare, să nu mai arunc un ochi în ograda politicii românești pentru că știu că acest circ este gratuit, dar pe termen lung costă mai mult decât ne putem imagina.

       Mințile ne vor fi contorsionate, incapabile să mai reacționeze, să mai judece după manipulările, jocurile mârșave la care au asistat pe o perioadă atât de lungă de timp.

      Dacă mai vreți din lipsă de alte preocupări să asistați la circ, nu ezitați să porniți televizoarele, circul este gratis, bine ticluit, cu subiecte senzaționale ce vă vor ține garantat hipnotizați în fața ecranelor însă nu uitați că efectele secundare, care vor apărea în timp, vor dovedi încă odată că tot ce e ieftin te costă mai mult decât ceva care este scump.

Bel Ami

Cartea lui Guy de Maupassant, Bel Ami  îl are în centru pe George Duroy un tânăr care fusese soldat și care nu se simte împlinit făcând neânsemnata meserie de funcționar. 

Funcționarul mărunt simte că poate face mai mult în această viață. Poate avea mai mult.

Şi George poate să facă mai mult, să devină remarcabil, să lase ceva în urma lui, dar se folosește de arsenalul de arme necesare pentru a parveni – ambiția, oportunismul, o forță imensă de seducție. Știe ce trebuie să zică, și mai ales cui trebuie să-i zică pentru a urca cât mai sus pe treptele sociale. Bineînțeles că amantele sale sunt cele care îi deschid porțile către scena puterii.

         Personajul nu are scrupule, sentimente, valori, ci doar un scop – să devină un jucător important pe scena politică a Franței. Și cum scopul scuză mijloacele, se poate înțelege de ce Duroy are nevoie de uneltele sale(femeile) pentru a parveni într-o societate în care fiecare se folosește de jocuri de culise, mașinațiuni și orice alte oportunități (șantaje, minciuni) pentru a se cocoța pe o poziție cât mai înaltă care să-i asigure respect și putere.

         O carte mereu actuală, despre lupta pentru putere, despre arivismul care s-a născut odată cu apariția treptelor sociale și a organizărilor politice. Un roman care trasează lucid realitatea vieții sociale și politice care este specifică tuturor societăților nu doar a celei franceze din secolul XIX.

 

La vita e bella

    Un film de-a dreptul fenomenal în regia lui Roberto Benigni.
Viața este frumoasă dacă o faci tu să fie frumoasă indiferent prin ce situații îngrozitoare treci. Tot ce contează este să-ți folosești imaginația, să jonglezi puţin cu problemele, aruncate în aer nu mai par atât de titanice, de ameninţătoare.
Guido își folosește mereu imaginația pentru a face ca viața să fie mai spectaculoasă, așa o cucerește și pe Dora care devine nevasta lui. Dora este o superbă profesoară în ochii lui însă este o veritabilă prințesă. Dar regatul lor este zguduit de epurarea etnică.
 Partea masculină a familiei este deportată în lagăr, iar Dora solicită să fie deportată și ea pentru a fi alături de prinții ei la bine și la rău.
Încă odată Guido (Roberto Benigni) își folosește imaginația și îl provoacă și pe fiul lui Giosue (Giorgio Catarini) să facă și el la fel, după ce ajung în lagăr. Singurul lucru care crede Guido că l-ar proteja pe Giosue de cunoaștere crudă a realității, de atrocitățile care se comit în jurul său este să trăiască într-o lume paralelă cu cea reală și îl provoacă să participe la un joc pe care dacă îl va câștiga se va alege cu un premiu colosal. Va câștiga un tanc.(Giosue era pasionat de tancuri).
 Sentimentul de iubire și protecție pe care îl are tatăl pentru fiul său te mișcă profund. Roberto Benigni este un "Grande Maestro" realizând așa un film excepțional ce este artă curată.
Filmul este unul dintre cele mai bune filme pe care l-am văzut și a câștigat o serie de premii prestigioase. Merită vizionat!

Cândva...

