Animalele superioare omului

Am ajuns la concluzia că animalele ne sunt net superioare în multe privințe.

Omul, rațional, capabil să vorbească, să se exprime. Omul care poate manifesta sentimente de afecțiune, iubire, protecție față de semenii săi a ajuns un specimen rău, distructiv, irațional și cel mai de temut prădător din lanțul trofic.

Animalele au o societate bine pusă la punct. Fiecare are o treabă de făcut, nimeni nu e lăsat deoparte, toți membrii societății sunt integrați. Există o ierarhie, în cadrul unei turme, ierarhie de care se ține seama.

Liderul este dat jos de pe tron în momentul în care ne este destul de puternic pentru a apăra grupul. De multe ori conducătorul decide să demisioneze, să se retragă dacă vede că e incapabil de a-și proteja supușii și un alt animal este mai puternic, mai bun lider.

Pentru animale în cadrul grupului se poate vorbi de democrație, majoritatea contează, majoritatea trebuie protejată.

Legile, regulile deși sunt nescrise sunt foarte bine puse la punct și mai ales respectate.

Animalele din cadrul unui grup se protejează unele pe celelalte, își protejează puii văzând în ei viitorul speciei, știu că prin ei continuă să existe, își protejează bătrânii, știu că prin ochii lor au posibilitatea să vadă unele erori care nu mai trebuiesc repetate. Bătrânii au trecut prin niște situații limită care se pot repeta, situații care odată cunoscute pot fi gestionate altfel, pot genera soluții care vor duce la salvarea grupului.

Animalele au realizat că unul înseamnă să fi slab, neputincios și expus, și o țintă mai ușoară de ochit și doborât de eventualii prădători. Iar unul ar putea fi oricare dintre ei, de aceea aleg să fie uniți.

Un alt aspect care mă face să cred că animalele ne sunt superioare este faptul că animalele, prădătorii vânează pentru a supraviețui, pentru a se hrăni, nu ucid de dragul de a ucide sau de dragul de a vâna.

Omul în schimb a construit o societate într-un mod foarte eronat. Societatea umană este într-o permanentă schimbare, se reinventează mereu. Societatea umană încearcă cu disperare să atingă noi culmi ale perfecțiunii, dar perfecțiunea este atinsă doar în teorie, doar pe hârtie. În realitate indivizii se lovesc de fundul prăpastiei, după ce dau nas în nas cu o organizare dezolantă, decăzută, coruptă, imorală.

Legile atât de perfecte așternute pe hârtie sunt un instrument perfect pentru cei puțini, nu pentru cei oprimați, legi abrogate pentru a-i scoate pe cei bogați din încurcătură, pentru a putea fi încălcate sau interpretate.

Astfel omul trăiește într-un habitat ostil și se adaptează pentru a supraviețui.

Fiecare are posibilitatea să aleagă, fie se alătură unui grup, fie să se retragă, să fie singur.

În cadrul unui grup omul se ghidează după dictonul mănâncă sau vei fi mâncat. Ajunge să vâneze prădători chiar din propria haită pentru a se impune, pentru a prelua conducerea.

Omul nu vânează, nu ucide pentru că are nevoie să supraviețuiască ci face asta doar pentru plăcerea lui abominabilă, maladivă. Astfel indivizii din grup se distrug unii pe ceilalți. Nu-și respectă bătrânii, nu-și protejează puii, nu-și protejează indivizii slabi, ba din contră îi exploatează sau îi marginalizează.

Insul care alege să fie singur supraviețuiește la limită după ce părăsește turma pentru că refuză să se adapteze regulilor iraționale, ilegale, nedrepte. Izolat, deprimat, slăbit se autodistruge.

Astfel omul este un prădător de temut în primul rând pentru propria specie, apoi pentru celelalte. Nu respectă nici o lege, nu are sentimente, nu iubește, ci doar simte că trebuie să lupte cu orice preț să se situeze deasupra tuturor trecând peste cadavre dacă e necesar.

Din păcate omul nu gândește logic, sănătos, căci doar într-un grup unit, puternic poate supraviețui mai mult timp fericit, neexpus pericolelor.

Prin urmare rămâne întrebarea omul e superior animalelor?

Oameni și șoareci

Oameni și șoareci este unul dintre cele mai bune romane ale scriitorului american distins cu premiul Nobel pentru literatură, John Steinbeck .

Personajele principale ale cărții sunt doi muncitori sezonieri, George Milton și Lennie Small. Cei doi sunt atât de diferiți unul de celălalt, George este un om mic de statură, deștept, mărinimos, iar Lennie este un uriaș puternic, întârziat mintal. Cei doi bărbați atât de diferiți leagă o prietenie stranie care este cultivată încă din copilărie.

