Ploaia de lacrimi

       Plouă. Orașul este scufundat într-un ocean de tristețe. Melancolia pare să fi inundat străzile și se vâră în orice crăpătură. Digurile ce sunt ridicate pentru protecție nu par a fi suficiente pentru a opri scurgerea melancoliei. Fiecare om ajunge să lupte disperat cu noul inamic, însă lupta este dusă în van, tristețea câștigă în mod detașat. Pe măsură ce înhață câte un om crește mai mare și imensitatea ei umbrește pământul. Atunci încep să iasă la suprafață sentimente pe care oamenii încercaseră din răsputere să le țină îngropate adânc în sufletele lor.

      Pe măsură ce ies din morminte sentimentele plutesc deasupra melancoliei și ajung de la un om la altul și le trezesc amintiri nedorite în momentul în care îi ating.

      Viața trecută le apare în fața ochilor, pare a rula ca un film în 3D, un film sinistru, dramatic presărat pe alocuri cu momente de fericire.

Toată agonia revederii trecutului deschide răni cicatrizate ce încep să sângereze și să nască dureri imense.

       Atunci râuri de lacrimi se amestecă cu tristețea și încep să curgă în sus spre cer într-o rugăciune mută către Tatăl Ceresc.

       Ploaia ce cade în sus este o ploaie de deznădejde, tristețe, nefericire, împletită cu speranța că poate cineva va asculta ruga prinsă în această ploaie de lacrimi ce cară fiecare dorință nemărturisită că un viitor frumos va exista și pentru sufletele ce poartă răni cicatrizate pe tot corpul.

Crimă și pedeapsă

Cred că întâlnirea mea cu marele și inegalabilul scriitor F.M. Dostoievski a pus o amprentă pe viața mea și a schimbat decisiv macazul în legătură cu deciziile pe care le-am luat de atunci.

Până să am întâlnirea care mi-a marcat existența am refuzat să citesc. De fapt părinții mei au ales de multe ori o metodă mai puțin ortodoxă pentru a mă face să citesc măcar cărțile pe care eram obligați să le lecturăm pentru școală. Pur și simplu mă îndopau cu cărți ca pe un porc în ajun de Crăciun. Au încetat să mai facă asta, convinși fiind ca nu o să citesc niciodată.

Dar, la 15 ani când m-am întâlnit cu Dostoievski, un fin psiholog și sociolog, care a reușit să mă facă să mă îndrăgostesc de cărți, de mirosul lor, de foșnetul foilor și mai ales de viețile pe care l-a surprins atât de minuțios între coperțile cărților sale.

Cartea Crimă și pedeapsă probabil că o să fie mereu cartea mea de căpătâi și cred că nu este necesar să îi fac o recomandare, ci opera inestimabilă atât de bine șlefuită se recomandă de la sine.

O carte ce-ți rămâne în suflet și te pune pe gânduri, te face să-ți pui întrebări, te face să condamni sau să ierți faptele pe care le comite personajul central Rodin Romanovici Raskolnikov.

Raskolnikov putem fi oricare din persoanele trântite de societate alienată în mizerie, duși la limita răbdării de sărăcie lucie, de foamea intelectuală care nu reușește să fie alimentată, de neputința realizării justiției într-o lume în continuă decădere și involuție. O lume în care nu mai există bine sau rău, moral și imoral, o lume în care cei care au, vor avea mereu mai mult, utilizând cel mai probabil metode ilegale pentru a-și spori averea.

Dialogul pe care îl poartă cu sine fostul student este edificator, îl înțelegi pe omul care vrea să se deghizeze în justițiar și să comită o crimă odioasă nu doar pentru sine ci parcă pentru a răzbuna restul omenirii de care s-a profitat atâta timp.

Raskolnikov nu este criminalul cu sânge rece tipic, ci este ros de îndoială, ezitări. Își construiește planul crimei metodic justificând-o printr-o filosofie profundă de apărarea celor ce au fost până acum înșelați, nedreptățiți.

Un om iubitor(dragostea pe care o poartă mamei, surorii și Soniei demonstrează asta), dar totodată și instabil.

Fostul student nu poate să accepte crimele comise chiar dacă au avut la bază o presupusă filosofie sănătoasă de exorcizare a răului. Ros de conștiință, criminalul neprins se predă cu speranța că așa va putea să înduplece propria minte să-l mai judece și să-l privească ca pe un monstru odios.

Cartea merită citită și rumegată, eu una am pus-o pe noptieră alături de toate cărțile genialului scriitor rus care poate să facă și un criminal să ne emoționeze, să ne miște atât de tare încât să fim gata să-i dăm o a doua șansă.

