Oameni deosebiţi

     Printre călătorii grăbiţi pe acest univers am întâlnit şi oameni deosebiţi, oameni care nu alergau atât de tare, care nu au fost atât de absorbiţi de ei, de problemele lor, care nu au crezut că totul se învârte în jurul lor. Oameni care au înţeles că suntem cu toţii interconectaţi, că suferinţa şi răutatea se propagă atât de repede, atunci de ce nu am alege să propagăm binele, bunătatea.
    La cazurile despre care scriu am asistat sau samaritenii sunt cunoscuţi de ai mei. M-au uimit acei tineri care au reuşit să înoate împotriva curentului, care au reuşit să se debaraseze de micime, răutate, egoism. Aceşti tineri sunt oameni adevăraţi şi îmi doresc ca în viitor să vad din ce în ce mai mulţi oameni. Să nu mai trecem indiferenţi pe lângă cei care au nevoie de ajutor, pe lângă cei care suferă, pe lângă cei abandonaţi de toată lumea pentru vini reale sau închipuite, să nu mai judecăm pentru că această atribuţie nu este a noastră.
Să ne amintim mereu că tot ce facem este pentru sufletul nostru, ne spălăm de mizeria ce ne întinează mâinile, de jegul ce ne murdăreşte hainele.

1. Un copil al străzii a fost bătut crunt într-o seară de un grup de tineri cu bani. Au făcut-o pentru a se amuza. Deja gustaseră tot felul de distracţii şi nimic nu le mai provoca adrenalină. Oricum ştiau că nu vor fi pedepsiţi pentru fapta lor. Cui i-ar păsa de un neica nimeni? Cine ar sesiza absenţa unui amărât de copil?  Un cuplu ce se plimba în oraş a găsit copilul plin de sânge şi în agonie. S-au apropiat, el le-a povestit ce s-a întâmplat. Cu chipul contorsinat de durere aştepta să moară. Ei l-au încurajat, l-au mângâiat şi au aşteptat sosirea ambulanţei. La apariţia ambulanţei s-au confruntat cu o nouă problemă. Echipajul de pe ambulanţă nu a dorit să murdărească maşina cu un copil al străzii. Mai bine murea în stradă...oricum nu era nicio pierdere. După multe insistenţe, dezbateri, copilul a fost urcat în ambulanţă...Diferenţa pe care au făcut-o aceşti tineri se cheamă viaţă.
2. Un tirist ce parca în curtea unde se face recepţia marfă a unui supermarket nu a sesizat o doamnă care s-a strecurat în spatele tirului pentru a trece. Şi a strivit-o în timp ce parca. Un tânăr ce livra marfă  a observat scena, a alergat şi i-a oferit primul ajutor. Diferenţa pe care a făcut-o a fost imensă, căci ambulanţa a ajuns târziu. Diferenţa se chemă viaţă.
3. Un om al străzii a leşinat pe trotuarul dintr-o zonă centrală a oraşului. Trecătorii grăbiţi îl ocoleau cu indeferenţă, cu repulsie. Se temeau să nu fie contaminaţi de mizeria lui, de boala lui.O fată şi un băiat s-au apropiat de bărbat, i-au susţinut capul şi i-au dat sticla lor cu apă, l-au ajutat, au chemat ambulanţa şi au stat lângă el pentru a-l încuraja. Nu le-a fost teamă de mizerie, boală... Diferenţa pe care au făcut-o este imensă. Diferenţa se chemă rai.
4. O tânăra a coborât din firobuz. Afară erau - 10 grade. O femeie făcea curăţenie în stradă. Buzele ei erau vinete, mâiniele îngheţate pe mătură. Privea în gol. Tânăra s-a apropiat de ea şi-a scos mănuşile şi i le-a dăruit. A plecat mai departe neaşteptând nicio mulţumire. Lacrimile femeii nu au apucat să se rostogolescă pe obraz căci au îngheţat când au intrat în contact cu aerul rece. Diferenţa pe care a făcut-o tânăra aceea se cheamă rai. 

    Cu toţi trebuie să muncim, să cucerim raiul. Avem atâtea oportunităţi să facem lucrul acesta şi totuşi trecem grăbiţi de fiecare dată când putem face o diferenţă imensă pentru un semen al nostru. Asta pentru că el nu este ca noi, asta pentru că nu îl înţelegem, nu îi cunoaştem viaţa, deciziile, pentru că nu avem nicio datorie faţa de el. Dar avem o datorie faţă de noi.
    Într-o zi putem să fim noi înşine căzuţi în stradă, răniţi, abandonaţi, şi la acel nivel să vedem doar picioare ce se îndepărtează repede de noi. Am putea să-i condamnăm pe acei oameni. Suntem exact ca ei.
Azi poate fi o altă zi pentru noi în paradisul pe care l-am construit pentru noi pe acest pământ. Ce ne va rezerva ziua ce va veni?

Mucize (Miracolul)

    Miracolul este primul film turcesc pe care l-am văzut. La început am fost sceptică, gândindu-mă la telenovolele de care inevitabil dai când butonezi. Însă pe măsură ce minutele treceau am fost cucerită de învăţătorul înţelept care îşi lasă familia pentru a-şi urma destinul. Acesta este detaşat să înveţe copii dintr-un sat izolat. 

Ajuns acolo descoperă că satul nu are şcoală şi exact acest aspect poate constitui portiţa lui de scăpare - se poate întoarce acasă motivând că nu are unde să predea. Bătrânul lider al satului îi spune cât de necesară este educaţia pentru copii lor. Atunci învăţatorul face un pact cu liderul satului, va rămâne cu condiţia ca şi fetele să vină la şcoală. 

Şcoala este construită cu ajutorul "bandiţilor" şi al învăţătorului, iar odată terminată este gata să primescă copii însetaţi să înveţe lucruri noi. Fiul cel mic (Aziz) al liderului are 31 de ani şi este handicapat. Nimeni nu reuşise să-i pună un diagnostic. Învăţătorul abil şi sufletist îl ia sub aripa lui, iar acesta începe să facă progrese remarcabile.

Aziz îşi doreşte şi el să aibă o familie, deşi nimeni nu înţelege acest lucru. El asistă la căsătoriile fraţilor lui, sperând că într-o zi se va căsători şi el şi va avea doi copii.

Când tatăl său salvează viaţa unui alt lider dintr-un sat vecin  acesta doreşte să-i mulţumească pentru acest gest măreţ. Îi oferă unica fiică pentru a se căsători cu fiul lui. Acesta îi spune că nu este de acord cu acestă căsătorie deoarece fiul lui este handicapt. Nu poate fi însă înduplecat.

Când mama lui Aziz împreună cu mai multe femei pleacă în satul vecin( aşa cum era obiceiul) pentru a interoga fata, constată că tânară femeie este de o frumuseţe nemaivăzută.

Multe lacrimi sunt vărsate din acest punct...de către părinţi, fată, chiar şi Aziz plânge nedorind ca frumoasa lui nevastă să aibă o viaţă de coşmar.

 Aziz îşi ia soţia şi părăsesc pe furiş satul căci nu suportă să vadă cum şi ea este ocărâtă, jignită, atacată de femei pentru că s-a căsătorit cu o astfel de "creatură". 

