Timpul stă pe loc

Viața se scurge câteodată atât de încet, cel puțin pentru mine. Timpul stă pe loc, de parcă s-a blocat în clepsidră nisipul.

Atunci stau și eu pe loc și observ lumea ce mă înconjoară.

Toți se mișcă atât de repede, haotic. Oamenii par a fi niște avioane. Aterizează zilnic în diverse locuri și apoi se întorc acasă.

Pentru ei timpul pare insuficient. Sunt mereu în întârziere, sunt mereu în criză de timp. Au nevoie de mai multe ceasuri, să realizeze mai multe, să facă ceva măreț. Să devină cineva.

 Eu am timp. Eu sunt cineva. Nu am nevoie de lucruri materiale, titluri să dovedească asta.

Am timp să nu fac nimic, am timp să observ cum crește iarba, buruienile pe parcela din fața blocului meu. Zi de zi e tot mai mare.

Iarba crește repede și acoperă mizeriile pe care le-au aruncat oamenii grăbiți.

Așa e viața, aduni experiență, clipe speciale, păcate și multe mizerii...

Toți au mizerii. Unii le ascund. Alții le lasă la vedere. Orice variantă aleg mizeria iese la suprafață, va fi văzută de ceilalți oameni.

Azi iarba a fost tăiată. Mizeriile au răsărit ca ciupercile după ploaie.

Când mă uit la gunoaiele astea parcă văd și oamenii care le-au aruncat. Goi, lipsiți de substanță, doar o carcasă, superficiali, gălăgioși, grosolani.

Se cred liberi, cred că pot să se exprime fără restricții, doar și-au câștigat acest drept în 1989. Asta înseamnă democrație, libertate. Mult zgomot, mișcare, acțiune. Totul se mișcă, totul se schimbă.

Oamenii sunt mai plini de ei, dar mai goi în interior, mai puțin empatici, mai ușor manipulabili.

Poporul și-a câștigat libertatea, are puterea, poate vorbi, își poate face auzită vocea.

Fiecare poate gândi liber, propune, cere.

În momentul în care îi privesc mi se pare că seamănă cu niște saltimbanci.

E ca și cum o persoană ar țipa la un surd. Oricum surdul nu-l aude.

Și pentru că observă că în fața lui stă un om căruia i se mișcă buzele, surdul îi răspunde cu niște gesturi. Gesturi care îl face pe cel care a țipat să danseze hipnotizat pe „piesa” pe care i-o pune surdul.Foarte ușor de manipulat.

Un adevărat puppet show. Asta e democrația.

Pentru asta nu au timp oamenii și au nevoie de mai mult.

Au nevoie de timp să facă mai mulți bani, să-și construiască case mai mari, să-și cumpere haine mai scumpe, să se cațere pe poziții mai înalte.

Sunt în stare să facă orice ca să urce cât mai sus. Ar călca chiar pe cadavre. Ar face oricâtă mizerie e nevoie doar să fie cineva, să ajungă undeva. Să se alinieze la cerințele societății. Dacă li se cere să sară întreabă how high? 

Nu există un tâlc în povestea asta, o morală, cel puțin pentru cea mai mare parte a oamenilor, pur și simplu ei nu o văd. Mizeria o ascund sub preș, conștiința au ucis-o demult.

Tot ce au, tot ce îi reprezintă sunt ochii care strălucesc la văzul banilor, obiectelor, funcțiilor. 

Au devenit dependenți de o iluzie, de grandoare. Toate acestea sunt baloane de săpun ce se sparg...și cu ce rămâi? Cu gunoi, mizerii de care încerci să te debarasezi într-un mod atât de rudimentar, ca un om a peșterii, un om care nu a evoluat.

...Eu am timp, la mine acasă timpul stă pe loc.

Mă trezesc dimineața și privesc o altă cursă.Pe locuri, fiți gata, startttttttttttttt.Cursa a început.

Cine va ajunge primul, dar ultimul?Cine va avea cele mai mari satisfacții?

Cine va avea cel mai puțin gunoi, cele mai puține mizerii de acoperit?