George ca un frate mai mare are grijă de Lennie, care este practic un copil neajutorat incapabil să deosebească răul de bine, căruia trebuie să-i dicteze ce să facă, ce să spună, pentru a nu ajunge să intre în bucluc.

După ce se fug de la o fermă din Weed, unde Lennie face numai necazuri, din cauza plăcerii lui de a mângâia lucruri sau animale moi, cei doi se angajează la o fermă unde speră să lucreze o vreme pentru a aduna ceva bani cu care vor putea achiziționa în timp un loc a lor. Acesta este visul care le fac zilele mai frumoase, acela de a deține o bucată de pământ, unde ei nu vor mai fi robii nimănui, de unde nimeni nu îi va putea alunga și vor viețui în tihnă, trăind din belșugul pământului.

Însă evenimentele nefaste par să îi urmărească în continuare și le strivesc visul.

La ferma unde cei doi muncesc alături de alți lucrători, fiecare e pe cont propriu, fiecare migrează în aceste timpuri tulburi, de criză, să caute un loc de muncă care să le asigure traiul de pe o zi pe alta, cu excepția celor doi protagoniști care se au unul pe celălalt, acest lucru îi face pe ceilalți muncitori să fie circumspecți.

George i se destăinuie căruțașului Slim, căruia îi spune de ce au fost nevoiți să fugă din Weed, buclucul pe care Lennie îl făcuse când voise să mângâie rochița unei fete care înfricoșată începe să țipe, țipete care îl fac pe Lennie să se panicheze și să o strângă foarte tare. Lennie e acuzat de viol și o mulțime furioasă, înarmată îl urmăresc ca să facă dreptate. Ascunși în canalizare, prietenii scapă.

George îi spune în mod repetat lui Lennie că nu trebuie să vorbească cu nimeni, el fiindu-i portavoce, însă uriașul, are o memorie foarte selectivă.

În mintea lui plutesc doar ferma pe care visează cei doi să o achiziționeze și iepurii pe care îi va îngriji.

Neputința lui Lennie de a-și înțelege puterea fizică cu care e înzestrat și incapacitatea sa de a deosebi binele de rău, îl duce încă o dată într-o situație indezirabilă. O ucide pe nora proprietarului fermei. Femeia îi îngăduie uriașului să o mângâie pe părul moale și el nu mai se poate opri.

Când aceasta se zbate și țipă înfricoșată pentru a scăpa, Lennie se panichează și o ucide în încercarea de a o reduce la tăcere, temându-se că George nu îl va mai lăsa să îngrijescă iepurii după ce va face o nouă prostie.

Panicat Lennie se ascunde într-un desiș pe care George i-l aratase în seara sosirii spunându-i să se ascundă acolo dacă ceva rău se va întâmpla.

Acolo îl găsește George, care se alătură fermierilor și soțului femeii moarte determinați să-l găsescă pe criminal pentru a-l ucide.

Față în față cei doi prieteni au ultima lor discuție.

Visul lor este ucis odată cu moarte femeii, iar protectorul uriașului, ia o decizie neașteptată. Tremurând cu violență George își împușcă prietenul în ceafă.

 Romanul este scurt, ușor de citit, și e interesant de urmărit legătură complexă  ce se creează între cele două personaje principale înconjurate de evenimente nefaste care le marchează existența și le schimbă cursul vieții.

Animal anti-social

 Văd în jurul meu foarte mulți oameni care vor să pară puternici, capabili să facă orice. Adevărate fiare, gata de atac, gata de acțiune.

În spatele acestei imagini stă cu totul altceva. Un om mic, speriat, fricos. Un om ce se teme atât de tare și pentru a nu fi rănit se izolează, interacționează din ce în ce mai puțin cu semenii săi. Un om ce încet încet s-a transformat într-un animal antisocial. Un animal ce tremură din toți rărunchii pentru că îi este teamă de toți, de toate - de viață, îi e frică să nu sufere, să nu greșească. Se simte urmărit de toți, se simte vânat, hăituit de lume.

Încercand să rămână în viață, animalul se panichează și aleargă în zig-zag, derutat, înfricoșat, ca nimeni să nu reușească să-l atingă, nimeni să nu-l poată captura, răni.

Animalul alege să se ascundă într-o scorbură să nu mai vadă pe nimeni, nici un suflet, nici o ființă, unde o dată cu trecerea timpului speră că scorbura să-l asimileze în structura ei.

...dar lucrurile nu merg așa....trebuie să iasă din scorbură....trebuie să dea nas în nas cu lumea.

Animalul vânat ar putea alege să se predea, dar nu poate face asta, mai are o fărâmă de demnitate, o fărâmă de putere, o fărâmă de speranță că totul se poate schimba. Cândva era rege, era deasupra tuturor, acum e doar un câine vagabond, nespălat, nemâncat, turbat, înrăit de viață, de oameni.

