Necredincioasa

Cartea lui Ayaan Hirsi Ali – Necredincioasa este un jurnal intim în care parcă am tras cu ochiul. De multe ori dezvăluirile foarte personale îmi dădeau senzația că nu trebuia să încalc intimitatea autoarei.

Este de admirat curajul somalezei care vrea cu orice preț să devoaleze adevărul despre cultură islamică.

Ce se ascunde în spatele învățăturilor profetului Mohamed? Multă inflexibilitate, violență, încătușare mentală, fanatism.

Ayaan ne povestește evenimentele importante din viața ei deschizându-ne parcă o fereastră spre un trecut arhaic, unde se naște și viețuiește.

Somalia o țară săracă, necivilizată, fărmițată de un război civil, nu este tocmai o țara unde un copil ar trebui să se nască și să se formeze ca individ. Metodele de educație a copiilor din familia Hirsi au fost coercitive, violente. Mama în special le aplică bătăi cumplite, una dintre ele o duce pe Ali în pragul morții. Parcă niște mici sclavi, copii nu aveau voie să conteste sau să încalce metodele educative impuse de adulți. Trebuiau să rămână în aceea cutiuță mică a tradițiilor și superstițiilor fără noimă, trebuiau să nu se abată de la învățăturile profetului Mohamed,de la rugăciunile către Allah.

În momentul în care doar un picior călca în afara cutiuței era folosită violența, blamarea și stigmatizarea necredinciosului care dezonora familia și i se arăta ușa deschisă către focul iadului unde urma să ardă pe vecie dacă nu se supunea legilor depășite.

Familia Hirsi trece print-o serie de încercări grele printre care migrarea în alte state vecine ale Somaliei, dar se stabilesc în Kenia când războiul civil din Somalia aruncă în aer o țară săracă, devenită peste noapte mai săracă și mânjită de sânge, durere și atrocități comise pentru jocuri de putere.

Într-o țară străină, fără soț(care era un opozant ale guvernului), mama lui Ali devine agresivă, deprimată, inumană. Își revarsă frustrările asupra copiilor, în special asupra fetelor și astfel le distruge încrederea în sine, le rupe aripile ca să nu poată zbura și le ține prizoniere în cușca islamului extrem. Lipsită de o copilărie tipică, Ayaan se maturizează înainte de vreme. Marcată de mutilarea genitală, certurile cu bunica și mama, absența tatălui, încearcă să se mențină pe linia de plutire, să învețe, să se roage, să facă treburile casnice care îi erau atribuite pentru a evita cearta și bătaia. Oricât de mult încearcă să fie supusă, adevărată personalitate iese la suprafață. Diferită de restul musulmancelor obediente, Ali cercetează, chestionează, dorind să înțeleagă religia islamică și diferențele dintre bărbați și femei.

Își pune întrebări, caută răspunsuri în cărți și în jurul ei. Visele ce le are când citește cărți interzise o face să capete o putere pe care nici ea nu bănuiește că o are. Refuză o căsătorie aranjată de tatăl său cu un bărbat pe care nu-l cunoaște și evadează din drumul trasat de către părintele ei spre libertate fugind în Olanda, unde devine cetățean cu drepturi depline, unde studiază, lucrează, se formează ca om și trage un semnal de alarmă că islamul este nociv, distructiv, înapoiat.

Amenințările cu viața nu întârzie să apară mai ales când Ayaan realizează un film - Submission, unde prezintă viața terifiantă a cinci femei musulmane.

Trăiește cu gărzi de corp de atunci, mutată dintr-un loc în altul pentru a fi protejată de atacurile fanaticilor și teroriștilor care vin cu legea în mână pentru a justifica ororile comise.

Cartea este foarte emoționantă și captivantă, drumul lui Ayaan Hirsi Ali este extraordinar, e ca și cum ai urmări o omidă ce străpunge coconul în este captivă și în care peste noapte se transformase în fluture. 

Renegată de propria familie, de clan, amenințată, crucificată de către musulmani, cu forță, determinare, curaj se rupe din cușca mentală în care fusese crescută și întinde mâna altor femei pentru a se elibera din închisoarea în care sunt ținute prizoniere de către religie, clan, familie.

Cine are carte are parte... sau ?

Zicala cine are carte are parte a apus odată cu lozincile comuniste de pe care am citit-o de nenumărate ori.

În zilele noastre parcă tot mai mulți oameni ce nu au carte au parte.

Succesul nu mai este datorat capacităților intelectuale, ci este mai degrabă rezultatul unui mixaj : a mediocrității cu grobianismul.

Cartea este prin urmare un instrument desuet, nefolositor omului care are- avere, notorietate, respect.

Cartea este perimată, însă mai poate fi un element util în decorarea locuinței unui parvenit ce se vrea a fi un mic burghez de tip modern (ciocoii noi).

Paginile unei cărți nu mai poartă oamenii într-o sumedenie de aventuri, nu îi mai strecoară în viețile unor personaje de unde privesc tăcuți cum aceștia dau piept cu destinul.

Cărțile nu mai sunt oracolele care îți spun povești cu tâlc care să te ajute să dobândești o fărâmă din înțelepciunea lui Solomon.

O carte nu mai are menirea să-ți lărgească orizontul, să-ți ofere noi poziții de unde poți vedea lucrurile altfel( și să te ajute să rezolvi problemele cu care te confrunți cât mai abil).

Cartea a murit, trăiască televizorul, tabloidele, facebook-ul. Aceste instrumente fac inimi să tresalte, reduc creierele la mărimea unor nuci, clădesc peste noapte cariere pentru oamenii care sunt doar niște cutii goale frumos împachetate și accesorizate cu funde colorate.

