Ceşcuţa de ceai

Iată povestirea spusă de părintele Arsenie Boca: 

„O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”. În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: ‒ Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat, până a obţinut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa... „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: „Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns... eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”. O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: „Acum uită-te la tine!”. Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu... Este frumoasă. Sunt frumoasă!” El mi-a vorbit blând: „Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”. Morala povestirii este următoarea, arăta duhovnicul Arsenie Boca: „Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta Sa voie. Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea îţi pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşază-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul”.

Sursa : Adevarul.ro 

Pomi goi

Pomi goi,

Stau nefericiţi pe margine,

Tristeţea începe a-şi spune

Unul, acum sunt doi,

Sunt alungaţi, singuri

N-au nume

Atenţie cer de la noi.

Pomi goi

Stau şi cer cu emoţie

Rugându-se cad în genunchi,

O viaţă să aibe şi-un renume,

Şi fericire, să uite de chin,

Dar ştiu că există însă prea mult venin…

Pomi goi

Stau la capăt de lume

Dezolaţi privesc înapoi
Trecutul nu se şterge, nu apune

Se iau de mână să alunge

Supărări, griji şi nevoi.

Nu judeca

   

Anul acesta de Paşte am mers la mănastirea Timişeni din Şag, judetul Timiş. Ne-am gândit că ne vom hrăni cu linişte, cu calm. Am plecat să ne întâlnim cu Dumnezeu la El acasă. L-am găsit e adevărat, însă cu mare greutate am reuşit să stabilim un dialog.
    Cum ne-am apropiat de mănăstire am observat maşinile ce răsareau ca nişte ciuperci după ploaie. Afluxul de lume era continuu.
La intrare am fost întâmpinaţi de mâini întinse şi un glas pătrunzător : Hristos a înviat! Cerşetorii erau împărţiţi strategic. La poartă, în jurul mănăstirii...
Intrând în curte am găsit o agitaţie specifică mall-ului. Toţi alergau de la biserica veche la cea nouă, făceau o plimbare prin curte, câteva poze numai bune de pus pe facebook - atestare a faptului că au fost acolo. Tumultul şi neliniştea se citea pe feţele oamenilor. Căutau parcă înfriguraţi puţină căldură, puţină linişte, o mângâiere de la Dumnezeu, alţii voiau să îndeplinească tradiţia pe care o moşteniseră de la părinţi - de sărbători trebuie să mergi la biserică, să încerci să fii mai bun, să fi cuviincios. Lucru acesta nu prea le ieşea unora. Iar când vorbeau în gura mare sau râdeau în hohote cineva bine crescut din grup le atrăgea atenţia pe un ton sonor că trebuie să reducă volumul. Copii cu inocenţa lor alergau nestingheriţi şi se bucurau de libertate. Asta până când erau atenţionaţi în mod strident să facă linişte.

    Am ales să ne reculegem lângă fântâna veche. Nu prea era vizitată. Acolo Dumnezeu ne-a zâmbit şi ne-a mângâiat. Păsărelele se jucau de-a prinsela prin copaci şi prin iarbă. Ecoul vocilor stridente răzbeau la fântână deseori, încremenirea şi liniştea era perturbată din când în când de tocurile de 12 centimetrii ale domniţele de mall ce mărşăluiau pe podiumul curţii ca pentru o prezentare de modă.
Icoanele au fost murdărite de ruj, atinse de mâini cremuite şi unghii lăcuite cu nuanţe violente.
Pădurea care nu mai auzise voci umane de mult a fost cuprinsă de ţipetele tinerilor care se destindeau făcând băşcălie, de paşii grei ale piţipoancelor şi cocalarilor îmbuibaţi la masa de prânz.

Toată mănastirea şi împrejurul ei fusese parcă cotropită, luată cu asalt de civilizaţie. Urmele lăsate în urmă au fost vizibile de la distanţă. Gunoi, peturi, hârtii, resturi. Dar mai ales ecoul mizeriei umane care persista în aer, pe pământ, refuzând să se dizolve, să se absoarbă.
Cumva iertarea parcă nu se pogora pe toţi cei care ieşiseră să respecte tradiţia, peste cei care se rugau fugitiv, peste cei care erau prinşi cu cele lumeşti.
    În timpul acesta încercam să mă detaşez de această agitaţie, să îmi mut gândul la lucruri sfinte, să mă transport într-o lume mai bună, să îmi feresc ochii şi urechile de la lucrurile pe care le văd şi aud în fiecare zi, dar simţurile mi-au fost zgâriate în mod repetat de episoade turnate de oamenii ce nu reuşeau să se desprindă de profan. M-am simţit păcătoasă asistând la acest episod şi tot ce repetam ca o rugă era nu judeca, nu judeca, nu judeca...
    Hristos a fost răstignit pentru ca Dumnezeu să ne ierte nouă păcatele. Tot de pot să cred, să sper, să mă rog este să ne ierte bunul Dumnezeu pentru că nu putem gândi, înţelege, simţi ce înseamnă măreţia actului său.