Dupa şapte ani se întorc. Oare Aziz va mai fi recunoscut de familia lui, de sătenii care îl băteau, îl jigneau, râdeau de el? Oare visul lui de a avea o familie a devenit realitate? Merită să descoperiţi asta.

Un film emoţionant, un film profund despre destin şi forţa vindecătoare a iubirii şi mai important un film ce are la bază o poveste reală.

Regie/Scenariu : Mahsun Kirmizigul
Distributia :  Mahsun Kirmizigul, Cezmi Baskin, Mert Turak

În spatele unui zâmbet

Un zâmbet larg, frumos ce mai lasă la iveală şi un şirag de perle strălucitoare poate fi începutul unei poveşti minunate, poate fi purtat de persoana care are o viaţă de invidiat. De multe ori însă un zâmbet poate fi un act atât de teatral, semnul voalat că cineva este în agonie şi nu în extaz aşa cum ne lasă să înţelegem.

Un zâmbet este de foarte multe ori un act automat, un mimetism pe care ni l-am însuşit din copilărie, un relfex condiţionat, saluţi şi zâmbeşti.

Dar trebuie să fim cu toţii conştienţi de faptul că o persoană care afişază mereu o mină fericită, surâzătoare nu are automat o viaţă extraordinar de frumoasă, ba dimpotrivă.

În spatele unui zâmbet se pot ascunde multe suferinţe, multe pierderi, multe eşecuri. Se poate cuibări o depresie cruntă, o singurătate agasantă, o nevoie de companie, compasiune, o căutare disperată a cuiva, a ceva care să constituie un motiv pentru a merge mai departe.

Un zâmbet forţat poate fi un semn că lucrurile merg prost, poate fi un strigăt de ajutor, poate însemna lipsa puterii de a luptă. Şi odată ce vedem mâna întinsă nu putem lăsa ca zâmbetul să ne oprească să oferim ajutor celui care are nevoie atât de disperată să fie salvat de viaţa lui, poate chiar de el însuşi. Nu oferiţi unui om ce zâmbeşte forţat un surâs, ci o mână de ajutor. Puteţi reda unei inimi bucuria de a trăi, puteţi oferi o eliberare, în definitiv puteţi resuscita un om, îl puteţi readuce la viaţa.

O doamnă

În aceste vremuri fără substanţă, în aceste timpuri în care contează doar ambalajul greu mai poţi zări printre exemplarele sexului frumos o adevărată doamnă. În mocirla în care ne împotmolim cu toţii zi de zi o femeie imaculată, o femeie model, o femeie din care să-ţi faci idol este dificil de găsit.
Asta pentru că o femeie completă este o doamnă, o femeie ce ştie să ofere atâtea bucurii celor care o încojoară, ştie să accepte un cadou cu entuziasm, dar ştie şi să dăruiască, să se pună în slujba binelui, a familie, a comunităţii.
O doamnă are purtări alese, are codul bunelor maniere mereu la ea, este desăvârşită în tot ce face, zice. Te cucereşte aruncându-ţi o privire gingaşă şi afişând pe chip un zâmbet cald. O doamnă este calmă, dar poate fi şi bătăioasă în momentul în care se aruncă într-o luptă pentru a-i proteja pe cei dragi. Atunci se bate ca o leoaică, este agresivă reuşind să păstreze o notă de demnitate, este puternică menţinându-şi o doză de fragilitate, este acidă necăzând însă în derizoriu.
O doamnă niciodată nu se comportă ca o mahalagioică,

niciodată nu-i trădează pe cei dragi, pe cei care îi fac confidenţe, nu foloseşte tertirpuri pentru a avansa, nu foloseşte trucuri machiavelice pentru a-şi procura avantaje necuvenite.
O doamnă nu împroaşcă cu nori, nu te înjunghie pe la spate, nu te foloseşte pentru a te arunca mai apoi la coşul de gunoi.
O doamnă reuşeşte să facă dintr-o dispută care degenerează o discuţie filosofică închegată, reuşeşte să descreţească cele mai încruntate frunţi, să îţi ofere o mângâiere când nimeni altcineva nu reuşeşte, să te ridice când ai căzut la pământ dându-ţi impresia că a fost doar meritul tău.
O doamnă îl face pe partenerul ei să se simtă ca un rege, îi este alături fie că e sărac ori bogat, bolnav ori sănătos, puternic sau slab. Îi este stâlp, reper, este steaua care îl ghidează, nordul lui, motivaţia lui, mândria lui.
O doamnă trăieşte pentru a oferi iubire, protecţie, lecţii de preţ celor din jur fără a face asta cu aplomb, ci cu discreţie, măiestrie.
O doamnă adevărată este un diamant rar ce reuşeste cu dibăcie să le dea tuturor celor care o întâlnesc o direcţie, o motivaţie de a lupta, de a vieţui frumos, onest.

Dragi reprezentante ale sexului frumos haideţi să încercăm să fim în fiecare zi o încântare pentru cei cu care intrăm în contact.

Produs fast food

 

   În ultimele decenii oamenii nu mai au timp. Nu mai au timp să se bucure de nimic, nu mai au timp să savureze pe îndelete o mâncare delicioasă, un momente de bucurie, o achiziţie, o carte, o discuţie elevată, o promovare, o iubire. Mereu este altceva care te pune pe fugă. Nu este timp să stai pe loc. Nu trebuie să eziţi, să gândeşti, să vieţuieşti. Nu este posibil să faci lucrurile acestea pentru că altcineva ţi-o va lua înainte. Altcineva va fi iniţiatorul unei mode, al unui curent, a unei tendinţe.
Totul se desfăşoară cu viteza luminii, totul se consumă cât mai repede, totul se perimează, se învecheşte cât ai clipi. După un an, doi de utilizare un produs nu mai este modern, nu mai prezintă interes. Ne plictiseşte. Toate sunt nişte produse fast food. Le mirosim puţin, le privim cu încântare, apoi le ingurgităm doar pentru a le defeca. Nici măcar nu le mai mestecăm, nu le mai rumegăm. Acestea sunt produse care dăunează grav sănătăţii. Fizice şi psihice.
   

    Trist e faptul că şi iubirea a devenit un produs fast food, pentru că şi ea se consumă mult prea repede. Are un termen de granţie care expiră înainte să poţi întoarce "produsul" pe toate părţile, căci deja unele lucruri nu mai sunt conforme cu cerinţele pieţei şi te plictisesc.
    Iubirea este un "produs" împachetat frumos şi comercializat în spaţii reale şi virtuale, oferind senzaţii tari, plăceri carnale, fără substanţă, fără esenţă, fără miez. Încă o cutie frumos împachetată, încă un maraton ce odată finalizat nu lasă decât un sentiment de nulitate şi o necesitate...Ne aşezăm din nou pe linia de start. Alergăm, consumăm, ne înfruptăm, ne îmbuibăm cu adrenalină, ne dopăm cu noutăţi. Iubirea fast food este o mâncare nesănătoasă şi se cumpără adesea la ofertă. Asta pentru că nimeni nu mai este interesat de lucruri atât de ...hai să zicem de pe vremea bunicilor. La ce ar fi bună o dragoste sănătoasă care să sfideze timpul? La ce bun să ai pe cineva alături care să te respecte, susţină, iubească, ocrotească. Sunt cuvinte prea demodate. Ne putem descurca şi singuri. Putem vieţui o perioadă fără însoţitor, merită să plătim preţul acesta pentru a ne procura ceva nou, ceva proaspăt, ceva ce e în tendinţe.
Iubirea se consumă mult prea repede şi are pentru unii risc ridicat de indigestie, indispoziţie, depresie, melancolie, pentru alţii este un joc, o lecţie, o provocare, o vânătoare constantă. 