Cu toată slăbiciunea lui, animalul devenit peste noapte bestie, înrăit, se agață de viață având în minte un singur gând: el nu poate fi doborât, nu poate fi ucis! Mândria, păcatul acesta atât de mare îi dă o putere fantastică.

Trufaș, încercând să se apăre, el atacă oamenii, se ghidează după dictonul ucide sau vei fi ucis, crede cu tărie că cea mai bună apărare este atacul.

De aceea eu de câte ori întâlnesc un om care este dur, cinic, caustic, care mă interoghează, mă atacă, îmi dă lecții de viață, îl privesc cu milă, pentru că îmi dau seama cât de speriat, slab, fricos, singur, dezorientat este de fapt.

Unicul lucru pe care îl poate face e să se înfurie, atace, să ragă.

Cum se spune: câinele care latră nu mușcă....

 Este încă un rege fără regat, un leu decăzut, închis în cușca pe care și-a creeat-o singur de teamă să dea piept cu viața sau pentru că nu mai suportă alte deziluzii, eșecuri, compromisuri.

Ne recunoaștem?

Secundele, minutele, zilele, anii se succed și se scurg atât de repede.

Dintr-o dată te trezești. Nu te mai recunoști.

Parcă ieri învățai să mergi, să vorbești, te cunoșteai pe tine și cunoșteai lumea exterioară. Explorai.

Azi nu mai ești un prunc. Încet apar firele albe. Încet apar ridurile ce-ți brazdează fața. Fiecare are o semnificație ascunsă. O pierdere, o supărare, o despărțire, un necaz.

Timpul trece peste noi și ne schimbă, ne modelează, ne face cine suntem. Cu bune și cu rele. Îngeri sau demoni.

Dacă ne analizăm cu atenție putem descoperi cine am devenit.

Cine am fost ieri și cine suntem azi.

Azi știm să mergem, dar nu știm să înaintăm, să progresăm, ne uităm în urmă la greșelile noastre, la eșecurile noastre din care nu am reușit să învățăm mai nimic. Ne uităm la trecut și în loc să învățăm ca atunci când eram copii, noi ne blocăm, ne simțim legați de mâini și de picioare și stăm parcă suspendați în eter și privim undeva departe le ce am fi putut să fim, la cum am fi putut să fim. Așa blocați, neputincioși nu ne dăm seama că pur și simplu fiecare ceas pierdut, fiecare minut, oră  pe care nu o trăim e o risipă.

Azi chiar dacă știm să vorbim nu putem exprima ceea ce simțim de teamă, şi ca să nu ne rănească cei din jur, ne ridicăm adevărate fortărețe în jurul nostru, ne închidem în noi, ne facem mici, retrăgându-ne ca niște melci în cochilie, astfel pierdem nereușind să le spunem celor din jur, celor care contează pentru noi, câtă importanță au în  viața noastră, cât de mult îi iubim.

Azi când credem că ne cunoaștem, când credem că nimic nu ne poate doborî, nimeni nu ne poate face rău, când credem că putem supraviețui oricărei lovitură a sorții, când credem că îi cunoaștem pe toți și pe noi, primim multe lovituri, de la cei apropiați și mai ales de la noi. Ne dăm seama de multe ori că suntem meschini, triviali, dualiști, reci, egocentriști. Atunci suntem dezamăgiți de ce am devenit. Puteam să fim altfel, puteam mai mult, dar ne-am risipit, ne-am pierdut pe undeva.

În prezent cunoaștem lumea și ni se pare tristă, rece, rea, însă nu facem nimic să o schimbăm.

De aceea suntem  frustrați, deprimați, îngreunați și îmbătrâniți înainte de vreme.

Nu am învățat nimic de la ceilalți, de la noi, din propriile greșeli, din propriile reușite.

De aceea azi așa bătrâni, cu riduri și cu părul alb, nu mai avem nimic în comun cu copilul care am fost ieri. Copilul inocent, vesel, vulnerabil, dornic să învețe mereu ceva nou, copilul care chiar dacă e pedepsit, mustrat, vine la tine după câteva minute fără resentimente și te sărută, îmbrățișează, te iubește. Copilul care îți dă mii de șanse chiar dacă îl dezamăgești de mii de ori.

Nu mai suntem capabili să învățăm, să ascultăm, să explorăm, să ne ridicăm dacă picăm și să o luăm de la capăt fără resentimente așa cum face un copilaș.

Frustrările, resentimentele, eșecurile, niște stereotipuri pe care nu le putem depăși, peste care nu putem trece, ne fac să ne blocăm și nu ne dăm seama că timpul trece și noi ne risipim, ne înrăim.