Cândva, am fost şi eu în marginea unui deşert. Am înţeles atunci că nimic nu se poate clădi pe nisipul care a curs din clepsidră. Toate păcatele pe care nu le-am săvârşit sunt elanuri ratate şi dacă trebuie să mă mustru pentru ceva, în primul rând trebuie să mă mustru fiindcă destule prejudecăţi m-au împiedicat să beau când mi-a fost sete, să muşc dintr-un fruct când mi-a fost foame, să fac mărturisiri când am iubit. Şi ce virtute e aceea de a spune "nu"? Ce înţelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă?
                                             Octavian Paler în Polemici Cordiale

Under the Tuscan Sun (2003)

Când crezi că tot ce ai mai bun în lumea asta s-a sfârșit și asta te va distruge, te va sfâșia, te v-a face să dispari sau în cel mai bun caz să duci o existență ștearsă, neânsemnată,semănată cu durere, resentimente, frustrări, vină, singurătate, totul se poate schimba, transforma. Totul devine altceva în fiecare zi și ne ajută să creștem, să ne maturizăm, să vedem ce puternici suntem de fapt și că putem să facem singuri pentru noi mai multe decât pot alții să facă.
Under the Tuscan Sun este un film aproape de inima mea pentru că m-a ajutat să merg mai departe de atâtea ori când am căzut jos și nu am fost suficient de înțeleaptă să înțeleg faptul că orice sfârșit are atașat de el un nou început care poate fi mult mai frumos. Noul început poate să-ți ofere clipe de exuberanță, redefinire, regăsire și să te arunce odată pregătit de a te îndrăgosti chiar în brațele iubirii pe care visai să o întâlnești de o viață.
Frances o scriitoare, crede că viaţa ei se va sfârşi odată cu mariajul, însă după ce şi ultima lacrimă o părăseşte, aceasta călătoreşte în Italia. În Toscana se îndrăgosteşte de o casă. Odată reâncepută reconstrucţia casei începe şi reconstrucţia lui Frances.
Filmul este minunat, te inspiră și îți dă puterea să mergi mai departe și mai presus de orice să crezi că dragostea adevărată te așteaptă și pe tine undeva.

Avem timp

 Mă întreb de ce nu mai au timp oamenii să iubească, să citească poezii, să se bucure de viață. Poate pentru că sunt prea preocupați să-i rănească pe alții, să se răzbune, să urască...Nu avem timp să ne bucurăm de ce e frumos, bun, valoros, iar când timpul va fi pe sfârșite, va fi prea târziu pentru că nimeni și nimic nu va mai fi în jurul nostru, toate vor fi șterse de timp, și se va așeza un praf gros peste ele, trecând în uitare....
 