Cronica unui divorţ anunţat

Am observat că nunţile realizate cu fast, aplomb, cu o căruţă de bani care depăşesc cu mult bugetul mirilor care îşi doresc cu orice preţ să epateze, să se situeze pe o treaptă socială cât mai înaltă, se desfăşoară sub egida unui motto tot mai în vogă din punctul meu de vedere sunt nişte nunţi fastuoase, urmate de divorţuri dezastruoase! Şi sunt cronica unui divorţ anunţat. Căci cei doi miri fac parte din pătura de mijloc, muncesc doar pentru a supravieţui, şi organizând o astfel de nuntă reuşesc doar să se ruineze financiar şi asta numai pentru a stârni invidia cunoscuţiilor care vor comenta câteva zile bune ziua unirii celor doi porumbei. Cât de inteligent poate să fie un om care organizează o nuntă de 20.000 de euro pentru care a muncit 2 ani? În urma nunţii rămâne cu 1000 de euro în buzunar de la rudele sărace, vecinii băgăcioşi, colegii invidioşi. Căci nimeni nu-şi permite să

le acopere cheltuielile, nimeni nu este dornic să plătească pentru luxul lor ostentativ, pentru ca apoi să se întoarcă la o viaţă de mizerie. De ce ai plăti tu faptul că mirii doresc să-şi aducă lăutari scumpi, faptul că veşmintele lor sunt de firmă, faptul că aleg să meargă la nuntă cu limuzină, faptul că au cinci torturi, faptul că au bijuterii swarovski până şi pe lenjeria intimă, faptul că curg râuri de şampanie etc.
După câteva ore de dezmăţ, după ore de teatru uşor comic, după ore de incomoditate petrecută în ţoalele exagerat de scumpe, miri se trezesc la realitatea cruntă. Se întorc acasă - acolo unde trăiesc cu mama şi cu tata şi încep să-şi reproşeze faptul că rudele fiecăruia au fost foarte zgârcite, încep să-şi arunce în obraz ca nu pot să meargă în luna de miere decât patru zile, căci şi acolo doresc să se cazeze la hotel de lux, că doar aşa e moda să pui poze pe facebook din destinaţii de vis, să arunci în faţa "prietenilor" câte îţi permiţi tu...Şi discuţiile continuuă, transformânu-se în certuri aprinse, în scandaluri de proporţii la care participă şi mama, soacra, cumnaţii, prietenii, vecinii, fiecare luând parte unui sau altui din cei doi proaspăţi însurăţei.

Nunta luxoasă nu ţine de foame, iar cu stomacul gol cei doi soţi sunt tot mai agresivi, locuind cu părinţii sunt tot mai frustraţi, consumă atunci pe repede înainte dragostea ce i-a unit, rezultatul - ură şi dezbinare.
Haine strâmte, machiaj strident, decor kitschos, maşini luxoase, râuri de şampanie, hohote de râs, muzică ritmată, rude cherchelite, toate sunt capturate de fotografi/cameramani dibaci, toată această veselie simulată sau regizată vor dăinui doar în fotografii/imagini, căci soţii uniţi parcă ieri de un amor fierbinte, nemaivăzut, ce fac să lăcrimeze orice doamnă sau domniţă sensibilă se despart rapid la notar cu mult scandal înainte ca certificatul de căsătorie să se şifoneze, să se degradeze, să se îngălbenească de trecere timpului.
Normele alimentare prevăd ca pe fiecare aliment, pe fiecare produs să fie aşezat termenul de valabilitate, ar trebui introdusă o nouă lege ca şi pe certificatul să căsătorie să fie inserat termenul de expirare.

Bărbatul de lângă noi

Cred că singura alegere cu adevărat importantă pe care trebuie să o facem în această viaţă este alegerea bărbatului care ne va fi alături poate până la sfârşitul existenţei noastre pe acest pământ.
Este o alegere dificilă, la care trebuie să reflectăm cu mare atenţie, căci poate fi un adevărat supliciu să vi acasă şi să găseşti un bărbat care nu are nimic de dăruit, de împărtaşit, de comunicat, care nu este capabil să-ţi răspundă la sentimente, care nu este abil să te înţelegă, respecte, accepte aşa cum eşti tu.

La fel poate fi un deliciu ca în momentele frumoase şi în cele mai puţin dezirabile să ai un om lângă tine care să te sprijine, să te încurajeze, să te aprecieze, să te facă să te simţi iubită, să te facă să te simţi ca o zeiţă.
Un bărbat adevărat va şti întotdeauna să pună pe primul loc nevoile soţiei lui, va şi să îi alunge grijile şi gândurile negre, nelăsând ca viaţa ei să fie umbrită de niciun nor, va şti că a-ţi cere iertare nu este umilitor, a recunoaşte că ai greşit este o dovada unui mare caracter, a fi sentimental, iubitor, romantic este o dovadă de mare putere şi va mai şti că a găsi o femeie deosebită, este un dar de preţ care merită păstrat cu străşnicie, dar şi cu gingăşie.
Bărbatul de lângă noi trebuie să fie cu adevărat un bun prieten, psiholog, amant, învăţător, să fie inteligent, calm, puternic, sociabil, amabil, un adevărat domn.
Bărbatul de lângă noi ar trebui să ştie să primească şi să dăruiască, să fie deschis la minte, să accepte schimbările, să vrea să se perfecţioneze mereu, să se spiritualizeze.
Bărbatul de lângă noi nu va semăna cu niciun alt bărbat, aşa că pentru a răspunde la întrebarea dacă am făcut alegerea perfectă în ceea ce-l priveşte, trebuie să ne uităm câte de bine se potivesc piesele puzzlului, cât de bine se îmbină fiinţele noastre, pentru că vom face un drum lung împreună, vom călători cu multe bagaje în spinare şi este de preferat ca tovarăşul nostru de călătorie să fie pregătit să înfrunte pericolele care ne vor ieşi în cale, să ştie să se bucure de minunile pe care le vom întâlni, să fie capabil să iubească, să se bucure de tot ce-i oferă viaţa, împreună cu jumătatea ta poţi înfrunta orice. În definitiv un bărbat şi o femeie se potrivesc dacă reuşesc să formeze un atom perfect şi dacă sunt capabili luându-se de mână să-şi atingă sufletele.