Dacă ne privim lung și cu atenție ne recunoaștem? Suntem cum am fi vrut să fim?

Viața ca un râu

Viața este ca un râu. Se naște, izvorăște și începe să-și croiască un curs, un drum.
Şi pe măsură ce înaintează vede ce se întâmplă în jur. Începe să înveţe, să cunoască şi să recunoască gesturi, lucruri, grimase, psihologii.
Curge mai departe odată cu vremea, odată cu timpurile, odată cu timpul. Îmbătrâneşte, dar niciodată nu ştie destule. Oricâte vede nu a văzut niciodată prea multe, la oricâte asistă tot îi pare nou, dar în fapt e vechi sub soare. Alte feţe, aceiaşi tragi-comedie.
Râul trece mai departe îşi urmează cursul firesc.

Trece prin mii de locuri. Asistă la momente istorice.

Trece prin sate mici și sărace sau prin sate bogate, mari.

Trece prin comune avute, în expansiune sau prin comune care se distrug, se automutilează.

Curge prin orașe mari ce se dezvoltă, cresc, ori prin orașe mici ce rămân în beznă și mizerie.

Râul le vede pe toate. Asistă ca un spectator la cursul vieții oamenilor ce-i ies în cale. Evenimente majore din viața oamenilor, evenimente mici, viața de fiecare zi.

Oameni simpli sau deștepți, bogați ori săraci, persoane care trăiesc în mediul rural sau în mediul urban. Toți au propriile povești, propriile istorii, toți au ceva de spus în limba lor. Cu toţii sunt un râu. Cu toţii curg ca un râu spre destinaţia lor. Cu toții își urmează drumul, ca un râu au suișuri și coborâșuri. Au zile bune, zile rele. Au ani fericiți, ori ani plini de durere. Decenii de construcție, reușite, sau decenii de distrugere, involuție. Oricum ar fi zilele se succed, viața curge.

Râul le vede pe toate, dar nu poate interveni, nu poate schimba soarta celor care mișună în jur, cuge lin sau tumultos pentru a se vărsa în oceanul veşniciei.

Fiecare are propria cale pe care o urmează până la final.

Pictori talentați

Fiecare dintre noi poate fi un pictor extrem de talentat. Asta când vine vorba de aşternerea pe pânză a propriei noastre vieţi. Putem obţine un tablou cu adevărat unic, spectaculos doar dacă luăm pensula în mână şi ne lasăm purtaţi de inspiraţia noastră pentru a creea ceva original, nu o copie. Să nu ţinem seama de stilurile deja consacrate, să ne abatem de la regulile rigide, să creăm altele noi dacă e nevoie.

Tabloul nostru ar putea să fie aşa cum ne dorim, să uităm că există destin, soarta nu are de-a face cu ce putem  face noi din viața noastră.

Important e să luăm o pânză, să o așezăm pe șevalet, să închidem ochii și să ne îndreptăm gândul spre viitor. Să nu ne fie frică să visăm. Visele să ne fie îndrăzneţe, magnifice, imposibile. Să îndrăznim să vrem imposibilul, şi să nu ne oprim până nu devine posibil. Să muncim până ce  visele, speranțele, așteptările noastre vor da naştere unui stil aparte, unui tablou unic, magnific.  Tabloul poate fi unul abstract, dar trebuie să conțină culori nemavăzute, ingrediente şi condimente speciale căci viața noastră este total diferită de a celorlalți. 

Opera noastră de artă trebuie să ne reprezinte, să exprime ceea ce simţim, ceea ce suntem, ceea ce ne dorim, să fie un pionier, un punct de plecare pentru cei care vor veni. Un punct care va însemna că dacă ai curaj  poţi să-ţi schimbi viaţa, că poţi să o construieşti cum doreşti, tu eşti arhitectul ei.

Amestecați culorile și puneți pe pânză propria viață, căci fiecare viață este unică și e o operă de artă neprețuită.

Dragostea este îndelung răbdătoare

Se pot spune multe despre dragoste.

Pot scrie romane întregi scriitori iluștri, dar pot poeții/scriitorii talentați exprima în câteva versuri/pagini ceea ce Sfântul Apostol Pavel spune atât de divin despre dragoste și puterea, importanța, bunătatea ei în Epistola întâi către Corinteni.

Capitolul 13

1. Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor.
2. Si chiar daca as avea darul prorociei si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta, asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic.
3. Si chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic.
4. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate; dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,
5. nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau,
6. nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar,
7. acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.
8. Dragostea nu va pieri niciodata. Prorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit.
9. Caci cunoastem in parte si prorocim in parte;
10. dar, cand va veni ce este desavarsit, acest "in parte" se va sfarsi.
11. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc.
12. Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci, voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin.
13. Acum, dar, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.