   

Sărbători cu bunătate

          De fiecare dată când se apropie sărbătorile aud oameni rostind aceiaşi sintagmă ruginită. Acum e momentul să fim buni, să îi ajutăm pe semenii noştrii, să ne amintim de familia noastră, de cei bătrâni, de cei mai puţin norocoşi.

           Bunătatea apare în sufletele oamenilor doar când sărbătorile bat la uşă, în rest ea îi ocoleşte. Dar oare oamenii sunt cu adevărat buni de sărbători sau îşi pun o mască, joacă o piesă de teatru pe care o repun în scenă asemenea pieselor sacre în centrul cărora se află Mântuitorul nostru.
            Nu înţeleg stupiditatea acestei fraze. Să fim buni de sărbători. Nu înţeleg de ce oamenii se prefac, joacă un rol, se depersonalizează atât de uşor în momentul în care jurnalişti, sau magicieni ai manipulării rotesc bagheta magică în aer şi spun trebuie să fim mai buni, iar pe ecran curg imagini menite să facă şi o inimă de gheaţă să se topească.
         Da, trebuie să fim buni! În fiecare zi. Trebuie să nu uităm că există oameni care sunt în dificultăţi, care au nevoie de ajutorul nostru pe tot parcursul anului, nu doar de sărbători. Oare e cu putinţă să ne spălăm păcatele dacă donăm 2 euro în preajma sărbătorilor?
Să ne amintim zilnic să ne respectăm semenii, să îi ajutăm cât putem, să încercăm să-i înţelegem, să empatizăm cu ei, nu să-i judecăm, să-i crucificăm, să-i arătam cu degetul de fiecare dată când greşesc, şi mai grav să-i trecem prin colimator de fiecare dată când nu seamănă cu noi, când nu ne împărtăşesc valorile, principiile, credinţele.
           Vreau ca fiecare să închidă ochii şi să-şi amintească de momentele în care au fost jigniţi, loviţi, judecaţi, blamaţi pentru deciziile pe care le-au luat, de fiecare dată când au fost puşi la zid, neânţeleşi, să-şi amintească durerea pe care au simţit-o când au fost trădaţi de cei pe care-i credeau familie, prieteni, iubiţi, să retrăiască fiecare moment în care au fost la pământ, fără putere, cu mâna întinsă după ajutor neprimind însă nici un sprijin. Nu credeţi că nimeni nu ar trebui să simtă lucurile acestea. Nu credeţi că nici un om nu merită să sufere atât de mult. Să nu le facem asta celor din jurul nostru. Să nu îi observăm doar câteva ore de sărbători, să nu vărsam câteva lacrimi şi apoi să ne întoarcem la viaţa noastră, să nu răspundem niciodată răutăţii cu răutate. Să fim buni în fiecare zi!
          Dacă doar sărbătorile pot aduce bunătate, atunci să facem din fiecare zi pe care o trăim pe acest pământ o sărbătoare cu bunătate!

Fury (2014)

                                                  

 O poveste impresionantă despre legăturile umane care se pot naşte între nişte străini care pe parcursul războiului devin o familie. O poveste care înainte de a prezenta ororile războiului prezintă camaraderia, puterea de a merge mai departe chiar când crezi că nu mai poţi, nevoia de conservare.

         Fury, tancul care îşi face loc printre ruine, printre cadavre pentru a urca pe scena de luptă este casa celor cinci tanchişti care sunt decişi să ucidă cât mai mulţi nazişti.  Tanchiştii sunt Wardaddy, Don Collier (Brad Pitt), sergentul dur dar cu suflet de aur, creştinul Boyd Swan (Shia LaBeouf),  brutalul Grady Travis (Jon Bernthal), hispanicul Gordo Garcia (Michael Pena) şi Norman Ellison (Logan Lerman) un tânăr dactilograf care primeşte misiunea de a-i lua locul şoferului mitralior care fusese ucis. Norman este copleşit de noua sa misiune, ideea de a ucide o fiinţă umană îl repugnă. Pus faţă în faţă cu inamicul, Norman trebuie să ucidă, nu doar pentru a se proteja pe el însuşi, nu doar pentru a supravieţui, ci pentru a-i ţine în viaţa pe celialţi ocupanţi ai tancului. Norman trece ca toţi ceilalţi prin botezul manipularii şi reuşeşte să vadă în nemţii care îi ies în cale inamici fioroşi. Începe să simtă plăcere în a ucide, începe să se simtă în largul lui alături de noii săi companioni (care mai luptaseră împreună în Africa).