La delicatesse(2011)

Audrey Tautou face un rol excepțional în comedia romantică La delicatesse în regia lui David Foenkinos și Stephane Foenkinos.

După moartea sufletului ei pereche, văduva Natalie(Audrey) ridică o fortăreață în jurul ei și nu permite nici unui bărbat să ajungă la ea. Doliul îl poartă ani de zile până în momentul în care cineva reușește să găsească o mică crăpătură prin care își face loc în viața lui Natalie.

Candidatul la postul de viitor partener al tinerei este un personaj destul de ciudat, un suedez înalt, solid, stângaci.

Colegul ei Markus (Francois Damiens), nu o mai poate lăsa să scape din viața lui pe Natalie după ce are parte de un sărut magic care îl face să viseze la o posibilă idilă.

De la sărut și până la eliberarea și vindecarea lui Natalie de trecut și renașterea ei este doar un pas.

Filmul este construit atât de simplu, două personaje absolut normale ce au o slujbă comună, dar cred că tocmai aceste liniile simple de construcție l-au ridicat la rangul de film de artă. Fără îndoială că merită savurat alături de partener într-o seară romantică pentru că este o odă închinată iubirii și vieții pe care trebuie să o celebrăm în fiecare zi.

Orașul

       Orașul este și a fost întotdeauna o îmbinare de personaje pestrițe. Un loc în care mulți oameni de la țară își doresc să ajungă, mulți au vise mărețe în legătură cu posibilitățile care ți le pot oferi un oraș, mulți au vise frumoase în legătură cu porțile care ți se pot deschide și te pot purta în locuri minunate unde poți trăi experiențe care să te îmbogățească sufletește sau material.

      Dar și mai mulți văd orașul așa cum este el de fapt. Un loc unde nu există doar oportunități și reușite ci mai degrabă un loc unde își au cuibul monștrii cu chip de om. Peste noapte monștrii s-au dezintegrat din ce în ce mai tare și au absorbit o mulțime de persoane în văgăuna întunecată unde își petrec cea mai mare parte din existență. O văgăună sinistră unde se închină la supremul zeu al succesului și sacrifică orice pot sacrifica pentru a mulțumi zeul capricios căruia i-au ridicat altar.

Și pentru ca urcarea spre grația zeului să fie mai rapidă trebuiesc încălcate toate regulile de bun simț, de bună cuviință. Trebuiesc folosite orice metode pentru a reuși chiar dacă asta înseamnă să-i rănești pe cei din jur, să te folosești de cei din jur, până când într-o zi te trezești - visele tale devin realitate, dar realitatea mai aduce ceva dur și nedorit goliciune și singurătate. Pentru că așa zis prieteni sunt tot niște monștrii fără suflet care urmăresc cu sfințenie aceleași căi care să îi ducă cât mai aproape de mult apreciatul succes.

      Chiar dacă calcă pe cadavre, oamenii vor faimă, avere, respect, într-un cuvânt succes, și se adună ca șerpii în văgăuni din ce în ce mai mari, (în metropole) în care curg râuri de oportunități spre accederea către un lucru sigur: pierzanie.

      Urbea poate fi un vis frumos, pentru necunoscători, dar și un loc unde monștrii își pun măștile pe față de fiecare dată când pășesc pe ușa casei iar zâmbetul sau machiajul ieftin le ascund adevăratele sentimente, renunțări, suferințe.

      O împletire de iluzii și deziluzii plutesc cu fiecare puls al orașului și se sting odată ce pașii te îndreaptă spre trecutul idilic surprins în cărți, viața de la țară și amintiri vechi peste care s-au așezat pânze de păianjeni și praf.

Sunt o babă comunistă

Dan Lungu reușește să te teleporteze cu succes în epoca ceaușistă cu acest roman.

Se scurg 10 ani de la căderea comunismului și România se află încă într-o dureroasă tranziție. Generația de sacrificiu încă suferă și așteaptă o schimbare sau jelește după epoca de aur în care domnește stabilitatea și o rutină care creează confort.

Emilia Apostoae personajul principal parcurge un drum spre trecutul ei pentru a se înțelege mai bine, după discuția intensă pe care o poartă cu în fiica ei Alice, stabilită în Canada. Alice o sună în ajunul alegerilor pentru a o îndemna să nu voteze cu foștii comuniști. De aici și până la realizarea faptului că ea însăși este o babă comunistă nu este decât un pas.

Pensionara se întoarce în copilăria ei pe care o trăiește la țară, unde participă alături de familia ei la munca din gospodărie și la munca ingrată de pregătire tezicului. Este salvată de a viețui în postura de țărancă de comunism. În momentul în care evadează în spațiul urban pe care îl vede ca pe un basm, Mica se înscrie la o școală la secția de confecții metalice cu ajutorul mătușii sale Lucreția și parcurge drumul clasic al omului muncii ireproșabil și dat exemplu.