Asterix şi Obelix - Domeniul Zeiilor

   

    Iulius Cezar de obicei reuşeşte să întreprindă tot ce îşi propune. Să cucerească, să se extindă, să domine. Prima oară când fraza Veni, vidi, vici, nu se mai potriveşte este în momentul în care oponenţii lui Cezar sunt Galii dintr-un mic sat.
    Nereuşind să cucerească micul sat cu ajutorul armatei, Cezar foloseşte o altă strategie. Le oferă tuturor locuitorilor un apartament de lux în complexul rezidenţaial proaspăt construit. Ademeniţi de confort şi banii câştigaţi atât de uşor de la bogaţii romani, căci aceştia cheltuie fără reţineri şi astfel afacerile lor încep să prospere, Galii sunt gata să-şi uite tradiţiile, satul şi chiar faptul că romanii le sunt duşmani de moarte. Asta până când armata romană se pregăteşte să şteargă orice urmă a existenţei lor distrugându-le satul.
    Atunci divergenţele ce se născuseră între Galii vor fi îngropate şi ingerând poţiunea magică le vor arăta romanilor încă odată că este imposibil să-i cucerească.
    Un film de animaţie foarte amuzant, ce ne poate îndulci după o zi acră la serviciu.

 Regia: Louis Clichy, Alexandre Astier

 Voci: Roger Carel, Guillaume Briant, Geraldine Nakache, Alain Chabat

O carte

Cărţile sunt prezente în viaţa noastră. Le răsfoim sau le citim cu atenţie şi de multe ori ne schimbă existenţa. Cred că o carte poate fi cel mai bun sfătuitor, cel mai prieten al nostru, singurul care nu te ceartă când ai greşit.

Fiecare dintre noi are cărţi de căpătâi care au slujba de ghid, dar de multe ori nu ne dăm seama că noi înşine suntem un ghid, suntem o carte scrisă în detaliu de noi şi de cei cu care interacţionăm aşa rezultă povestea vieţii noastre. Cei care ne înconjoară sunt personaje din cartea noastră. Ei înşişi sunt o altă carte, şi de multe ori poveştile noastre se regăsesc în mai multe cărţi dar scrise cu alte cuvinte, au alte savori, alte intensităţi.
Personajele care pătrund în cartea noastră rămân acolo câteva propoziţii, câteva pagini, câteva capitole, sau câteva volume. Puţini rămân până la finalul cărţii.
Fiecare personaj însă ne schimbă într-un fel sau altul modul de a percepe lucrurile, modul de a privi viaţa, modul de a fi.
În sufletul nostru vor rămâne mereu urmele celor care au păşit în viaţa noastră şi au contat în sensul în care au făcut o schimbare majoră în existenţa noastră.

Pe filele cărţii noastre se vor impregna noi şi noi poveşti care ne vor defini, ne vor diferenţia, ne vor face unici.
Puţini vor fi însă cei care vor lectura cartea editată de noi, şi mai puţin vor fi cei care vor reuşi să o înţelegă, să o savureze, să o poarte ca pe o bibile, să se raporteze la ea ca la o ideologie.
Puţine personaje vor face capitolele noastre să strălucească, să aibă valoare incomensurabilă, cert este că şi cei care o vor face să strălucească ca un diamat şi cei care o vor murdări cu bocancii plini de nămol vor face ca povestea impregnată de noi să fie diferită de oricare altă poveste.
Fie că ne plac sau nu cărţile, suntem înconjuraţi de ele, suntem noi înşine o carte, dar asta nu înseamnă că toate cărţile sunt bune, valoroase, conţin informaţii utile, sfaturi înţelepte, deseori unele cărţi conţin mult balast.
Oricum paginile tuturor cărţiilor se vor umple şi va urma finalul. Altele se vor termina mult prea repede, mult prea abrupt, fără nici un sens, lăsându-ne năuciţi, din unele vom învăţa atât de multe, din altele nu vom înţelege nimic, cert este că marea lor majoritate vor fi puse pe un raft, şi se va aşeza peste ele praf, pânze de păianjen şi uitarea. Cele cu adevărat strălucitoare, adevăratele capodopere vor fi mereu reeditate şi vor fi un far pentru cei care vor pricepe de ce au primit viaţa asta, vor pricepe să aşeze povestea lor frumos în pagină şi să respecte modul în care fiecare îşi depană povestea lui.

Mitul peşterii

Aveam 14 ani când am citit Mitul peşterii. Atunci m-am îndrăgostit de filosofie. Am început să chiestionez totul, să primesc răspunsuri doar ca să găsesc alte întrebări.

Ştiu că mai am mult până o să ajung la lumină, mai am mult până o să reuşesc să devin înţeleaptă, ştiu că nu ştiu nimic, dar pot şti mai mult(Socrate), şi mai ştiu că unii o să rămână veşnic în beznă sau dacă vor ajunge la lumină vor orbi. 

Există posibilitatea ca realitatea pe care o credem ca fiind validă să fie de fapt o simplă iluzie, iar cunoştiinţele noastre să fie demolate uşor de construcţii cu adevărat solide. Trebuie să admitem că de multe ori trăim ca nişte cârtiţe, iar pentru a urca pe treptele cunoaşterii e necesar să muncim din greu, să ne deschidem mintea şi să fim receptivi.

Textul de mai jos chiar merită parcurs, este un instrument necesar de corecţie. Să ne punem mintea la treabă pentru a nu se atrofia, să ne obişnuim ochii încet cu lumina pentru a nu orbi, să trăim printre concepte şi nu pentru realităţi concrete!