Pentru mine timpul stă în loc câteodată și am vreme să mă amuz...oamenii nu au înțeles nimic din viața asta!

Cele 10 porunci

Am citit cartea „Viața pe un peron” a marelui scriitor Octavian Paler și am rumegat mult timp cele 10 porunci în viziunea sa.

Prima porunca : Sa astepti oricat

Cea de a 2 a porunca : Sa astepti orice

Cea de a 3 a porunca : Sa nu-ti amintesti in schimb orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.

Cea de a 4 a porunca : Sa nu numeri zilele.

Cea de a 5 a porunca : Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.

Cea de a 6 a porunca : Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.

Cea de a 7 a porunca : Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.

Cea de a 8 a porunca : Daca gandul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri, neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.

Cea de a 9 a porunca : Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.

Cea de a 10 a porunca : Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota.

Dacă ai alcătui și tu 10 porunci cum ar suna ele?

Viața ca o luptă

Viața e o continuă luptă. Viața e un adevărat război.

Condițiile unde se desfășoară războiul sunt groaznice, teribile, deprimante, de multe ori, dar trebuie să avansezi, să lupți fără oprire chiar dacă nu ai mâncat, chiar dacă nu ai dormit, chiar dacă hainele și bocancii îți sunt rupți. Nu poți să te oprești! Nu poți să încetezi în a crede în acel ceva pentru care ai jurat să te bați, dar mai presus de orice nu poți capitula!

Fie că ești luat prizonier, torturat, înjosit - trebuie să lupți!

Inamicii au doar corpul tău, nu și sufletul, nu și inima, nu și creierul tău. În momentul în care ești înconjurat trebuie să tragi. Chiar dacă ești unul iar ei sunt mai mulți, zeci, sute, mii...’’mitraliera’’ ta e cel mai bun prieten. Trage înainte să fi atacat, iar dacă nu mai ai gloanțe, o poți folosi pe post de toiag, de sabie, dar nu abandona, nu te da bătut!

Abandonul, fuga, lașitatea te descalifică și chiar dacă ai scăpat, dacă supraviețuiești nu înseamnă că ai câștigat ci înseamnă că ai pierdut.

Ți-ai pierdut onoarea, demnitatea, cinstea, credința și mai presus de orice ți-ai spulberat visul, crezul, scopul.

Visul de a ieși cu capul în sus din acest război, visul de a fi erou în ochii tăi și a celor dragi.

Așa că mergi mai departe, cară toate bagajele, rănile, cicatricile, durerile. Când totul se va sfârși vei simți, iar dacă crezi că dușmanii tăi au învins și tu ai pierdut mai gândește-te odată. Ai luptat până la capăt, nu ai uitat de valorile tale, nu te-ai mulțumit cu puțin, ți-ai testat limitele și capacitățile până la extrem și peste, ai depășit momente de frică, panică, depresie. Ai găsit soluții să ieși din ambuscade, capcane, curse. Nu ai cedat niciodată, nu te-ai vândut pentru nimic. Integritatea ta nu are preț.

Ai trecut peste toate astea, și peste altele și mai îngrozitoare. Ai văzut atâtea victime distruse de viață într-o secundă și cu lacrimi în ochi ai mers mai departe. Nu înseamnă că nu ți-a fost frică, dar ai găsit un strop de curaj și ai luptat până la capăt cu ultimele puteri și asta înseamnă că ești câștigător.

Acum ajuns pe linia de sosire, îți dai seama că ai pierdut o mulțime de lucruri, dar ai câștigat o nouă viață. Tu ești altfel, ești cu totul alt om, mai puternic, mai stăpân pe tine, chiar ai testat faptul că ceea ce nu te ucide te face mai puternic.

Viața are altă savoare, ai reconstruit-o.

Tu ai altă valoare, ai câștigat experiență, respect, admirație.

Pentru că până în ultimul moment ai luptat pentru crezul tău, pentru destinul tău, pentru familia ta. Ești un erou.

Nu trebuie niciodată să încetați să visați și să luptați pentru ca visele voastre să devină reale. Mulți vă vor pune piedici, dar nimic nu trebuie să vă oprească!