Cartea este doar un obiect pe cale de dispariție, un dinozaur a cărui schelet va fi expus doar în biblioteci prin care vor mai mișuna inadaptații(cei care sunt tobă de carte, dar la ce le folosește asta? Adică ști dar la ce te ajută să ști?).

Cei care nu au carte au parte...de locul lor bine meritat în top.

La revedere intelectuali, bine a-ți venit tele-actuali !

Tengo ganas de ti

Tres metros sobre el cielo(2010) este prima parte a filmului Tengo ganas de ti(2012). Prima parte mi se pare foarte slăbuță, adolescentină.

H (Mario Casas) este un tânăr rebel, care se îndrăgostește de o adolescentă cumințică pe care o convertește la religia lui – nonconformismul și rebeliunea.

Babi (Maria Valverede ) îi este opusă ca personalitate, provine dintr-un mediu diferit de a lui H, dar se îndrăgostește de bad boy.

Cărările tumultoase pe care o apucă adolescenții îi aduc în fața multor situații limită, situații care cer jertfe grele. H își conduce prietenul pe ultimul drum după un accident de motor și o pierde pe Babi care nu poate să evadeze din viața cu parfum de ipocrizie și snobism pe care o duce.

Tengo ganas de ti,  partea a doua este mult mai bine realizată, un film mai profund, un film care deține toate condimentele necesare să te țină cu sufletul la gură: neliniște, romanță, sex, violență, resemnare, a doua șansă.

H plecat la Londra pentru a se aduna după moartea amicului se reântoarce acasă mult mai matur, mai profund. Bărbatul matur este încă fragil, dar vrea cu orice preț să-și refacă viața, primul pas este găsirea unui un loc de muncă .

O întâlnește pe Gin (Clara Lago) care este o tânără efervescentă, vivace ce pare a-i înțelege suferințele și neliniștile.

Gin și H două suflete pereche ce parcă au fost menite să se întâlnească pentru a-și vindeca rănile și cicatricile adânci lăsate de trecutul atât de proaspăt.

Există o a doua șansă, a doua iubire poate fi la fel de reală, de profundă, sau prima este cea care contează, cea care marchează individul pe viață?

H vrea un răspuns la această întrebare, ca de altfel și Babi. Cei doi se reântâlnesc. Ea se află în pragul căsătoriei, el prins într-o relație pasională, intensă, amețitoare. Amintirile îi ajung din urmă. Ce ar fi dacă şi-ar da o nouă șansă şi ar reânvia legătura ce părea puternică și trainică.

O escapadă, o aventură, asta trăiesc foștii iubiți. În urma escapadei își dau seama ca nu sunt sortiți să fie împreună, că iubirea lor s-a stins, a murit, că sunt cu totul alți oameni.

Această aventură se soldează însă cu victime. Gin pe lângă faptul că este la un pas de a fi violată, e zguduită de faptul că H a fost capabil de o trădare atât de mare.

Sufletul lovit al lui Gin poate fi vindecat de iubirea adevărată pe care o simte H pentru ea sau pentru această rană nu există nici o alifie?

Un film de excepție în regia lui Fernando Gonzalez Molina care te atinge și te face să realizezi că trecutul nu este cel care te ține pe loc, ci tu rămâi pe loc când îl retrăiești obsesiv zilnic, viețuind în amintiri și vise nerealiste demult strivite.

Drumul din Kolîma

Reputatul istoric Nicolas Werth răspunde afirmativ invitației primite din partea Asociației Memorial și îmbarchează într-o călătorie spre trecutul întunecat al istoriei staliniste. Irina Flige și Aleksandar Daniel responsabilii asociație încearcă să descopere vestigii ale Gualgului înainte de a fi îngropate de timp cu ajutorul naturii necruțătoare. Mărturii ale supraviețuitorilor(sau rude ale acestora), rămășițe ale lagărelor, gropile comune, haine, sârme, cimitire ale deținuților mai pot fi descoperite și imortalizate în imagini pentru a fi păstrate într-un muzeu virtual despre Gulag, astfel încât acest episod terifiant să nu fie uitat, pentru a se mai repeta niciodată.

Kolîma o terra incognita, a asistat la drumul dureros parcurs de către deținuții nefericiți care au muncit până la epuizare sau chiar până la moarte  pentru a extrage marea bogăție a Kolîmei – aurul.

Peisajul superb martor tăcut al muncii forțate și represiunii la care au fost supuși deținuții, dușmani ai socialismului, nu trădează nici o secundă trecutul dramatic la care a asistat ci parcă încearcă să-l ascundă vizitatorilor inopinați.

Far east-ul rusesc unde se aventurează eroi romantici leniniști pregătiți să facă „orice pentru a da aur țării sale pentru a clădi o lume nouă pe pământurile virgine ale Siberiei” sunt dispuși să calce pe cadavre pentru a urca cât mai sus pe treptele sociale.

Condițiile de viață din lagăre sunt inumane. Regimul de muncă este teribil, deseori de 16 ore pe zi. Mâncarea insuficientă, hainele vechi, ponosite, barăcile sunt neâncălzite și pline de deținuți, ce pășeau adeseori pe ultimul drum la -50 de grade (era deci rețeta perfectă pentru o moarte dureroasă). Unul din cinci deținuți moare în aceste condiții extreme, epuizat sau executat.

Gropile comune umplute de deținuți nu a ținut munca în loc. Un aflux masiv de condamnați și muncitori au făcut să meargă lucrurile ca pe roate.