 Avem timp de Octavian Paler

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga,
să regretăm c-am greșit și să greșim din nou,
sa-i judecam pe alții și să ne absolvim pe noi înșine,
avem timp să citim și să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambiții și boli,
să învinovățim destinul și amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puțină tandrețe.
Când să facem și asta - murim.
Am învățat unele lucruri în viață pe care vi le împărtășesc și vouă! !
Am învățat că nu poți face pe cineva să te iubească
tot ce poți face este să fii o persoană iubită.
Restul ... depinde de ceilalți.
Am învățat că oricât mi-ar păsa mie
altora s-ar putea să nu le pese.
Am învățat că durează ani să câștigi încredere
și că doar în câteva secunde poți să o pierzi.
Am învățat că nu contează CE ai în viață
ci PE CINE ai.
Am învățat că te descurci și ți-e de folos farmecul cca. 15 minute
după aceea, însă, ar fi bine să știi ceva.
Am învățat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alții mai bine să facă
ci cu ceea ce poți tu să faci.
Am învățat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor
ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.
Am învățat că oricum ai tăia
orice lucru are două fețe.
Am învățat că trebuie să te desparți de cei dragi cu cuvinte calde
s-ar putea să fie ultima oară când ii vezi.
Am învățat că poți continua încă mult timp
după ce ai spus că nu mai poți.
Am învățat că EROI sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie
indiferent de consecințe.
Am învățat că sunt oameni care te iubesc
dar nu știu s-o arate.
Am învățat că atunci când sunt supărat am dreptul să fiu supărat
dar nu am dreptul să fiu și rău.
Am învățat că prietenia adevărată continuă să existe chiar și la distanță
iar asta este valabil și pentru iubirea adevărată.
Am învățat că, dacă cineva nu te iubește cum ai vrea tu
nu înseamnă că nu te iubește din tot sufletul.
Am învățat că indiferent cât de bun iți este un prieten
oricum te va răni din când în când,
iar tu trebuie să-l ierți pentru asta.
Am învățat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alții
cateodată trebuie să înveți să te ierți pe tine însuți.
Am învățat că indiferent cât de mult suferi,
lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învățat că trecutul și circumstanțele ți-ar putea influența
personalitatea
dar că TU ești responsabil pentru ceea ce devii.
Am învățat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
și nici faptul că nu se ceartă nu dovedește că se iubesc.
Am învățat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc
și nu faptele sale.
Am învățat că doi oameni pot privi același lucru
și pot vedea ceva total diferit.
Am învățat că indiferent de consecințe
cei care sunt cinstiți cu ei înșiși ajung mai departe în viață.
Am învățat că viața îți poate fi schimbată în câteva ore
de către oameni care nici nu te cunosc.
Am învățat că și atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat
când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învățat ca scrisul ca și vorbitul
poate liniști durerile sufletești.
Am învățat că oamenii la care ții cel mai mult
îți sunt luați prea repede ...
Am învățat că este prea greu să-ți dai seama
unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii și a-ți susține părerile.
Am învățat să iubesc
ca să pot să fiu iubit.

Jurnalul Annei Frank

Trebuie să mărturisesc că am fost surprinsă în mod plăcut de micuța scriitoare. Angajamentul pe care și l-a luat față de prietena ei Kitty este unul demn de admirat. Talentul Annei Frank este mai mult decât evident. Își croiește drumul pe măsură ce micuța adolescentă crește în niște condiții în care niciun alt adolescent nu ar trebui să crească și să se dezvolte.
 Anna Frank care și-o face prietenă și confidentă pe Kitty (jurnalul ei), se confesează atât de lucid și pe un ton de angajament serios, în legătură evenimentele care se succed pe parcursul viețuirii alături de încă șapte persoane care visau să scape cu viață din încercarea lui Hitler de a curăța Europa Centrală de evrei. Ei se ascund în Anexa firmei din Amsterdam al tatălui Annei și petrec împreună niște momente tensionate, sfâșietoare, terorizante, în așteptarea terminării războiului.
 Anna Frank scrie la început în jurnal pentru a se răcori de furia acumulată în urma disensiunilor cu restul locuitorilor Anexei, apoi devine evident că își dă seama de faptul că jurnalul ei poate deveni o mărturie importantă a sentimentelor pe care le-au trăit niște oameni persecutați (fără a fi greșit cu ceva), doar din simplul fapt că au o altă religie.
  Poporul ales de Dumnezeu poate să-i mulțumească Annei Frank pentru faptul că și-a pus inima pe tavă, pictând scenele în care mâncarea stricată era consumată pentru a supraviețui, scenele de maturizare forțată, și cele de descoperire a intimității, a sentimentului de dragoste față de Peter.
   Toate discuțiile, disensiunile cu părinții, sora sa și ceilalți locuitori ai Anexei sunt purtate sub ploaia de gloanțe, sub paravanul incertitudinii zilei de mâine, a știrilor privind moartea cunoscuților.
  Pe când mitralierele se descarcă, pe când bombele explodează, Anna se maturizează, crește, se deschide ca o floare numai pentru a fi aruncată în ghearele morții puțin mai târziu.
  Un document important ce are menirea să ne arate câți monștri trăiesc printre noi și să ne facă să ne fie rușine că facem parte din aceiași specie.
  Locuitorii Anexei mor în lagăre, după ce fuseseră denunțați de un magazioner, doar tatăl Annei supraviețuiește și publică jurnalul micuței scriitoare.