Gratis

Cele mai importante lucruri, stări, trăiri, sentimente din lumea aceasta nu sunt de vânzare.
Fericirea nu e de vânzare.

Iubirea nu e de vânzare.

Pacea interioara nu e de vânzare.

Cu toate că cele mai importante lucruri, sentimente din această viață sunt gratis, oamenii aleg să le cumpere pe cele mai puțin importante cu speranța că aceste lucruri le vor aduce fericire, împlinire, îndestulare, aceste lucruri îi vor urca pe o altă scară socială, le vor aduce respectul și considerația celorlalți oameni. Prin urmare oamenii muncesc și agonisesc bani, lucruri materiale pentru a fi fericiți. Muncesc ca să cumpere ceva care nu durează în  timp. 

În momentul achiziției lucrului (fie că este o casă, o mașină, un televizor etc) simt o satisfacție, o fericire, o mulțumire care durează câteva zile, săptămâni, apoi ca un dependent de droguri omul caută o altă jucărie care să-i producă o euforie măcar câteva ore. 

În ajunul morții sale omul se întreabă pentru ce a trăit? Se întreabă ce e viața…își dă seama că a trăit degeaba.

Așa cum scria La Bruyere în „Caracterele “: “Nu există pentru om decât trei evenimente: naşterea, viaţa şi moartea: El nu simte când se naşte, suferă că trebuie să moară şi uită să trăiască”.

Muncă, efort, sacrificii asta e rezumatul unei vieți de om; și totul  pentru a cumpăra ceva efemer, ceva care se deteriorează, nu este durabil, nu poate să-ți dăruiască un echilibru, iubire, respect, recunoștință. Lucrurile se perimează, se demodează și e nevoie să-ți achiziționezi altele.

Devii astfel sclavul obiectelor, senzațiilor pe care ți le oferă obiectele, implicit devi dependent de bani(niște hârtii), care să-ți ofere lucruri(niște obiecte neânsuflețite), care să-ți aducă o falsă satisfacție, împlinire, fericire.

Viața trece și te trezești bătrân și te întrebi pentru ce ai muncit? Sau mai bine zis pentru cine? ....pentru niște corporații...să-i îmbogătești pe alții și să îți sărăcești sufletul, să devii o ființă goală, o carcasă fără sentimente, trăiri, emoții.

Oricum oamenii cumpără ceva efemer, ceva care durează câteva secunde pe lângă o eternitate. Cumpără o bucățică de strălucire pe pământ. Nisip confundat cu aur.

Puțini oameni înțeleg că de fapt lucrurile cele mai importante, cele care te fac fericit sunt gratis.

Să arunce primul cu piatra

     

Am ajuns la concluzia că mulţi oamenii nu știu să iubească cu adevărat. Realmente nu au capacitatea să îi iubească pe cei de lângă ei așa cum au ei nevoie, nu au capacitatea să-i înțeleagă, accepte, respecte.

În esența lor oamenii sunt buni dar după ce au dat piept cu viaţa care le-a provocat răni ce nu s-au cicatrizat, odată cu trecerea timpului au devenit răi, tendențiosi, subiectivi, egoiști. Interpretează orice cuvânt, propoziție, orice rid, cută, mimică. 
Avem tendința să judecăm aspru, crud orice spune sau face cineva. Le punem viața întreagă sub lupă pentru a vedea mai bine toate eșecurile, defectele, greșelile, păcatele lor.

     De ce nu ne uităm într-o zi cu atenție în oglindă să ne observăm pe noi, să ne studiem, să ne judecăm cum îi judecăm și pe ceilalți. Să ne observăm fiecare gest, rid, mimică, să vedem fiecare greșeală, fiecare păcat, răutate pe care am săvârșit-o. Vom observa atunci că nici noi nu suntem perfecți. Nimeni nu e perfect! Nimeni nu e fără pată, fără păcate.

     Ar trebui să ne oprim cu această atitudine ostilă, distrugătoare, ar trebui să nu-i mai judecăm pe ceilalți, să nu-i mai crucificăm de fiecare dată când greșesc, căci toți greșim, este uman.