Socrate: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”
Glaucon: „Văd”
- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.
- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
- Necesar.
- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
- Pe Zeus, nu cred!
- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
- E cu totul obligatoriu.
- Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri. Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv, nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?
- Ba da.
- Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea în fapt, mai sigure decât cele arătate?
- Chiar aşa!
- Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?
- N-ar putea să le vadă, cel puţin pe moment.
- Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor, apoi în sfârşit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât soarele şi lumina sa în timpul zilei.
- Cum de nu.
- În sfârşit el va privi soarele. Nu în apă, nici reflexiile sale în vreun alt loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este.
- Necesar.
- După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind într-un fel răspunzător şi pentru imaginile acelea văzute de ei în peşteră.
- E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.
- Atunci nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de "înţelepciunea" de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?
- Cu totul.
- Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce de obicei se preced, se succed sau trec laolaltă şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică  ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus "mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare", consimţind să păţească orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?
- Aşa cred şi eu.
- Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă acel om, coborând, s-ar aşeza iarăşi în acelaşi loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?
- Ba da.
- Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas întotdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?
- Ba chiar aşa.
- Iată dragă Glaucon imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea - cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie (7).
Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect; şi iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.
- Sunt de aceeaşi părere, în felul în care pot.
- Atunci fii de acord şi cu lucrul care urmează şi nu te mira că cei care ajung aici nu vor să se îndeletnicească cu afacerile omeneşti, ci mereu sufletele lor cată în sus, fapt firesc dacă aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfăţişate mai înainte.
- E firesc.
- Dar crezi că e de mirare, dacă cineva, sosind de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor omeneşti, se poartă cum nu trebuie şi se face de râs, având vederea încă slabă? Ţi se pare de mirare că, înainte de a se obişnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit, pe la tribunal sau pe aiurea, să se confrunte cu umbrele dreptăţii, sau cu statuile de la care provin umbrele şi să se ia la întrecere cu alţii în legătură cu acest subiect şi în felul în care sunt înţelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăşi?
- Nu este deloc de mirare.
- Dar dacă lumea ar avea minte şi-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii, provenind de la două feluri de pricini: o dată a celor ce vin de la lumină la întuneric, apoi a celor ce vin de la întuneric la lumină. Ar putea atunci gândi că acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat şi incapabil să vadă ceva; n-ar trebui să râdă necugetat, ci s-ar cădea să cerceteze dacă nu cumva, venind sufletul de la o viaţă mai luminoasă, nu e pătruns de întuneric datorită neobişnuinţei; sau dacă, dimpotrivă, sosind de la mai multă neştiinţă înspre o viaţă mai luminoasă, nu s-a umplut de o mai mare strălucire. Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru ceea ce a trăit, în timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă. Iar dacă totuşi ar voi să râdă de acesta din urmă, ar fi mai puţin ridicol să râdă de el, decât de cel care soseşte de sus, de la lumină.
- Foarte corect ceea ce spui.
- Aşa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete, dacă ideile noastre sunt adevărate. Şi să nu socotim că educaţia este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr ei susţin că pot aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se afla, ca şi când ar da vedere ochilor orbi .
- Da, ei susţin aşa ceva.
- Discuţia noastră arată însă că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca şi organul prin care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este şi la măreaţa lui strălucire. Aceasta numim Binele, nu?
- Da.
- Iată deci arta "răsucirii" . Se pune problema în ce fel se va obţine transformarea cea mai rapidă şi mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi "simţul văzului", ci de a-l face să "vadă" pe cel care are deja acest simţ, dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte unde ar trebui.
- Aşa se pare.
- Celelalte aşa-zise virtuţi ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuţile trupului - de fapt ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri şi în ocupaţiile omului. Însă capacitatea de a cugeta are, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin pare-se, de ceva care face ca ea să nu-şi piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând urmare "răsucirii" ceva folositor şi util, sau nefolositor şi vătămător. Ori n-ai observat la cei socotiţi ticăloşi dar iscusiţi, că măruntul lor suflet e ager la vedere şi priveşte cu ascuţime scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu atât ar săvârşi mai multe răutăţi?
- Ba da.
- Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte rea a sufletului, i s-ar tăia atunci legăturile de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb nevrednic, legături care, înclinând spre mâncăruri şi plăceri de acest fel, spre bucuriile ospeţelor, întorc în jos privirea sufletului. Or, dacă s-ar îndepărta de ele şi s-ar întoarce către adevăr, aceeaşi putere aparţinând aceloraşi oameni, l-ar vedea atunci cu multă agerime, la fel cum vede şi lucrurile asupra cărora este acum îndreptată.
- E verosimil.
- Verosimil e şi următorul lucru: nu este necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei needucaţi şi lipsiţi de experienţa adevărului să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea, dar nici cei lăsaţi să-şi consume până la capăt viaţa în învăţătură? Primii deoarece duc lipsa unui principiu unic, pe care avându-l în vedere, să facă tot ceea ce fac, în viaţa privată şi în public; ceilalţi fiindcă de bunăvoie nu vor acţiona, socotind că au şi ajuns să vieţuiască în Insulele Fericiţilor.
- Adevărat.
- Este prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care am numit-o mai înainte "supremă", anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie.
- Ce anume?
- Să rămână pe loc şi să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănţuiţi, nici să ia parte la greutăţile şi cinstirile lor, fie că sunt mai mult sau mai puţin vrednice.
- Dar nu le vom face o nedreptate şi nu îi vom lăsa să trăiască mai rău, când lor le este cu putinţă să trăiască mai bine?
- Iarăşi ai uitat prietene că legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.
- Adevărat, am uitat.
- Cugetă deci Glaucon şi vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin ca noi filosofi, ci le vom prescrie un principiu drept, determinându-i să poarte de grijă celorlalţi şi să vegheze asupră-le. Le vom spune că filosofii apăruţi în alte cetăţi nu iau parte în chip firesc la problemele acelor cetăţi: căci ei apar acolo de la sine putere, în pofida constituţiei fiecărei cetăţi; şi este drept ca ceea ce creşte de la sine, nedatorând nimănui hrană, nici să nu aibă în vedere să o asigure vreunuia. "Noi însă - vom zice - v-am născut pe voi domni şi regi peste voi înşivă şi peste restul cetăţii, ca într-un stup. Voi sunteţi mai bine şi mai desăvârşit educaţi decât filosofii din alte cetăţi şi mai potriviţi să participaţi la ambele: şi la filosofie şi la cârmuire. Prin urmare, fiecare la rândul său, trebuie să coboare către locuinţa comună a celorlalţi şi trebuie să se obişnuiască a privi obscuritatea. Căci de îndată ce vă veţi fi obişnuit cu ea, o veţi vedea de nenumărate ori mai bine decât cei de acolo şi veţi şti ce este fiecare dintre umbre şi a cui umbră este, fiindcă voi aţi contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte şi bune. În acest caz voi (ca şi noi) veţi dura cetatea în stare de trezie iar nu de vis, aşa cum sunt durate azi majoritatea cetăţilor, de către cei ce se luptă unii cu alţii pentru nişte umbre şi se sfădesc pentru dreptul de a cârmui, ca şi când acesta ar fi ceva însemnat. Adevărul este că cetatea în care cei meniţi să conducă doresc cel mai puţin să conducă este, în chip necesar, cel mai bine şi mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cârmuitorii se poartă pe dos, arată pe dos decât prima"
- Absolut.
- Atunci, oare crezi că nu ne vor da ascultare odraslele noastre, după ce vor auzi toate acestea şi nu vor voi să poarte partea lor de povară în cetate, fiecare când îi soseşte rândul, ci vor voi doar să locuiască toată viaţa unii împreună cu ceilalţi, într-un loc al purităţii?
- E cu neputinţă. Căci le vom prescrie ceva drept unor oameni drepţi. Iar fiecare dintre ei se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând decât spre orice altceva, invers decât fac conducătorii de acum, din fiecare dintre cetăţi.
- Astfel stau lucrurile prietene. Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător, este cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională. Dacă vor veni în viaţa publică cei care acasă sunt cerşetori şi flămânzi, socotind că de aici - din domeniul public - le va fi dat să pună mâna pe bine, nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Fiindcă odată ce cârmuirea ajunge un obiect de dispută, războiul pătrunzând în casă şi în interior, el îi nimiceşte şi pe cârmuitori şi pe restul cetăţii.
- Cu adevărat.
- Dar cunoşti vreo altă viaţă, în afară de cea proprie adevăratei filosofii, care să dispreţuiască demnităţile politice?
- Nu, pe Zeus!
- Aşadar este necesar ca spre cârmuire să nu se îndrepte cei care o îndrăgesc. Căci altminteri cârmuitorii devin rivali în iubire şi se luptă unii cu alţii.
- Cum să nu?
- Pe care alţii, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetăţii, decât pe cei care, mai întâi, sunt cei mai buni cunoscători ai condiţiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită, dar care, în plus, mai au şi alte cinstiri (decât cele politice), ca şi o viaţă mai bună decât cea politică?
- Pe nimeni alţii.

Am Bmw, am tupeu!