Coșmarul nu se sfârșea pentru cei care își ispășeau pedeapsa. Reintegrarea după perioada petrecută în lagăr este imposibilă în condițiile în care  un fost deținut nu avea unde să meargă, nu avea unde să locuiască, să muncească și pentru unii dintre ei este inevitabilă întoarcerea în lagăr unde exista un acoperiș asupra capului.

Ura care i-a sugrumat pe cei care au fost victime ale sistemului aprig concentraționar, pare a se stinge peste generații. Tinerii locuitorii de azi al ținutului ostil nu știu mai nimic despre această pagină negră a propriei istorii.

Frumusețea

 Există o zicală: ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place.
Nu pot nega faptul că frumusețea îți poate deschide mai ușor unele uși, dar ce se întâmplă în momentul în care se șterge încet odată cu trecerea timpului? Nu ne putem baza doar pe frumusețea exterioară.
Oricât de important este în secolul în care trăim aspectul fizic, eu încerc să nu-i judec pe oameni și să-i clasez în categorii ghidându-mă după aceste atribute (frumos sau urât). Manierele, valorile, inteligența, sensibilitatea, bunătatea după aceste atribute ar trebui să analizăm o persoană.
Fiecare are ceva minunat de oferit, fiecare este special, unic și nu ar trebui să fim atât de superficiali când emitem judecăți, cred că astfel ne devalorizăm noi câte puțin.

Frumusețea exterioară ne gâdilă în mod plăcut ochii, dar cea interioară ne gâdilă în mod plăcut sufletul.

Le nom des gens

Le nom des gens este o comedie savuroasă în regia lui Michel Leclerc.

Personajul principal Bahia Benmahmoud(Sara Forestier) este cu adevărat unică. Născută într-o familie mixtă(tatăl musulman și mama evreică), Bahia vrea cu orice preț să ștergă toate stereotipurile impregnate în mintea bărbaților cu viziuni conservatoare. 

Make love not war - după acest motto se ghidează Bahia Benmahmoud, care are un alt fel de a face politică. Tânăra femeie este foarte libertină și se folosește de sex appeal  pentru a-i aduce în patul ei pe toți bărbații care nu împărtășesc aceeași ideologie politică ca și ea. Strategie inedită pe care o elaborează este seducerea bărbaților ca apoi în momente intime când sunt mai vulnerabili să le șoptească ideile ei de stânga cum ar fi: nu toți algerienii sunt hoți, dă roade. Reușește să sucească mințile multor bărbați și să-i convertească până când îl întâlnește pe Arthur Martin(Jacques Gamblin) un bărbat de 40 de ani de meserie ornitolog. Bahia își imaginează că și el ca ceilalți 15000 de bărbați cu același nume din Franța este conservator și încearcă să-i aplice vechea metodă atât de eficientă.

Cei doi au viziuni diferite asupra lumii. Arthur este timid, retras, nu vrea să-și asume riscuri și trăiește în rutină.Viața lui se învârte în jurul păsărilor, dezvoltă o adevărată obsesie – studiază dacă păsările pot transmite epidemii. Bahia acționează din instinct, este efervescentă, libertină, extrovertită.

Obstacolele pe care cei doi trebuie să le depășească se dovedesc a fi foarte mari: diversitatea multiculturală, viziuni diferite asupra vieții.

Cu toate că cei doi sunt diametral opuși se îndrăgostesc iremediabil și asta dovedește încă odată faptul că contrariile se atrag.

O comedie în care sunt tratate foarte abil  problemele de ordin etic, religios, și rasial cu care se confruntă Franța de la sfârșitul celui de-al II- lea Război Mondial până în prezent. 

Astenie de toamnă

Oameni triști, grăbiți trec pe lângă mine pe stradă. Toți își țin ochii țintă spre trotuar sau privesc fix spre un punct nedefinit din alt univers. Privesc spre o altă realitate, visează la o altă viață.

Îi privesc cu atenție pe fiecare. Analizez fiecare trecător în încercarea de a le ghici povestea, gândurile, experiențele, sentimentele.

Dar foarte straniu! Toți seamănă, sau cel puțin marea majoritate.

Au aceeași poveste tristă, duc aceeași luptă acerbă. Luptă pentru supraviețuire, luptă pentru ziua de mâine, se zbat pentru a se hrăni, pentru a nu sfârși învinși de depresie, necaz, agonie.

Îi privesc de jos în sus pe trecătorii prin această viață. Pantofii, bocancii sau cizmele pe care le poartă sunt ieftine, vechi, încrețite și prăfuite. Papuci ieftini, din care, când îți scoți picioarele miros îngrozitor a transpirație și cu timpul se îmbolnăvesc.

Hainele sunt în concordanță cu pantofii, se asortează perfect, sunt vechi, ieftine Made in China.

Unii încearcă să-și compună o ținută care cel puțin în aparență să mascheze prăpastia lipsurilor cu care se confruntă.

Totuși capul plecat, corpul adunat ghebos, crucea pe care o cară în spate nu pot masca realitatea - lupta dusă în fiecare zi pentru subzistență.

Oamenii aceștia prost îmbrăcați, în materiale ieftine pline de coloranți chimici care le afectează pielea, sănătatea, merg grăbiți, fug repede prin viața aceasta încercând să captureze măcar o clipă de fericire și să se țină cât mai mult de ea. Nu prea le iese asta.

Uită să zâmbească, uită să râdă, uită să trăiască.

Doar se zbat, se zbat să nu moară de foame, de disperare că totul se reduce  la lupta pentru supraviețuire de pe o zi pe alta.