     Prin urmare nu cred că are nimeni dreptul să emită judecăți, doar dacă e fără pată : „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra”.

        Schimbarea se poate produce, putem să ne scuturăm de răutate, rănile ni se pot cicatriza dacă ne iertăm pe noi şi pe ceilalţi, dacă ne înţelegem, ne cunoaştem, dacă încercăm să-i înţelegem, cunoaştem şi respectăm şi pe cei din jurul nostru. Trebuie însă să ne uităm lung în oglindă și ne corectăm pe noi, să ne corectăm modul de a gândi, de a acționa, modul de a fi.

Putem învăța să ascultăm, să vedem lucrurile bune din fiecare, cu condiția să ne deschidem sufletul, să fim cu adevărat creștini chiar dacă asta ne face câteodată să părem vulnerabili.

Trebuie să facem o schimbare. Să învățăm să iubim, să iertam, să dăruim.

                                         Michael Jackson-Man in the mirror

Pereții

Pereții sunt reci, înfiorători, au devenit galbeni-vineții....ca un mort ce se străduiește să pară plin de viață și recurge la un ultim truc: îşi pun pe faţă un machiaj care ar trebui să-i ajute să disimuleze cum sunt de fapt, ce simt de fapt. Machiajul însă nu-i ajută, este mult prea strident, mult prea grotesc. Se pot citi în continuare simțămintele proiectate pe pereți ca pe o pânză a unui cinema, simțăminte proiectate de cei care au fost captivi la un moment dat între cei patru pereți.

 Se poate observa cum pe ecranul lor ca al unui tv în 3D apar imagini hidoase, de disperare, depresie, tristețe, culpabilitate, păcate ascunse adânc într-un mormânt al sufletului și a minții.

 Pereții devin bolnavi, după ce au asistat la atâta durere și fac o formă puternică de depresie nervoasă și își revarsă furia asupra mea.

Mă învăluie, mă strâng, nu mai am aer... vor să mă omoare?

Îi privesc amenințător și le fac gesturi disperate cu aratătorul cu speranța că vor înceta aceast asalt.

- Nu îmi mai luați aerul!...

Încerc să-i înțeleg, să le ascult poveştile, să vizionez bucăți din filmele viețiilor capturate de pereți. 

Ca niște psihologi dibaci realizează porteretele tuturor celor care au fost în această încăpere...dar nu mai pot suporta ce au văzut, e mai mult decât pot duce. Clachează, o iau razna...îi ascult, încerc să-i înțeleg, încerc să-i tratez....până la urmă sunt singurii mei prieteni.

 Le zâmbesc, îi încurajez, le spun că depresia se poate trata.

Atunci ei se uită pierduți în jur, nu mai cred că există salvare, lumea așa cum o știau ei cândva s-a sfârșit!

Tot ce văd în jur e falsitate, un lux ostentativ, care încearcă să ascundă sărăcia, goliciunea sufletelor.

Tot ce văd în ochii oamenilor e tristețe, nefericire, resemnare.

În fiecare zi asistă la noi piese de teatru, privesc cum fiecare își pune o mască când pășește în încăpere. Fiecare e cine vrea să fie, fiecare e cum vrea să fie. Veseli, fericiți, împliniți. Pereții vad dincolo de mască, văd cum printre gene unor oamenii le scapă câte o lacrimă, vad cum un zâmbet se transformă într-un ritus nervos.

Dincolo de aparențe se ascund oamenii bolnavi sufletește.

În momentul în care se pregătesc de plecare își dau jos câte puțin masca. Se întrezărește adevărata față. Nu e prea draguț de vizionat. Atunci pereții captează ca și un magnet prin mica portiță lăsată deschisă adevărata poveste a fiecăruia.

-          Da, viața e tristă, e bolnavă, e urâtă...dar există și filme frumoase pe care le poți proiecta, filme care pot să te încarce pozitiv.

Pereții se zbat și se scutură în încercarea de a scăpa de toate aceste imagini, filme, pentru a putea să meargă mai departe, pentru a putea să o ia de la capăt.