    Am fost cu soţul meu la mall la cumpărături zilele trecute. Bineînţeles că a trebuit să ne învârtim mult şi bine pentru a găsi un loc de parcare. Când în sfârşit cineva a plecat şi ne-am aşezat cuminţi în aşteptate pentru a parca, un tinerel cu Bmw  s-a înfipt gata să ne lovească şi "ne-a furat locul" de parcare zâmbindu-ne caustic. Ceea ce m-a şocat profund nu a fost tupeul fără margini pe care l-am mai întâlnit, ci faptul că acest băieţaş ce arăta de 15 ani chiar credea că se află în curte la tata. Chiar credea că totul i se cuvine, că poate să aibă orice doreşte, visează. Expresia lui o păstrez încă în minte. Atât autosuficenţă, aroganţă, nesimţire crasă nu am mai citit pe faţa unui copil ieşit din scutece. Dar ce mai păstrez încă în minte sunt ochii lui în care am întrezărit moartea.
    Nu ştiu ce a făcut copilul acesta să merite această soartă (sinistră în viziunea mea). Cu siguranţă că el şi cei care gravitează în jurul lui atraşi de strălucirea iluzorie a aurului consideră că lucrurile aceastea sunt garantul succesului, al fericirii şi puterii. Cu siguranţa că pentru el viaţa asta e doar un joc, iar oamenii, lucrurile, sunt parte a decorului jocului. Cert este că el nu poate realiza cât de periculos este jocul acesta, jonglând cu focul - poţi oricând să te arzi.
    Îmi stăruie în minte în mod obsesiv acum - oare cum pot crede unii părinţi că dăruindu-le copiilor astfel de jucării, odraslele lor vor fi automat fericite, împlinite, vor avea ce este mai important în viaţă?! De fapt tot ce fac este să-i damneze la o existenţă minimală, nocivă, materială. Ei nu vor reuşi niciodată să fie oameni, nu vor şti să se bucure de viaţă, respect, preţuire. Aceşti tineri vor creşte şi nu vor şti ce minunat este să dăruieşti celor din jurul tău, să te bucuri făcând pe cineva fericit, să cazi, să te ridici,să îţi foloseşti mâinile pentru a construi ceva, creierul pentru a reuşi în viaţă. Tot ce au în definitiv aceşti tineri este un ambalaj frumos, multe accesorii strălucitoare ce se vor umple de rugină, mult zgomot şi mult vid. Vid, aur, hârtii, şi roiuri de muşte atrase de miros de sânge.
    În ochii ce ne ardeau caustic se putea observa venid mult prea repede moartea cu coasa ascuţită. Batistele ieftine şi le vor permite părinţii acestor odrasele, ceea ce nu-şi vor mai permite este să mai creadă (exact cum au crezut copii pe care i-au educat) că alţi oamenii, alte vieţi sunt parte din decorul jocului lor, pentru că mai devreme sau mai târziu toţi vom avea nevoie de oameni pentru că lucrurile materiale nu îţi vor ţine niciodată în palmele calde sufletul sfărâmat în bucăţele pentru a-l reconstrui, a-l însănătoşi.

Ceşcuţa de ceai

Iată povestirea spusă de părintele Arsenie Boca: 

„O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”. În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: ‒ Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat, până a obţinut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa... „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: „Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns... eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”. O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: „Acum uită-te la tine!”. Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu... Este frumoasă. Sunt frumoasă!” El mi-a vorbit blând: „Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”. Morala povestirii este următoarea, arăta duhovnicul Arsenie Boca: „Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta Sa voie. Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea îţi pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşază-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul”.

Sursa : Adevarul.ro 

Pomi goi

Pomi goi,

Stau nefericiţi pe margine,

Tristeţea începe a-şi spune

Unul, acum sunt doi,

Sunt alungaţi, singuri

N-au nume

Atenţie cer de la noi.

Pomi goi

Stau şi cer cu emoţie

Rugându-se cad în genunchi,

O viaţă să aibe şi-un renume,

Şi fericire, să uite de chin,

Dar ştiu că există însă prea mult venin…

Pomi goi

Stau la capăt de lume

Dezolaţi privesc înapoi
Trecutul nu se şterge, nu apune

Se iau de mână să alunge

Supărări, griji şi nevoi.

Nu judeca

   

Anul acesta de Paşte am mers la mănastirea Timişeni din Şag, judetul Timiş. Ne-am gândit că ne vom hrăni cu linişte, cu calm. Am plecat să ne întâlnim cu Dumnezeu la El acasă. L-am găsit e adevărat, însă cu mare greutate am reuşit să stabilim un dialog.
    Cum ne-am apropiat de mănăstire am observat maşinile ce răsareau ca nişte ciuperci după ploaie. Afluxul de lume era continuu.
La intrare am fost întâmpinaţi de mâini întinse şi un glas pătrunzător : Hristos a înviat! Cerşetorii erau împărţiţi strategic. La poartă, în jurul mănăstirii...
Intrând în curte am găsit o agitaţie specifică mall-ului. Toţi alergau de la biserica veche la cea nouă, făceau o plimbare prin curte, câteva poze numai bune de pus pe facebook - atestare a faptului că au fost acolo. Tumultul şi neliniştea se citea pe feţele oamenilor. Căutau parcă înfriguraţi puţină căldură, puţină linişte, o mângâiere de la Dumnezeu, alţii voiau să îndeplinească tradiţia pe care o moşteniseră de la părinţi - de sărbători trebuie să mergi la biserică, să încerci să fii mai bun, să fi cuviincios. Lucru acesta nu prea le ieşea unora. Iar când vorbeau în gura mare sau râdeau în hohote cineva bine crescut din grup le atrăgea atenţia pe un ton sonor că trebuie să reducă volumul. Copii cu inocenţa lor alergau nestingheriţi şi se bucurau de libertate. Asta până când erau atenţionaţi în mod strident să facă linişte.

    Am ales să ne reculegem lângă fântâna veche. Nu prea era vizitată. Acolo Dumnezeu ne-a zâmbit şi ne-a mângâiat. Păsărelele se jucau de-a prinsela prin copaci şi prin iarbă. Ecoul vocilor stridente răzbeau la fântână deseori, încremenirea şi liniştea era perturbată din când în când de tocurile de 12 centimetrii ale domniţele de mall ce mărşăluiau pe podiumul curţii ca pentru o prezentare de modă.
Icoanele au fost murdărite de ruj, atinse de mâini cremuite şi unghii lăcuite cu nuanţe violente.
Pădurea care nu mai auzise voci umane de mult a fost cuprinsă de ţipetele tinerilor care se destindeau făcând băşcălie, de paşii grei ale piţipoancelor şi cocalarilor îmbuibaţi la masa de prânz.