Se căsătorește cu Tucu și primesc un apartament în Galați.

Orășanca are o viață de invidiat pentru că este așezată în rândul celor avuți, reușind să se descurce de minune în atelierul la care muncește, muncă este puțină, renumerația mare, și deși era interzis alcoolul în fabrică, angajaților de la atelier nu le lipsea berea, sucurile savurate alături de doze mari de voie bună și tragere de timp. Deși mulți sunt îngropați în lipsuri și nevoi, Micăi nu-i lipsește nimic: salam, pateu, cafea, caș. Are bunuri pentru a mitui, alimente pentru a face schimb. Femeia este descurcăreață și fentează comunismul, pe când democrația nu poate să o îmblânzească, ea pur și simplu eșuează în a se adapta noului regim.

Viziunea Mică asupra comunismului pare a fi una singulară, dintre toți cunoscuții doar ea pare a nu se adapta democrației, fiica ei Alice profită de căderea comunismului pentru a se muta peste hotare unde urmează să se căsătorească cu un canadian, sora Emiliei, Sanda se realizează construindu-și o casă într-o zonă înfloritoare, fosta colegă Aurelia are o mică afacere de succes, vecina Rozalia învinuiește comunismul pentru faptul că i-a ucis visul, până și soțul ei Tucu se adaptează și pentru a trăi mai bine se reântoarce la țară, la agricultură.

Doar Mica este nostalgică și visează la o reânviere a vremurilor de la atelier, o reânviere a epocii de aur în care a fost o mică boieroaică îndestulată, nu ca acum o babă comunistă cu mulțime de lipsuri și portofelul gol.

Cartea merită citită pentru a nu uita niciodată ororile și minunile comunismului.

Lăcustele

Un nor negru s-a abătut asupra orașului. A venit de la orizont fără să anunțe, fără să fie invitat și a invadat încet tot orașul...

... Norul a acoperit acum ca o pătură parcă tot globul pământesc.

De fiecare dată când un om ieșea pe stradă o armată de întuneric se abătea asupra lui. Atunci am observat din balcon de unde eram santinelă că norul era alcătuit de fapt de lăcuste carnivore.

Fiecare persoană ce încerca să țină piept soldaților lăcustă sfârșea în același fel, devorat într-o secundă de mii de insecte înfometate, niciodată suficient de sătule.

Mii de oameni au sfârșit astfel, consumați de o formă de mutant, transfigurat în cel mai mare coșmar al omenirii.

Pe măsură ce lăsau pe jos schelete și haine pline de sânge, lăcustele ocupau teritorii vaste. Ca niște buni strategi cucereau teritorii și transformau fiecare orașe, țări chiar continente în teritorii satelit al unei planete îndepărtate de unde veniseră să pornească acest război sângeros.

Înarmați cu arme chimice unii au încercat să înfrunte soldații nemiloși. Dar au avut același sfârșit tragic ca a celor care au ieșit în stradă fără apărare.

Lăcustele nu puteau fi ucise. Erau un soi de mutanți robot care nu puteau fi loviți, răniți, zdrobiți, otrăviți. Lăcustele erau invincibile.

Oare acesta va fi șfârșitul lumii? Un sfârșit care nu a fost prezis de nimeni.

Îngrozită am crezut că acesta este cu adevărat sfârșitul...

Lăcustele sunt cele care vor face să dispară orice urmă a existenței ființei umane de pe acest pământ. Dar ce sunt, sau cine sunt aceste lăcuste mutant? Un soi de extraterestru sau niște instrumente fabricate de un răufăcător care vrea să pună stăpânire pe Terra?

Pe măsură ce ochii nu mai puteau să distingă nimic în bezna creeată de roiul de lăcuste am căzut pe gânduri. Am vrut un răspuns, o revelație, poate un dialog cu Dumnezeu!

Atunci dintr-un colț al creierului a început să se nască o idee care a crescut și a prins rădăcini. O teorie imbatabilă. Am înțeles cine erau lăcustele ucigașe.

Erau nimeni altcineva decât dușmanii de moarte a tuturor oamenilor, care au reușit într-o zi să-i devoreze, să-i distrugă, să-i ucidă – ura, răutatea, singurătate, depresia, nefericirea, grijile, minciuna, egoismul, individualismul, duplicitatea.

Aceste lăcuste nemiloase s-au abătut asupra locuitorilor Terrei și i-au sfâșiat lăsându-le doar scheletele pe străzile devastate de războiul dus de om contra lui însăși.

 Supraviețuitorii au fost cei mai buni oamenii, aleși să pună temelia unui nou fel viață ruptă parcă din rai.