Sfaturi nesolicitate

  Niciodată nu o să înceteze să mă uimească, șocheze oamenii care cred că sunt îndreptăţiţi să ne dea sfaturi despre modul în care ar trebui să ne trăim viaţa. Sfaturi nesolicitate, trebuie să punctez asta.

Aceste persoane se ascund sub scutul că ne sunt rude/vecini/cunoştIințe şi ne vor binele. Ei ştiu cum să ne rânduiască viaţa, ei ştiu pe ce drum trebuie să apucăm, ei ştiu când e momentul prielnic să facem o schimbare, să întreprindem o acţiune care ne va modifica cu totul destinul (așa ne văd ei viața, nu conteză că noi avem visele noastre, țelul nostru, alte năzuințe), ei știu ce e mai bine pentru noi, ce ne-ar face fericiți, deoarece au deja experiență de viață foarte vastă.

Ironia este ca tocmai acești oamenii nu au reușit să facă nimic în viața lor au eșuat colosal în tot ce au întreprins vreodată.

Aceste persoane  ne văd sporadic şi nu ştiu mai nimic despre noi, nu ne cunosc cu adevărat, nu ştiu ce gândim, ce simţim, care ne sunt visele, ce ne face fericiți,  dar dacă ne sunt rude, (suntem legaţi pe viaţă doar prin simplul fapt că împărtăşim acelaşi Adn) deci, au dreptul să ne spună ce e mai bine pentru noi, au dreptul să ne interoghze, să ne certe, să ne ceară explicaţii.

Vecinii/cunoştinţele, nişte buni samariteni, simt nevoia să spună cum cred ei că ar fi mai bine să ne trăim viaţa, ce decizii să luam şi să ne atragă atenția că am greștit!

Ei se autosesizează și ne spun când e momentul să ne căsătorim, să facem copii, când e momentul să muncim, sau să ne schimbăm slujba, și ne atrag atenția de fiecare dată că o luam pe un drum greșit.

Ce se întâmplă în cazul în care planul făcut de un astfel de bun samaritean ne face să eșuam, să atingem un epopeic fiasco?

Îi înțeleg pe acești oameni care sunt un adevărat model pentru societate, sunt“împliniți”, au slujbe bine plătite, realizări imense. 
Voi cei care a-ți absolvit școli de prestigiu, aveți copii minunați, care au căsătorii strălucite, au la rândul lor copii perfecți, viața copiilor voștri și a voastră e ireproșabila, fără pată, fără păcate, nu mai aveți de lucru la voi (nu trebuie să vă dezvoltați, să creșteți, să vă îmbunătățiți ), ci trebuie să vă îngrijiți de viețile altora.

Înțeleg că golul din viața voastră, frustrările, eșecurile, lipsurile, v-au făcut să vă erijați într-un fel de guru.

Înțeleg că în momentul în care faceți planuri pentru alții, le dați sfaturi nesolicitate, uitați că visele voastre au murit, au fost strivite de incapacitățiile, neputințele voastre, de handicapul vostru de a va înfrânge frica și de a lupta cu viața. 
Știu că voi a-ți trăit respectând cu sfințenie regulile pe care vi le-au trasat părinții voștri, mai știu că după căderea comunismului a-ți rămas cu niște carențe foarte mari în ceea ce privește cultura, educația, credința, spiritualitatea, capitalismul, diversitatea etc.

Înțeleg că nu mai aveți putere să luptați acum să vă schimbați viața, că v-ați risipit, v-ați irosit anii fără o țintă precisă, fără un scop, că nu a-ți dat nici un sens vieții voastre care este atât de materială, de superficială și efemeră - nereușind să lăsați nimic trainic, consistent, valoros în urma voastră. Viața voastră este măruntă, ștearsă, o dramă cu o serie de erori. Îmi pare rău pentru că va-ți risipit!

Dar, vă rog respectuos, să vă amintiți de bunele maniere, ar trebui să aveți o limită a bunei cuviințe, a respectului față de celalalt.