Toată mănastirea şi împrejurul ei fusese parcă cotropită, luată cu asalt de civilizaţie. Urmele lăsate în urmă au fost vizibile de la distanţă. Gunoi, peturi, hârtii, resturi. Dar mai ales ecoul mizeriei umane care persista în aer, pe pământ, refuzând să se dizolve, să se absoarbă.
Cumva iertarea parcă nu se pogora pe toţi cei care ieşiseră să respecte tradiţia, peste cei care se rugau fugitiv, peste cei care erau prinşi cu cele lumeşti.
    În timpul acesta încercam să mă detaşez de această agitaţie, să îmi mut gândul la lucruri sfinte, să mă transport într-o lume mai bună, să îmi feresc ochii şi urechile de la lucrurile pe care le văd şi aud în fiecare zi, dar simţurile mi-au fost zgâriate în mod repetat de episoade turnate de oamenii ce nu reuşeau să se desprindă de profan. M-am simţit păcătoasă asistând la acest episod şi tot ce repetam ca o rugă era nu judeca, nu judeca, nu judeca...
    Hristos a fost răstignit pentru ca Dumnezeu să ne ierte nouă păcatele. Tot de pot să cred, să sper, să mă rog este să ne ierte bunul Dumnezeu pentru că nu putem gândi, înţelege, simţi ce înseamnă măreţia actului său.

   

Sărbători cu bunătate

          De fiecare dată când se apropie sărbătorile aud oameni rostind aceiaşi sintagmă ruginită. Acum e momentul să fim buni, să îi ajutăm pe semenii noştrii, să ne amintim de familia noastră, de cei bătrâni, de cei mai puţin norocoşi.

           Bunătatea apare în sufletele oamenilor doar când sărbătorile bat la uşă, în rest ea îi ocoleşte. Dar oare oamenii sunt cu adevărat buni de sărbători sau îşi pun o mască, joacă o piesă de teatru pe care o repun în scenă asemenea pieselor sacre în centrul cărora se află Mântuitorul nostru.
            Nu înţeleg stupiditatea acestei fraze. Să fim buni de sărbători. Nu înţeleg de ce oamenii se prefac, joacă un rol, se depersonalizează atât de uşor în momentul în care jurnalişti, sau magicieni ai manipulării rotesc bagheta magică în aer şi spun trebuie să fim mai buni, iar pe ecran curg imagini menite să facă şi o inimă de gheaţă să se topească.
         Da, trebuie să fim buni! În fiecare zi. Trebuie să nu uităm că există oameni care sunt în dificultăţi, care au nevoie de ajutorul nostru pe tot parcursul anului, nu doar de sărbători. Oare e cu putinţă să ne spălăm păcatele dacă donăm 2 euro în preajma sărbătorilor?
Să ne amintim zilnic să ne respectăm semenii, să îi ajutăm cât putem, să încercăm să-i înţelegem, să empatizăm cu ei, nu să-i judecăm, să-i crucificăm, să-i arătam cu degetul de fiecare dată când greşesc, şi mai grav să-i trecem prin colimator de fiecare dată când nu seamănă cu noi, când nu ne împărtăşesc valorile, principiile, credinţele.
           Vreau ca fiecare să închidă ochii şi să-şi amintească de momentele în care au fost jigniţi, loviţi, judecaţi, blamaţi pentru deciziile pe care le-au luat, de fiecare dată când au fost puşi la zid, neânţeleşi, să-şi amintească durerea pe care au simţit-o când au fost trădaţi de cei pe care-i credeau familie, prieteni, iubiţi, să retrăiască fiecare moment în care au fost la pământ, fără putere, cu mâna întinsă după ajutor neprimind însă nici un sprijin. Nu credeţi că nimeni nu ar trebui să simtă lucurile acestea. Nu credeţi că nici un om nu merită să sufere atât de mult. Să nu le facem asta celor din jurul nostru. Să nu îi observăm doar câteva ore de sărbători, să nu vărsam câteva lacrimi şi apoi să ne întoarcem la viaţa noastră, să nu răspundem niciodată răutăţii cu răutate. Să fim buni în fiecare zi!
          Dacă doar sărbătorile pot aduce bunătate, atunci să facem din fiecare zi pe care o trăim pe acest pământ o sărbătoare cu bunătate!

Fury (2014)

                                                  

 O poveste impresionantă despre legăturile umane care se pot naşte între nişte străini care pe parcursul războiului devin o familie. O poveste care înainte de a prezenta ororile războiului prezintă camaraderia, puterea de a merge mai departe chiar când crezi că nu mai poţi, nevoia de conservare.

         Fury, tancul care îşi face loc printre ruine, printre cadavre pentru a urca pe scena de luptă este casa celor cinci tanchişti care sunt decişi să ucidă cât mai mulţi nazişti.  Tanchiştii sunt Wardaddy, Don Collier (Brad Pitt), sergentul dur dar cu suflet de aur, creştinul Boyd Swan (Shia LaBeouf),  brutalul Grady Travis (Jon Bernthal), hispanicul Gordo Garcia (Michael Pena) şi Norman Ellison (Logan Lerman) un tânăr dactilograf care primeşte misiunea de a-i lua locul şoferului mitralior care fusese ucis. Norman este copleşit de noua sa misiune, ideea de a ucide o fiinţă umană îl repugnă. Pus faţă în faţă cu inamicul, Norman trebuie să ucidă, nu doar pentru a se proteja pe el însuşi, nu doar pentru a supravieţui, ci pentru a-i ţine în viaţa pe celialţi ocupanţi ai tancului. Norman trece ca toţi ceilalţi prin botezul manipularii şi reuşeşte să vadă în nemţii care îi ies în cale inamici fioroşi. Începe să simtă plăcere în a ucide, începe să se simtă în largul lui alături de noii săi companioni (care mai luptaseră împreună în Africa).

         Pe parcursul filmului, personajele ne devoalează toată paleta de culori sumbre pe care le proiectează un război. Fiecare încearcă să facă faţa războiului în felul său. Glumind, consumând alcool, abandonându-se în plăceri carnale sau invocându-l pe Dumnezeu. Oricum au ales să se motiveze pentru a nu claca, personajele mulţumesc cerului după fiecare luptă că au mai câştigat încă o zi de cheltuit pe acest pământ. Moartea cruntă stă mereu la pândă şi seceră neobosită altă şi altă viaţă umană.

         În peisajul dezolant în care predomină case parăsite şi distruse de bombe, trupuri contorsionate ce până în urmă cu câteva secunde respirau, se plimbă cu privirea tristă fiinţe umane. Oameni care cred că pot supravieţui, speră că îşi pot reconstrui viaţa, selectează dintre lucrurile pe care le-au acumulat de-a lungul timpului câteva pe care le depozitează într-un bagaj, câteva lucruri care îi vor însoţi în noua viaţa sau poate spre moarte.

         Ultima luptă la care asistăm alături de cei cinci camarazi de arme este o luptă dură, inechitabilă, căci cei cinci se trezesc cu un batalion german în faţă, însă nu abandonează, dând dovadă de un mare curaj, un mare caracter.

         Când ultimele lor muniţii străpung carnea vie, când ultimele gloanţe sfârtecă aerul, tanchiştii se sting pe rând ca nişte eroi; Norman rămâne în viaţă dar nu mai e el, ci un om nou, cu alt suflet, zdrobit de sălbăticia războiului şi de ce poate să facă un om altui om pentru a se conserva.

        

Regia/scenariul: David Ayer
Distribuția: Brad Pitt, Shia LaBeouf, Logan Lerman, Jon Bernthal, Michael Pena

În căutarea fericirii

            De-a lungul timpului filosofi, scriitori, cercetători, au încercat să răspundă la o întrebare pe care cred că toţi ne-am pus-o la un moment dat. Ce este fericirea?