Privesc o doamnă cu părul zburlit brăzdat de fire albe, ce cară o punguță cu mâncare cumpărată de la un market. Pare mai bătrână decât cred că e.

Hainele ieftine, asortate cu o geantă pe măsură, hidoasă, pășește tristă și frustrată căci iar a cheltuit mulți bani ca să cumpere mai nimic. Puțină mâncare pentru azi și mâine, pentru ea, soțul ei și cei doi copii.

Se gândește cum va face să-i hrănească și poimâine. Se gândește cum va face rost de bani pentru haine de toamnă și de iarnă și pentru cadourile de Crăciun.

Gândurile o fac să uite de ea, nu mai e femeie, ea nu mai are dorințe, plăceri, vise, nu mai are nevoie de odihnă, concediu, haine, nici chiar de multă mâncare. Ea a devenit doar un sentiment de necesitate pentru familia ei, e doar o zbatere pentru cei pe care-i iubește.

Trece în fugă pe roșu. Mașinile o claxonează, dar nu se întoarce, nu tresare. Își strânge geanta mică ieftină și hidoasă, ridică mai sus plăsuța cu alimente și pășește repede spre casă. Cu capul jos, nu privește înainte, înapoi. Doar se gândește cum va fi ziua de mâine, doar să mai treacă cu bine o nouă zi.

Aceeași poveste…alți trecători.

Un muncitor de la o mare firmă așteaptă să-și plătească o factură. Bocancii îi sunt rupți, hainele îi stau pe trup dezordonate. Nu pare un om incult. Cu siguranță a terminat o facultate și în momentul în care nu și-a găsit de lucru în domeniul vizat s-a resemnat și a acceptat un job în altă parte. Firma s-a închis. Căsătorit între timp, a devenit tată, astfel s-a văzut nevoit să accepte o altă slujbă mult sub nivelul său de pregătire. Simplu muncitor. Măcar are ce pune pe masă.

Câteodată noaptea nu poate dormi și își imaginează cum ar fi fost viața lui dacă ar fi făcut ceea ce-și dorea.

Dar nu e ce-și dorea să fie. E doar un om în mulțime, un om resemnat, însă câteodată e inundat de frustrări, neliniști.

Ca toți ceilalți oameni din mulțime încet încet își pierde puterile și este sufocat de deprimare. Un zvâc îl aduce la viață. Atunci uită cine e, uită unde e, tot ce știe este că trebuie să se zbată să-și hrănească, să-și îmbrace familia, că trebuie să plătească facturi…

Uită de el, uită că e bărbat, nu se mai aranjează, nu mai mănâncă bine, sănătos, doar se târăște dintr-o parte în alta transformat parcă într-un animal ce luptă pentru a supraviețui. Un om transformat într-o zbatere.

Îi privesc pe oamenii grăbiți și le alcătuiesc povești, dar aproape toate sună la fel…

Oamenii s-au transformat într-o zbatere peste noapte. Nu mai știu cine erau, nu știu cine sunt, știu doar atât : că trebuie să lupte să-și țină familia  în viață.

Deprimarea tuturor se scurge pe străzi, pe trotuare, prin magazine, piețe, blocuri și învăluie ca un nor sulfuros tot orașul.

Fecioara încătușată

Zilele trecute am avut o primă întâlnire cu autoarea Ayaan Hirsi Ali de origine somaleză crescută într-o familie musulmană tradiționalistă.

Deși nu eram tocmai ignorantă în privința vieții femeii musulmane, voce pe care o folosește Ali m-a făcut să privesc cu ochii larg deschiși cruzimea cu care se confruntă smerite sau răzvrătite aceste femei parcă blestemate să viețuiască într-o lume ce aparține în totalitate bărbaților. O lume în care bărbații sunt zei după modelul profetului Mohamed iar femeile slugi supuse.

Hirsi Ali se naște într-o societate ce pare încremenită în timp. Parcă am văzut aievea locuri din alte secolele unde femeile nu au voce, nu au nici un drept - la educație, muncă, liberă circulație și exprimare. Doar bărbații pot decide și au drept de viață și moarte asupra femeilor( al fiicelor, nevestelor). De multe ori femeile se văd nevoite să aleagă între două soluții radicale, dramatice pentru a scăpa de tortura fizică și psihică la care sunt supuse de către tații, frații, soții lor, fuga din sânul familiei sau sinuciderea.

Hirsi Ali o femeie extrem de puternică, curajoasă, luptătoare își ia viața în propriile mâini. Refuză să trăiască într-o lume în care se simte captivă, înrobită, abuzată, fuge de acasă și se refugiază în Olanda unde cere azil politic și începe să devoaleze viața din spatele cortinei religiei musulmane. 

Din postura de interpretă, politiciană, scriitoare, trage un semnal de alarmă că trebuie întinsă o mână de ajutor fetelor și femeilor musulmane care sunt practic închise în colivii de bărbații familiei, clanului de care aparțin. De parcă nu este suficient că nu au dreptul să circule fără restricții, fără a îmbrăca haine adecvate care să le acopere cu totul trupul și fața, femeile sunt supuse unor traume care le lasă schilodite pe viață fizic și psihic. Suferă de psihoze, nevroze, boli ale aparatului genital cauzate de circumcizie. Mutilarea genitală, tortura fizică și psihică, o viața plină de umilințe este ceea ce femeile musulmane trebuie să suporte pentru a se conforma învățăturilor profetului Mohamed.