         Pe parcursul filmului, personajele ne devoalează toată paleta de culori sumbre pe care le proiectează un război. Fiecare încearcă să facă faţa războiului în felul său. Glumind, consumând alcool, abandonându-se în plăceri carnale sau invocându-l pe Dumnezeu. Oricum au ales să se motiveze pentru a nu claca, personajele mulţumesc cerului după fiecare luptă că au mai câştigat încă o zi de cheltuit pe acest pământ. Moartea cruntă stă mereu la pândă şi seceră neobosită altă şi altă viaţă umană.

         În peisajul dezolant în care predomină case parăsite şi distruse de bombe, trupuri contorsionate ce până în urmă cu câteva secunde respirau, se plimbă cu privirea tristă fiinţe umane. Oameni care cred că pot supravieţui, speră că îşi pot reconstrui viaţa, selectează dintre lucrurile pe care le-au acumulat de-a lungul timpului câteva pe care le depozitează într-un bagaj, câteva lucruri care îi vor însoţi în noua viaţa sau poate spre moarte.

         Ultima luptă la care asistăm alături de cei cinci camarazi de arme este o luptă dură, inechitabilă, căci cei cinci se trezesc cu un batalion german în faţă, însă nu abandonează, dând dovadă de un mare curaj, un mare caracter.

         Când ultimele lor muniţii străpung carnea vie, când ultimele gloanţe sfârtecă aerul, tanchiştii se sting pe rând ca nişte eroi; Norman rămâne în viaţă dar nu mai e el, ci un om nou, cu alt suflet, zdrobit de sălbăticia războiului şi de ce poate să facă un om altui om pentru a se conserva.

        

Regia/scenariul: David Ayer
Distribuția: Brad Pitt, Shia LaBeouf, Logan Lerman, Jon Bernthal, Michael Pena

În căutarea fericirii

            De-a lungul timpului filosofi, scriitori, cercetători, au încercat să răspundă la o întrebare pe care cred că toţi ne-am pus-o la un moment dat. Ce este fericirea?

            Unii dintre noi am reuşit să-i găsim o definiţie, alţii am reuşit să o atingem, să o gustăm, sau alergăm după ea şi ne scapă printre degete. Poate că fericirea este acel ceva ce mereu ne lipseşte. Este ceva ce nu putem atinge. Un miros îmbietor ce ne produce o senzaţia de foame, un vânt ce ne răcoreşte fiinţa într-o zi toridă de vară, o nălucă care apare în noapte câteva fracţiuni de secundă şi dispare înainte de a ne dumiri cât de reală a fost.

            Fericirea este căutată de cei săraci, de cei bogaţi, de intelectuali, de oameni simpli. Şi dacă nici una din aceste categorii de oameni nu are parte de fericire, cine poate fi fericit? Banii nu aduc fericire? Cunoaşterea nu aduce fericire, viaţa curată, onestă nu aduce fericire? Nimeni nu poate garanta că posedând vreuna din aceste lucruri, cunoştinţe, valori, poţi fi automat fericit. Indiferent de starea materială, indiferent de clasa sociala din care cineva face parte, uneori are o stare de neâmplinre, o stare de angoasă, o stare de căutare, o senzaţie de goliciune interioară.

            Lucrurile, bunurile materiale, ştiinţa, cunoaşterea nu-ţi pot garanta atingerea fericirii. Atunci de ce este nevoie ca să fi fericit?

            Eu cred că este nevoie de un lucru foarte simplu. De alegere. Trebuie să alegi să fi fericit. Să-ţi permiţi să fi fericit. Indiferent de situaţia în care te afli, indiferent de starea materială, de clasa socială. Să alegi să fi fericit cu ce ai acum. Dacă nu ai, în viitor vei avea. Bucură-te căci viaţa înseamnă schimbare. Am învăţat până acum că viaţa este într-o continuă mişcare. Viaţa nu este statică. Este o ruletă. Azi poţi să nu câştigi nimic, iar mâine poţi fi marele câştigător. Aşa că doar bucură-te că eşti aici, bucură-te că exişti. Nu trebuie să mai alergăm după fericire pentru că ea este deja în interiorul nostru. Fericirea este o necesitate, un drept al nostru, o alegere, o obligaţie.

            Dacă te învârţi ca un şoricel pe o roată a nefericirii şi ai impresia că nu poţi atinge fericirea, opreşte-te şi coboară de pe roată. Şi deja ai găsit-o.