Neprijatelj (2011)

Cel mai bun film pe care l-am văzut până acum anul acesta este un film sârbesc Neprijatelj (The Enemy).
Subiectul se învârte tot în jurul enormităților comise în timpul războiului etnic din fosta Iugoslavie.
După ce războiul ia sfârșit câțiva soldați au misiunea de a elibera o zonă de mine. Într-o zi eliberează un bărbat zidit între pereții unei fabrici în ruină. Dar după ce bărbatul este eliberat o serie de lucruri misterioase nefaste se întâmplă și unii îndrăznesc să îi spună bărbatului pe nume: Satana.
 Este cu adevărat bărbatul diavolul și poate fi considerat responsabilul tuturor relelor întâmplate în zonă, prin simplul fapt că e prezent în țara sfâșiată de crime îngrozitoare? El este sursa nașterii răului ce s-a abătut asupra oamenilor din regiune?
Rămâne să vizionați filmul pentru a dezlega misterul...

The Patience Stone(2012)

În mijlocul unui război ce aruncă o țară în dezordine și teroare o tânără femeie stă la căpătâiul soțului ei care este într-o stare vegetativă din cauza faptului că fusese împușcat în gât pentru a apăra onoarea mamei lui.

Mult mai tânăra lui nevastă împreună cu micuțele ei fete rămân alături de el, deși toată familia lor îi părăsiseră de teama faptului că ar putea fi uciși în războiul nemilos.

Singură, înfricoșată, frustrată, femeia cere ajutor lui Dumnezeu. Singura speranță că soțul ei ar putea să-și revină sunt legate de intervenția divină. Cum nu se întâmplă nici un miracol și casa lor este chiar pe linia frontului, tânăra femeie își caută disperată mătușa. Când o găsește lasă fetele cu ea și se întoarce în fiecare zi pentru a-l îngriji pe soțul ei.

După 10 ani de căsnicie tânăra se găsește în fața unei situații nemaiântâlnite până atunci. Poate vorbi cu soțul ei. Până atunci el era prins doar de război și datoria față de Dumnezeu, un erou pentru ceilalți, un străin pentru propria nevastă.

Ca în fața unei pietre care absoarbe toate secretele ei tânăra se deschide soțului și i se confesează cu speranța că în momentul în care va asimila toată povestea ei, ea se va elibera de toate greutățile pe care le cărase atât amar de vreme(conform unei vechi legende o piatră magică care ascultă tainele unei persoane o va elibera în momentul în care se va crăpa).

Pe măsură ce îi destăinuie toate secretele se simte eliberată dar și posedată.

Prinsă de soldați în casă este nevoită să spună că este prostituată doar pentru a nu fi violată. Blestemată de comandant că este o musulmancă impură, femeia se trezește a doua zi cu un tânăr soldat că îi solicită serviciile. Deși nu vrea să accepte să se prostitueze o relație începe să se înfiripe între cei doi.   

Soțul său îi ascultă în continuare tainele până când aceasta îi mărturisește că fetele nu sunt de fapt a lui. Atunci miracolul se produce. El își revine și își adună toate puterile în încercarea de a o ucide.

Tânăra lui soție îl omoară înfingându-i cuțitul în abdomen.

Vechea legendă se adeverește. Ea se eliberează de taine în momentul în care piatra crapă.

Un film extraordinar despre ororile la care sunt supuse femeile musulmance într-o societate lipsită de empatie, iubire. O lume în care contează doar vechile tradiții, războiul, onoarea, Dumnezeu, chiar dacă sacrificiile pentru ca aceste lucruri să fie respectate sunt mult prea mari.

Filmul are la bază nuvela lui Atiq Rahimi care este și regizorul dramei care te cutremură și te pune pe gânduri.