Ali își pune întrebări, caută răspunsuri, contestă existența lui Allah - dacă ar exista nu ar permite ca răul să fi luat atâta amploare, un Dumnezeu bun, iertător nu ar fi trebuit să dea oamenilor un test atât de amar pentru a intra în mult promisul paradis.

Foarte punctual și sistematic autoarea demolează acestă cultură retrogradă care parcă este născătoare de monștrii.

Poveștile de viață pe care le descrie sunt de o cruditate greu de suportat, femei supuse unor ritualuri desprinse din timpuri rupestre, importanța păstrării virginității până în noapte nunții, mutilările genitale, maltratările din timpul căsătoriilor aranjate, dreptul de a curma viața unei femeie care e infidelă mi se par halucinate și de neconceput.

Ali luptă pentru drepturile imigranților în Olanda și încearcă să-i determine pe musulmani să se analizeze, să se privească cu claritate, pe ei și cultura din care fac parte și să rupă lanțul tăcerii, înrobirii, cruzimii.

Necesară cât mai imperios din punctul ei de vedere este o reconstrucție radicală atât a culturii cât și a religie, o iluminare a islamicilor și îmbrăcarea unei noi haine, cea a toleranței, respectului și egalității între sexe.

Să spunem mai des DA!

   

   De atâtea ori am lăsat nenumărate oportunități să treacă pe lângă noi pentru că ne-am lovit de zidul de teamă pe care l-am construit în jurul nostru.

Ne-am lovit de frica de a ieși din zona de confort cu care ne-am obișnuit, și asta ne-a cauzat o mulțime de pierderi, ne-a ținut pe loc, nu ne-a lăsat să creștem, să evoluăm, să ne îmbunătățim.

Am pierdut o mulțime de trenuri care probabil ne-ar fi dus într-o serie de locuri unde am fi trăit experiențe fascinate.

Eu mi-am propus să nu mai regret ce nu am făcut în viață, ci ceea ce am făcut. Mai bine încerci şi greşeşti decât să stai pe margine şi priveşti, decât să refuzi să trăieşti cu adevărat. Să mănânci, să te rogi, să iubeşti. Nu? Să înveţi, să testezi, să savurezi. Să te laşi purtat de viaţă prin diverse locuri, să experimentezi lucruri. Şi să nu faci asta în faţa televizorului. Opreşte-l şi ieşi afară. Trage adânc aer în piept. O nouă zi, un nou început, o nouă şansă să învăţăm, să ne cizelăm, să creştem, să muncim la noi. O zi numai bună pentru a spune DA, pentru a dărâma zidul care ne împrejumuieşte, zidul pe care l-am ridicat de frică. Să nu mai lăsam teama să ne conducă, să nu mai lăsam teama să ne distrugă viaţa, să ne împiedice să fim noi.

    Bineînțeles că trebuie să existe un echilibru în tot ceea ce facem, să aibă un rost ceea ce facem pentru zborul nostru, ideea este că nu mai trebuie să lăsăm oportunităţile să treacă pe lângă noi fără să prindem câte una, fără să gustăm o altă aromă nouă de frică că ar putea fi dezustătoare, dar de care ne-am putea îndrăgosti...
Să spunem mai des DA noului. 

Amour

Coproducția Amour distinsă cu nenumărate premii prestigioase, în regia lui Michael Haneke este o poveste tulburătoare a doi soți pensionari, ce te face să te pui față în față cu tine și să te întrebi cum ai reacționa tu într-o situație similară.

Un film ce tratează tema iubirii, căsniciei, dintr-o perspectivă puțin mai neobișnuită. Cât de mult poți iubi pe cineva ca să poți trece peste orice regulă, morală, prejudecată? Cât de mult poți iubi încât să uiți de existența lui Dumnezeu, sau să nici nu-ți pui problema existenței lui? Cât de mult poți iubi încât să te închizi în căsnicie ca într-un cu totul alt univers departe de acestă lume cu legile ei?

Anne și George sunt doi foști profesori de muzică care reușesc să își pună amprenta pe soarta multor tineri studenți pe care îi modelează, cizelează și îi ajută să urce pe culmile succesului. În momentul ieșirii la pensie cei doi se simt oarecum marginalizați. Foarte cultivați, soții păstrează legătură cu viața culturală, cu unii dintre foști elevi.  Asta până în ziua în care Anne are un accident și George se vede în situația de a gestiona cu delicatețe și atenție boala soției astfel încât aceasta să nu se simtă o povară. Cândva activă, independentă, Anne refuză să se împace cu boala care o face dependentă de soțul ei și pe zi ce trece suferința ei psihologică și fizică se acutizează. George încearcă să-și adune puterile și să gestioneze cât mai bine situația fără a apela la ajutorul unicei fiice Eve care are o carieră în muzică și propria familie.

Distanța dintre generații și răceală între părinți și fiica lor, încăpățânarea lui George și a soției sale de a nu îi permite fiicei să se amestece în viața lor, deciziile lor m-a uimit și contrariat și este în opoziție cu paternul societății românești în care viețuim. Bătrâni, bolnavi, neajutorați, într-o continuă decădere fizică cei doi își declară mut iubirea, respectul, admirația veșnică pe care și-o poartă unul celuilalt.

George îi este devotat soției până în ultimul moment chiar dacă suferă că o vede pe aceasta într-o postură de invaliditate, imposibilitate, el este blând, tandru și alături de ea până când este pus să ia o decizie pe care doar Dumnezeu ar trebui să o ia.

Soții aleg să-și trăiască finalul vieții într-o manieră șocantă, inacceptabilă pentru capacitățile noastre de înțelegere, pentru dogmele religioase în care am crescut.