Indiferent de etatea cuiva, nu este normal, nu este politicos să încerci să-i impui filosofia ta de viață, nu este deloc în regulă să-l faci să se simtă mic și neânsemnat, nu este în regulă să comentezi deciziile, alegerile pe care le-a luat și să-l faci să se simtă ca în colimator!

Și să nu uitați că atâta timp cât cineva nu vă roagă să îi dați sfaturi, să îi împărtășiți din erudiția voastră nu este cazul să vă amestecați în viața lor, chiar dacă aceea persoană vă e fiu/fiică, văr/verișoară, nepot/nepoată, vecin/ă, coleg/ă, etc.

Asta înseamnă să fi civilizat.

Iubirea

La început iubirea este ca un leac miraculos împotriva tuturor bolilor, greutăților.

E mai puternică ca orice medicament. Dacă nu ai iubire ești pierdut, te poți prăpădi în orice moment....

Iubirea este ca un înger ce a coborât pe pământ, te atinge ușor și-ți alină într-o secundă orice durere…

Apoi iubirea se transforma în timp, trece printr-o serie de etape, urcă sau coboară o mulțime de scări..depinde…trec zile, săptămâni, ani și dragostea ia diferite forme, îmbracă diverse modele.

Știu că diversitatea este necesară de multe ori, însă e nevoie și de o anumită linie, constanță, echilibru. Ai nevoie ca iubirea să fie mereu puternică, pură, să suporte orice supliciu, suferință, orice fericire, beatitudine ce îți poate tulbura ființa, sufletul.

 Iubirea este ca vinul, te poți desfată dintr-un vin bun, dulce și te poți simți extrem de bine, te poate ajuta să vezi viața cu alți ochii, să uiți pentru câteva momente de necazuri, de probleme, dar dacă abuzezi de vin atunci te poți simți realmente rău, te poți îmbolnăvi.

Vinul pe care îl ți înmagazinat și îl deguști când ai nevoie de puteri, când ai nevoie să vezi lucrurile din alt punct, odată cu trecerea timpului poate deveni mai bun, dar poate să se și stice, se poate transforma în oțet!

 Cred că iubirea e un mister ce li se relevă multor, cu condiția să crezi în existența ei(să crezi în ea ca într-o religie,să o ridici la rang de zeitate).

Ea leagă și dezleagă totul. Te poate doborî, te poate ajuta să renaști din propria cenușă, dar poate să te și ucidă, foarte încet și dureros, îți poate provoca răni ce nu mai pot fi vindecate niciodată(sau poate cine știe pot fi vindecate de o altă dragoste?).

 Iubirea este ceva mistic, mirific, un dar sau altă dată un blestem, dacă nu e împărtășită, simțită la fel, respirată deodată de două suflete unite, pentru care bate o singură inimă. Suflete care devin o singură făptură.

 Iubirea e totul sau nimic, un zbor spre cele mai înalte culmi ale fericirii sau o cădere în cea mai adâncă prăpastie a disperării. E cu două tăișuri.

 Acest sentiment, stare, trăire profundă, ne zguduie, ne chinuie, ne devorează, ne macină ființa, sau ne poate echilibra, liniști, împacă.

 Mulți dintre noi cunosc iubirea, mulți o caută în cineva, în ceva. Mulți o trăiesc, au trăit-o dar s-a scurs ca nisipul într-o clepsidră.

Au rămas în urmă doar pașii pe nisip, nisip ce în timp este măturat de vânt, scăldat de mare, călcat de pași greoi, ce trec repede prin viața aceasta efemeră.

Așa e și iubirea de cele mai multe ori, e efemeră, nu are rădăcini adânci, indestructibile, ci rădăcinile ei sunt sădite deasupra pământului, în aer, de unde pot fi smulse ușor de orice furtună, de orice vânt.

Singurătatea

  Singurătatea mă strigă atât de tare, că aproape îmi sparge timpanele.

Alerg la ea pregatită să uit de toate, de toţi. Cred, că odată ajunsă în braţele ei mă poate ocroti, mă poate feri de răutatea din lumea asta, mă poate face să uit, să-mi vindece rănile,dar mai presus de orice mă poate face fericită! Aşa mi-a promis.