            Uită-te mereu la ce ai, nu la ce ţi-ai dori, nu la ce au alţii, nu la viaţa pe care o proiectează cei din jurul tău, ci la realitatea în care vieţuieşti. Aceasta poate fi singura ta sursă de fericire. 

Dangalizarea comuniştilor

       

Aud foarte multe persoane ajunse la vârsta senectuţii că plâng după regimul dictatorial al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Pot să-i înţeleg pentru că au fost dangalizaţi de comunişti. Cred cu tărie că tehnica lor de manipulare a fost atât de eficientă încât nici după 25 de ani nu au reuşit să se regăsească. Creierele lor au rămas spălate. Sunt practic ca nişte haine roşii băgate în clor. Este trist că aceşti oameni care au supravieţuit atunci, pentru că doar în asta a constat viaţa lor, în a se tărî să supravieţuiască, plâng după un regim pe care au vrut cu ardoare să-l dărâme. Infieraţi de comunişti poartă încă cicatricea secerii şi a ciocanului pe piept, şi visează după zilele în care se întorceau de la fabrică cu oarece materiale bune de troc cu vecinul de la fabica de ţigări. Ce bine era. Ce bine funcţiona trocul. Viaţa era simplă atunci. Nu trebuia să lupţi, nu trebuia să te zbaţi. Furai câte ceva, dădeai o atenţie şi timpul trecea...te trezeai că aveai o pensie asigurată. Pe când acum lupta pentru un trai decent este dusă din greu de tineri. Pentru că a trăii decent e nevoie de bani, iar pentru a face bani ai nevoie fie de o minte brici, fie de un job bine plătit. Un job care de multe ori nu ai garanţia că a doua zi va mai fi al tău. Asta nu pot înţelege cei care au fost dangalizaţi de comunişti. Nu pot înţelege cum funcţionează capitalismul. Nu pot înţelege de ce unii tineri se zbat, se luptă până la epuizare, iar alţii clachează fizic şi pshic într-o lume în care puterea o deţine din păcate cel care are cei mai mulţi bani. Cei în vârstă nu se pot adapta, nu pot pricepe cum funcţionează noul regim, nu înţeleg această generaţie pentru că au rămaşi ancoraţi în trecut de unde ies doar pentru a critica, a distruge tot ce e nou. Democraţia înseamnă luptă, comunismul înseamnă supravieţuire, capitalismul înseamnă inovaţie, comunismul înseamnă încorsetare, libertatea este egală cu responsabilitatea, dictatura este egală cu mediocritatea.
         Aud şi tineri care susţin că era mai bine atunci şi încep să argumenteze: aveai loc de muncă asigurat, aveai locuinţă şi aici se termină abrupt pledoaria lor. Sigur era extrem de bine să ai o locuinţă în care era mereu fie prea frig(iarna), fie prea cald(vara), nu aveai curent seara, nu aveai apă caldă. Locul de muncă era într-o fabrică în care te făceai că lucrezi, şi luai bani cât să supravieţuieşti. Acest regim ar fi foarte comod pentru acei tineri care nu sunt foarte ambiţioşi, pentru cei care nu-şi doresc să studieze în străinătate, nu au puterea de a se reinventa mereu, de a evolua, de a se depăşi pe ei îşişi. Acei tineri care au fost înfieraţi de către părinţii lor cu secera şi ciocanul. Cât de bine era să stai ca o cârtiţă, să nu ai acces la informaţie, să nu poţi să-ţi exprimi părerile, să nu poţi fi tu, să nu poţi circula liber, să fi manipulat, să trăieşti închis într-o cutiuţă împreună cu o hârtie cu reguli. Asta poţi face, asta nu!
         Trebuie să recunosc că nu este deloc uşor să răzbeşti în această Românie plină de cicatrici rămase de pe timpul comuniştilor, plină de reziduuri lăsate de securiştii care au pătruns în sistem şi l-au acaparat, l-au virsat.  Pentru unii este un vis, iar pentru alţii un coşmar, pentru cei mai mulţi o luptă, un test de rezistenţă, dar e teribil să trăieşti într-un sistem în care nu poţi spune se doreşti pentru a nu te trezi la pârnaie, unde te temei că fratele tău poate a se dovedi a fi Iuda, unde eşti încurajat să fi mediocru, îţi sunt îngrădite drepturi şi nu ai posibilitatea de a alege.
         Pe atunci erai doar o uneltă vorbitoare, şi acum eşti o uneltă nu pot nega asta, dar care ştie că e manipulată, care ştie că poate să găsească o oază unde să evadeze şi să se cureţe. Un loc unde poate fi el, unde nu poate fi reprimat.
        Acum poţi cere, te poţi face auzit, poţi să speri, să crezi, să fi tu.