George demiurg pentru un moment, alege ca el și soția lui să-și încheie socotelile cu viața. El alege nu natura, nu Dumnezeu.

O ucide pe Anne pentru a-i curma suferința, apoi o urmează în viața veșnică unde se unesc din nou pentru o ultimă plimbare.

Un film zguduitor, crud, greu de urmărit fără să-ți trezească  tot felul de reacții, de la compătimire, înduioșare, revoltă și oprobiu.

Animalele superioare omului

Am ajuns la concluzia că animalele ne sunt net superioare în multe privințe.

Omul, rațional, capabil să vorbească, să se exprime. Omul care poate manifesta sentimente de afecțiune, iubire, protecție față de semenii săi a ajuns un specimen rău, distructiv, irațional și cel mai de temut prădător din lanțul trofic.

Animalele au o societate bine pusă la punct. Fiecare are o treabă de făcut, nimeni nu e lăsat deoparte, toți membrii societății sunt integrați. Există o ierarhie, în cadrul unei turme, ierarhie de care se ține seama.

Liderul este dat jos de pe tron în momentul în care ne este destul de puternic pentru a apăra grupul. De multe ori conducătorul decide să demisioneze, să se retragă dacă vede că e incapabil de a-și proteja supușii și un alt animal este mai puternic, mai bun lider.

Pentru animale în cadrul grupului se poate vorbi de democrație, majoritatea contează, majoritatea trebuie protejată.

Legile, regulile deși sunt nescrise sunt foarte bine puse la punct și mai ales respectate.

Animalele din cadrul unui grup se protejează unele pe celelalte, își protejează puii văzând în ei viitorul speciei, știu că prin ei continuă să existe, își protejează bătrânii, știu că prin ochii lor au posibilitatea să vadă unele erori care nu mai trebuiesc repetate. Bătrânii au trecut prin niște situații limită care se pot repeta, situații care odată cunoscute pot fi gestionate altfel, pot genera soluții care vor duce la salvarea grupului.

Animalele au realizat că unul înseamnă să fi slab, neputincios și expus, și o țintă mai ușoară de ochit și doborât de eventualii prădători. Iar unul ar putea fi oricare dintre ei, de aceea aleg să fie uniți.

Un alt aspect care mă face să cred că animalele ne sunt superioare este faptul că animalele, prădătorii vânează pentru a supraviețui, pentru a se hrăni, nu ucid de dragul de a ucide sau de dragul de a vâna.

Omul în schimb a construit o societate într-un mod foarte eronat. Societatea umană este într-o permanentă schimbare, se reinventează mereu. Societatea umană încearcă cu disperare să atingă noi culmi ale perfecțiunii, dar perfecțiunea este atinsă doar în teorie, doar pe hârtie. În realitate indivizii se lovesc de fundul prăpastiei, după ce dau nas în nas cu o organizare dezolantă, decăzută, coruptă, imorală.

Legile atât de perfecte așternute pe hârtie sunt un instrument perfect pentru cei puțini, nu pentru cei oprimați, legi abrogate pentru a-i scoate pe cei bogați din încurcătură, pentru a putea fi încălcate sau interpretate.

Astfel omul trăiește într-un habitat ostil și se adaptează pentru a supraviețui.

Fiecare are posibilitatea să aleagă, fie se alătură unui grup, fie să se retragă, să fie singur.

În cadrul unui grup omul se ghidează după dictonul mănâncă sau vei fi mâncat. Ajunge să vâneze prădători chiar din propria haită pentru a se impune, pentru a prelua conducerea.

Omul nu vânează, nu ucide pentru că are nevoie să supraviețuiască ci face asta doar pentru plăcerea lui abominabilă, maladivă. Astfel indivizii din grup se distrug unii pe ceilalți. Nu-și respectă bătrânii, nu-și protejează puii, nu-și protejează indivizii slabi, ba din contră îi exploatează sau îi marginalizează.

Insul care alege să fie singur supraviețuiește la limită după ce părăsește turma pentru că refuză să se adapteze regulilor iraționale, ilegale, nedrepte. Izolat, deprimat, slăbit se autodistruge.

Astfel omul este un prădător de temut în primul rând pentru propria specie, apoi pentru celelalte. Nu respectă nici o lege, nu are sentimente, nu iubește, ci doar simte că trebuie să lupte cu orice preț să se situeze deasupra tuturor trecând peste cadavre dacă e necesar.

Din păcate omul nu gândește logic, sănătos, căci doar într-un grup unit, puternic poate supraviețui mai mult timp fericit, neexpus pericolelor.

Prin urmare rămâne întrebarea omul e superior animalelor?

Oameni și șoareci

Oameni și șoareci este unul dintre cele mai bune romane ale scriitorului american distins cu premiul Nobel pentru literatură, John Steinbeck .

Personajele principale ale cărții sunt doi muncitori sezonieri, George Milton și Lennie Small. Cei doi sunt atât de diferiți unul de celălalt, George este un om mic de statură, deștept, mărinimos, iar Lennie este un uriaș puternic, întârziat mintal. Cei doi bărbați atât de diferiți leagă o prietenie stranie care este cultivată încă din copilărie.

George ca un frate mai mare are grijă de Lennie, care este practic un copil neajutorat incapabil să deosebească răul de bine, căruia trebuie să-i dicteze ce să facă, ce să spună, pentru a nu ajunge să intre în bucluc.