Klopka (2007)

Un thriller psihologic excepțional în regia lui Srdan Golubovic, după nuvela cu același nume scrisă de Nenad Teofilovic.

Într-o Serbie măcinată de războaie, sărăcie, reconstrucție și o veșnică tranziție, o Serbie în care prăpastia dintre săraci și noii parveniți este atât de mare, corupția și criminalitatea este la ea acasă. O familie încearcă să depășească realitatea dură trăind fericiți într-o lume a lor, în Beograd o capitală ce poartă încă cicatrici după luptele duse în trecutul apropiat.

Într-o zi însă cei doi părinți se trezesc puși în fața celui mai crud coșmar al unui părinte, copilul lor este grav bolnav și dacă nu va fi operat de urgență riscă să își piardă viața.

Tata, Mladen (Nebojsa Glogovac) este inginer, iar mama, Marija (Natasa Ninkovic) este profesoara de engleză, profesii care nu le aduc un venit substanițial care să le permită să îl ducă pe fiul lor de 8 ani Nemanja (Marko Djurovic) în Berlin pentru a fi operat pe cord. Costul operație se ridică la suma de 26.000 de euro, bani pe care părinții nu îi au. Nemanja suferă o criză puternică la școală și este dus de urgență la spital. Atunci devine evident faptul că viața lui atârnă de un fir de ață.

Părinții nu mai au liniște, caută tot felul de soluții pentru a strânge banii necesari operației. Banca este prima soluție. Împrumutul solicitat le este declinat. Atunci găsesc o altă soluție. Marija dă un anunț în ziar în care solicită o donație pentru operația fiului.

Telefonul sună și la celălalt capăt al firului un bărbat spune că v-a dona toți banii necesari operației.

Mladen se întâlnește cu bărbatul de vârsta a doua (Miki Manojlovic) la Hotel Moskva. Acesta îi spune că este dispus să îi dea 30.000 de euro și trei bilete de avion spre Berlin pentru a salva viața băiatului. Binențeles nimic în viața asta nu este gratis. În schimb bărbatul misterios îi cere să ucidă pe cineva (un bărbat corupt).

Mladen nu este de acord cu această propunere, însă străinul îi cere să se mai gândească.

Tensiunea din familie este tot mai mare pe măsură ce Nemanja se simte tot mai rău. Mladen primește un nou telefon și i dau instrucțiuni pentru asasinarea lui Petar Ivkovic, proprietarul companiei Mopex Tradig.

Încă odată refuză categoric să facă asta. Pe măsură ce Marija îl învinovățește de impasibilitate, de dezinteres față de fiul său, Mladen care vede că nu au nici o ieșire din aceasta situație acceptă să îl ucidă pe bărbat. Distrus se reântoarce acasă și încearcă să se gândească doar la faptul că fiul său este salvat.

Când își dă seama că văduva lui Petar este Jelena (Anica Dobra), mama fetei cu care băiatul lui se joacă, are procese și mai mari de conștiință.

Când fiul său e dus de urgența la spital în urma altei crize, Mladen vrea să îl contacteze pe bărbatul care îl angajase să-l asasineze pe Petar pentru a încasa banii promiși, dar din păcate bărbatul parcă intrase în pământ.

Cum nu reușește să îi dea de urmă cade într-o profundă anxietate.

În momentul în care o reântâlnește pe Jelena care este doar o umbră, Mladen se simte strivit de crima pe care a făcut-o.

Când Jelenei i se face rău și el o duce la spital unde rămâne alături de ea.

Reușește să dea de omul care îl angajase, îl urmărește acasă și îl amenință cu pistolul. Acesta îi spune că este falit (îi datorase mulți bani lui Petar de aceea îl voia mort) și îl imploră să nu îl ucidă. Disperat, fără să mai vadă nici o ieșire din această situație, îl lasă în viață și privește spre viitorul sumbru, moment în care Marija îl sună și îl anunță că a făcut rost de bani (Jelena care aflase despre drama prin care trec îi dă banii necesari operației).

Mladen ros de durere și neîmpăcat cu ceea ce a făcut îi mărturisește Jelenei adevărul și îi întinde pistolul ca să-l omoare. Ea refuză, dar în drum spre casă fratele lui Petar (Vuk Costic) îl împușcă pentru a se răzbuna.

Mort sau încă viu, Mladen plătește crunt pentru ca fiul său să poată bucura de viață.

Un film negru, zguduitor, despre limite, despre alegeri și despre faptul că nici măcar noi nu știm ce suntem capabili să facem pentru cei pe care îi iubim. Până unde ne poate duce teama că am putea să îi pierdem pe cei dragi, putem uita că există legi, Dumnezeu, bine și rău?