            Unii dintre noi am reuşit să-i găsim o definiţie, alţii am reuşit să o atingem, să o gustăm, sau alergăm după ea şi ne scapă printre degete. Poate că fericirea este acel ceva ce mereu ne lipseşte. Este ceva ce nu putem atinge. Un miros îmbietor ce ne produce o senzaţia de foame, un vânt ce ne răcoreşte fiinţa într-o zi toridă de vară, o nălucă care apare în noapte câteva fracţiuni de secundă şi dispare înainte de a ne dumiri cât de reală a fost.

            Fericirea este căutată de cei săraci, de cei bogaţi, de intelectuali, de oameni simpli. Şi dacă nici una din aceste categorii de oameni nu are parte de fericire, cine poate fi fericit? Banii nu aduc fericire? Cunoaşterea nu aduce fericire, viaţa curată, onestă nu aduce fericire? Nimeni nu poate garanta că posedând vreuna din aceste lucruri, cunoştinţe, valori, poţi fi automat fericit. Indiferent de starea materială, indiferent de clasa sociala din care cineva face parte, uneori are o stare de neâmplinre, o stare de angoasă, o stare de căutare, o senzaţie de goliciune interioară.

            Lucrurile, bunurile materiale, ştiinţa, cunoaşterea nu-ţi pot garanta atingerea fericirii. Atunci de ce este nevoie ca să fi fericit?

            Eu cred că este nevoie de un lucru foarte simplu. De alegere. Trebuie să alegi să fi fericit. Să-ţi permiţi să fi fericit. Indiferent de situaţia în care te afli, indiferent de starea materială, de clasa socială. Să alegi să fi fericit cu ce ai acum. Dacă nu ai, în viitor vei avea. Bucură-te căci viaţa înseamnă schimbare. Am învăţat până acum că viaţa este într-o continuă mişcare. Viaţa nu este statică. Este o ruletă. Azi poţi să nu câştigi nimic, iar mâine poţi fi marele câştigător. Aşa că doar bucură-te că eşti aici, bucură-te că exişti. Nu trebuie să mai alergăm după fericire pentru că ea este deja în interiorul nostru. Fericirea este o necesitate, un drept al nostru, o alegere, o obligaţie.

            Dacă te învârţi ca un şoricel pe o roată a nefericirii şi ai impresia că nu poţi atinge fericirea, opreşte-te şi coboară de pe roată. Şi deja ai găsit-o.

            Uită-te mereu la ce ai, nu la ce ţi-ai dori, nu la ce au alţii, nu la viaţa pe care o proiectează cei din jurul tău, ci la realitatea în care vieţuieşti. Aceasta poate fi singura ta sursă de fericire. 

Dangalizarea comuniştilor

       

Aud foarte multe persoane ajunse la vârsta senectuţii că plâng după regimul dictatorial al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Pot să-i înţeleg pentru că au fost dangalizaţi de comunişti. Cred cu tărie că tehnica lor de manipulare a fost atât de eficientă încât nici după 25 de ani nu au reuşit să se regăsească. Creierele lor au rămas spălate. Sunt practic ca nişte haine roşii băgate în clor. Este trist că aceşti oameni care au supravieţuit atunci, pentru că doar în asta a constat viaţa lor, în a se tărî să supravieţuiască, plâng după un regim pe care au vrut cu ardoare să-l dărâme. Infieraţi de comunişti poartă încă cicatricea secerii şi a ciocanului pe piept, şi visează după zilele în care se întorceau de la fabrică cu oarece materiale bune de troc cu vecinul de la fabica de ţigări. Ce bine era. Ce bine funcţiona trocul. Viaţa era simplă atunci. Nu trebuia să lupţi, nu trebuia să te zbaţi. Furai câte ceva, dădeai o atenţie şi timpul trecea...te trezeai că aveai o pensie asigurată. Pe când acum lupta pentru un trai decent este dusă din greu de tineri. Pentru că a trăii decent e nevoie de bani, iar pentru a face bani ai nevoie fie de o minte brici, fie de un job bine plătit. Un job care de multe ori nu ai garanţia că a doua zi va mai fi al tău. Asta nu pot înţelege cei care au fost dangalizaţi de comunişti. Nu pot înţelege cum funcţionează capitalismul. Nu pot înţelege de ce unii tineri se zbat, se luptă până la epuizare, iar alţii clachează fizic şi pshic într-o lume în care puterea o deţine din păcate cel care are cei mai mulţi bani. Cei în vârstă nu se pot adapta, nu pot pricepe cum funcţionează noul regim, nu înţeleg această generaţie pentru că au rămaşi ancoraţi în trecut de unde ies doar pentru a critica, a distruge tot ce e nou. Democraţia înseamnă luptă, comunismul înseamnă supravieţuire, capitalismul înseamnă inovaţie, comunismul înseamnă încorsetare, libertatea este egală cu responsabilitatea, dictatura este egală cu mediocritatea.
         Aud şi tineri care susţin că era mai bine atunci şi încep să argumenteze: aveai loc de muncă asigurat, aveai locuinţă şi aici se termină abrupt pledoaria lor. Sigur era extrem de bine să ai o locuinţă în care era mereu fie prea frig(iarna), fie prea cald(vara), nu aveai curent seara, nu aveai apă caldă. Locul de muncă era într-o fabrică în care te făceai că lucrezi, şi luai bani cât să supravieţuieşti. Acest regim ar fi foarte comod pentru acei tineri care nu sunt foarte ambiţioşi, pentru cei care nu-şi doresc să studieze în străinătate, nu au puterea de a se reinventa mereu, de a evolua, de a se depăşi pe ei îşişi. Acei tineri care au fost înfieraţi de către părinţii lor cu secera şi ciocanul. Cât de bine era să stai ca o cârtiţă, să nu ai acces la informaţie, să nu poţi să-ţi exprimi părerile, să nu poţi fi tu, să nu poţi circula liber, să fi manipulat, să trăieşti închis într-o cutiuţă împreună cu o hârtie cu reguli. Asta poţi face, asta nu!
         Trebuie să recunosc că nu este deloc uşor să răzbeşti în această Românie plină de cicatrici rămase de pe timpul comuniştilor, plină de reziduuri lăsate de securiştii care au pătruns în sistem şi l-au acaparat, l-au virsat.  Pentru unii este un vis, iar pentru alţii un coşmar, pentru cei mai mulţi o luptă, un test de rezistenţă, dar e teribil să trăieşti într-un sistem în care nu poţi spune se doreşti pentru a nu te trezi la pârnaie, unde te temei că fratele tău poate a se dovedi a fi Iuda, unde eşti încurajat să fi mediocru, îţi sunt îngrădite drepturi şi nu ai posibilitatea de a alege.
         Pe atunci erai doar o uneltă vorbitoare, şi acum eşti o uneltă nu pot nega asta, dar care ştie că e manipulată, care ştie că poate să găsească o oază unde să evadeze şi să se cureţe. Un loc unde poate fi el, unde nu poate fi reprimat.
        Acum poţi cere, te poţi face auzit, poţi să speri, să crezi, să fi tu.