După ce se fug de la o fermă din Weed, unde Lennie face numai necazuri, din cauza plăcerii lui de a mângâia lucruri sau animale moi, cei doi se angajează la o fermă unde speră să lucreze o vreme pentru a aduna ceva bani cu care vor putea achiziționa în timp un loc a lor. Acesta este visul care le fac zilele mai frumoase, acela de a deține o bucată de pământ, unde ei nu vor mai fi robii nimănui, de unde nimeni nu îi va putea alunga și vor viețui în tihnă, trăind din belșugul pământului.

Însă evenimentele nefaste par să îi urmărească în continuare și le strivesc visul.

La ferma unde cei doi muncesc alături de alți lucrători, fiecare e pe cont propriu, fiecare migrează în aceste timpuri tulburi, de criză, să caute un loc de muncă care să le asigure traiul de pe o zi pe alta, cu excepția celor doi protagoniști care se au unul pe celălalt, acest lucru îi face pe ceilalți muncitori să fie circumspecți.

George i se destăinuie căruțașului Slim, căruia îi spune de ce au fost nevoiți să fugă din Weed, buclucul pe care Lennie îl făcuse când voise să mângâie rochița unei fete care înfricoșată începe să țipe, țipete care îl fac pe Lennie să se panicheze și să o strângă foarte tare. Lennie e acuzat de viol și o mulțime furioasă, înarmată îl urmăresc ca să facă dreptate. Ascunși în canalizare, prietenii scapă.

George îi spune în mod repetat lui Lennie că nu trebuie să vorbească cu nimeni, el fiindu-i portavoce, însă uriașul, are o memorie foarte selectivă.

În mintea lui plutesc doar ferma pe care visează cei doi să o achiziționeze și iepurii pe care îi va îngriji.

Neputința lui Lennie de a-și înțelege puterea fizică cu care e înzestrat și incapacitatea sa de a deosebi binele de rău, îl duce încă o dată într-o situație indezirabilă. O ucide pe nora proprietarului fermei. Femeia îi îngăduie uriașului să o mângâie pe părul moale și el nu mai se poate opri.

Când aceasta se zbate și țipă înfricoșată pentru a scăpa, Lennie se panichează și o ucide în încercarea de a o reduce la tăcere, temându-se că George nu îl va mai lăsa să îngrijescă iepurii după ce va face o nouă prostie.

Panicat Lennie se ascunde într-un desiș pe care George i-l aratase în seara sosirii spunându-i să se ascundă acolo dacă ceva rău se va întâmpla.

Acolo îl găsește George, care se alătură fermierilor și soțului femeii moarte determinați să-l găsescă pe criminal pentru a-l ucide.

Față în față cei doi prieteni au ultima lor discuție.

Visul lor este ucis odată cu moarte femeii, iar protectorul uriașului, ia o decizie neașteptată. Tremurând cu violență George își împușcă prietenul în ceafă.

 Romanul este scurt, ușor de citit, și e interesant de urmărit legătură complexă  ce se creează între cele două personaje principale înconjurate de evenimente nefaste care le marchează existența și le schimbă cursul vieții.

Animal anti-social

 Văd în jurul meu foarte mulți oameni care vor să pară puternici, capabili să facă orice. Adevărate fiare, gata de atac, gata de acțiune.

În spatele acestei imagini stă cu totul altceva. Un om mic, speriat, fricos. Un om ce se teme atât de tare și pentru a nu fi rănit se izolează, interacționează din ce în ce mai puțin cu semenii săi. Un om ce încet încet s-a transformat într-un animal antisocial. Un animal ce tremură din toți rărunchii pentru că îi este teamă de toți, de toate - de viață, îi e frică să nu sufere, să nu greșească. Se simte urmărit de toți, se simte vânat, hăituit de lume.

Încercand să rămână în viață, animalul se panichează și aleargă în zig-zag, derutat, înfricoșat, ca nimeni să nu reușească să-l atingă, nimeni să nu-l poată captura, răni.

Animalul alege să se ascundă într-o scorbură să nu mai vadă pe nimeni, nici un suflet, nici o ființă, unde o dată cu trecerea timpului speră că scorbura să-l asimileze în structura ei.

...dar lucrurile nu merg așa....trebuie să iasă din scorbură....trebuie să dea nas în nas cu lumea.

Animalul vânat ar putea alege să se predea, dar nu poate face asta, mai are o fărâmă de demnitate, o fărâmă de putere, o fărâmă de speranță că totul se poate schimba. Cândva era rege, era deasupra tuturor, acum e doar un câine vagabond, nespălat, nemâncat, turbat, înrăit de viață, de oameni.

Cu toată slăbiciunea lui, animalul devenit peste noapte bestie, înrăit, se agață de viață având în minte un singur gând: el nu poate fi doborât, nu poate fi ucis! Mândria, păcatul acesta atât de mare îi dă o putere fantastică.

Trufaș, încercând să se apăre, el atacă oamenii, se ghidează după dictonul ucide sau vei fi ucis, crede cu tărie că cea mai bună apărare este atacul.

De aceea eu de câte ori întâlnesc un om care este dur, cinic, caustic, care mă interoghează, mă atacă, îmi dă lecții de viață, îl privesc cu milă, pentru că îmi dau seama cât de speriat, slab, fricos, singur, dezorientat este de fapt.

Unicul lucru pe care îl poate face e să se înfurie, atace, să ragă.

Cum se spune: câinele care latră nu mușcă....

 Este încă un rege fără regat, un leu decăzut, închis în cușca pe care și-a creeat-o singur de teamă să dea piept cu viața sau pentru că nu mai suportă alte deziluzii, eșecuri, compromisuri.

Ne recunoaștem?

Secundele, minutele, zilele, anii se succed și se scurg atât de repede.

Dintr-o dată te trezești. Nu te mai recunoști.

Parcă ieri învățai să mergi, să vorbești, te cunoșteai pe tine și cunoșteai lumea exterioară. Explorai.

Azi nu mai ești un prunc. Încet apar firele albe. Încet apar ridurile ce-ți brazdează fața. Fiecare are o semnificație ascunsă. O pierdere, o supărare, o despărțire, un necaz.

Timpul trece peste noi și ne schimbă, ne modelează, ne face cine suntem. Cu bune și cu rele. Îngeri sau demoni.

Dacă ne analizăm cu atenție putem descoperi cine am devenit.

Cine am fost ieri și cine suntem azi.

Azi știm să mergem, dar nu știm să înaintăm, să progresăm, ne uităm în urmă la greșelile noastre, la eșecurile noastre din care nu am reușit să învățăm mai nimic. Ne uităm la trecut și în loc să învățăm ca atunci când eram copii, noi ne blocăm, ne simțim legați de mâini și de picioare și stăm parcă suspendați în eter și privim undeva departe le ce am fi putut să fim, la cum am fi putut să fim. Așa blocați, neputincioși nu ne dăm seama că pur și simplu fiecare ceas pierdut, fiecare minut, oră  pe care nu o trăim e o risipă.

Azi chiar dacă știm să vorbim nu putem exprima ceea ce simțim de teamă, şi ca să nu ne rănească cei din jur, ne ridicăm adevărate fortărețe în jurul nostru, ne închidem în noi, ne facem mici, retrăgându-ne ca niște melci în cochilie, astfel pierdem nereușind să le spunem celor din jur, celor care contează pentru noi, câtă importanță au în  viața noastră, cât de mult îi iubim.

Azi când credem că ne cunoaștem, când credem că nimic nu ne poate doborî, nimeni nu ne poate face rău, când credem că putem supraviețui oricărei lovitură a sorții, când credem că îi cunoaștem pe toți și pe noi, primim multe lovituri, de la cei apropiați și mai ales de la noi. Ne dăm seama de multe ori că suntem meschini, triviali, dualiști, reci, egocentriști. Atunci suntem dezamăgiți de ce am devenit. Puteam să fim altfel, puteam mai mult, dar ne-am risipit, ne-am pierdut pe undeva.

În prezent cunoaștem lumea și ni se pare tristă, rece, rea, însă nu facem nimic să o schimbăm.

De aceea suntem  frustrați, deprimați, îngreunați și îmbătrâniți înainte de vreme.

Nu am învățat nimic de la ceilalți, de la noi, din propriile greșeli, din propriile reușite.

De aceea azi așa bătrâni, cu riduri și cu părul alb, nu mai avem nimic în comun cu copilul care am fost ieri. Copilul inocent, vesel, vulnerabil, dornic să învețe mereu ceva nou, copilul care chiar dacă e pedepsit, mustrat, vine la tine după câteva minute fără resentimente și te sărută, îmbrățișează, te iubește. Copilul care îți dă mii de șanse chiar dacă îl dezamăgești de mii de ori.

Nu mai suntem capabili să învățăm, să ascultăm, să explorăm, să ne ridicăm dacă picăm și să o luăm de la capăt fără resentimente așa cum face un copilaș.

Frustrările, resentimentele, eșecurile, niște stereotipuri pe care nu le putem depăși, peste care nu putem trece, ne fac să ne blocăm și nu ne dăm seama că timpul trece și noi ne risipim, ne înrăim.

Dacă ne privim lung și cu atenție ne recunoaștem? Suntem cum am fi vrut să fim?

Viața ca un râu

Viața este ca un râu. Se naște, izvorăște și începe să-și croiască un curs, un drum.
Şi pe măsură ce înaintează vede ce se întâmplă în jur. Începe să înveţe, să cunoască şi să recunoască gesturi, lucruri, grimase, psihologii.
Curge mai departe odată cu vremea, odată cu timpurile, odată cu timpul. Îmbătrâneşte, dar niciodată nu ştie destule. Oricâte vede nu a văzut niciodată prea multe, la oricâte asistă tot îi pare nou, dar în fapt e vechi sub soare. Alte feţe, aceiaşi tragi-comedie.
Râul trece mai departe îşi urmează cursul firesc.

Trece prin mii de locuri. Asistă la momente istorice.

Trece prin sate mici și sărace sau prin sate bogate, mari.

Trece prin comune avute, în expansiune sau prin comune care se distrug, se automutilează.

Curge prin orașe mari ce se dezvoltă, cresc, ori prin orașe mici ce rămân în beznă și mizerie.

Râul le vede pe toate. Asistă ca un spectator la cursul vieții oamenilor ce-i ies în cale. Evenimente majore din viața oamenilor, evenimente mici, viața de fiecare zi.

Oameni simpli sau deștepți, bogați ori săraci, persoane care trăiesc în mediul rural sau în mediul urban. Toți au propriile povești, propriile istorii, toți au ceva de spus în limba lor. Cu toţii sunt un râu. Cu toţii curg ca un râu spre destinaţia lor. Cu toții își urmează drumul, ca un râu au suișuri și coborâșuri. Au zile bune, zile rele. Au ani fericiți, ori ani plini de durere. Decenii de construcție, reușite, sau decenii de distrugere, involuție. Oricum ar fi zilele se succed, viața curge.

Râul le vede pe toate, dar nu poate interveni, nu poate schimba soarta celor care mișună în jur, cuge lin sau tumultos pentru a se vărsa în oceanul veşniciei.

Fiecare are propria cale pe care o urmează până la final.