Dar…

Realitatea e cu totul alta. E mult mai crudă!

Când ajung în braţele ei mă strânge cu putere, aproape aud cum îmi pârâie oasele.  Încep să lupt cu ea, pentru a scăpa din strânsoarea ei, încerc să alung acestă fiară ce îşi propune să mă transforme în ultima verigă a lanţului trofic.

Pentru moment cred că sunt învingătoare, am scăpat de singurătatea ce începea să devină ucigătoare, alerg ca un atlet de top, să fiu sigură că nu mă urmareşte.....să fiu sigură că nu-mi ia urma.

Obosesc repede însă şi mă opresc. Gâfai ca un om bolnav, ca un animal hăituit, gata să facă o criză. Oamenii se opresc şi mă privesc miraţi, dau din cap şi merg mai departe spunându-şi în gând că au întâlnit încă un om nebun.

Atunci mă întorc acasă, când îmi dau seama că nici oamenii nu mă pot proteja, nu îmi pot face viaţa mai bună, mai frumoasă, nici ei nu ştiu cum e treaba cu fericirea…

Bucuroasă de întoarcerea mea, singurătatea mă întampină în pragul uşii. Mă înşfacă cu putere şi mă strânge din nou atât de tare…mă sufocă, aproape îmi pierd cunoştinţa.

Încet-încet îmi revin, şi încep să ţip isteric la singuratatea care mă priveşte glaciar.

 -Mi-ai promis cu totul altceva , dar m-ai înşelat, m-ai minţit, m-ai trădat!

Zâmbeşte fericită, dar zâmbetul ei e groaznic, machiavelic, neomenesc. Se simte învingătoare, vede că nu mai pot lupta, a câştigat încă o prizonieră, încă o persoană pe care o va tortura cu tot arsenalul său de arme din dotare - amintiri dureroase, păcate ascunse, greşeli, ratări, rătaciri, pe care mi le va reda de mii de ori în minte, ca pe un film mut, ca pe un film dureros despre trecut, prezent,viitor. Un trecut pătat cu greşeli, un prezent plin de frustrări, frici neântemeiate, şi un viitor nergu la capătul căruia nu se vede nici o luminiţă.

….Mă simt rapusă.

Plâng şi mă cutremur atât de tare pentru că mă simt pierdută. Ce pot face? Ce pot schimba?

Parcă numai sunt eu, nu mai sunt om, sunt doar un atom înconjurat de o masă de tristeţe, angoasă şi teroare.

Încerc să mă scutur de toate aceste sentimente negative minţindu-mă că totul e bine, că viaţa putea să fie mult mai urâtă.

Într-un final adorm epuizată.

Când mă trezesc, privesc în jurul meu, nu văd pe nimeni. Sunt doar eu cu mine. Şi nu mă vreau pe mine aici, nu mai vreau crâmpeie din trecut, nu mai vreau viziuni din viitor, nu mai vreau să simt teamă, angoasă!

Atunci apare din nou cu grimasa ei hidoasă – singurătatea.

Îşi joacă rolul care o satisface, acela de a mă teroriza, îngrozi, distruge.

Ca să scap de ea pentru un moment îmi caut o activitate, ma refugiez în muncă, apoi merg în altă cameră, apoi în alta…colind toată casa, dar singurătatea mă găseşte peste tot. Simt cum îmi respiră în ceafă. Presiunea pe care o resimt mă face să clachez psihic, cad în genunchi cu lacrimi în ochi, şi o implore să plece, să-mi dea pace, să-mi dea viaţa înapoi.

Nu reuşesc să o înduplec. E de neclintit în hotărârea ei.

Mă vrea pentru totdeauna, vrea să se hrănească cât o să trăiesc cu tristeţia mea, cu neâmplinirile mele, cu ratările mele, cu negativismul meu. Eu sunt hrana ei, eu o alimentez, o ţin în viaţă.

Trebuie să plătesc tribut pentru greşelile mele, pentru deciziile mele...

Simt că am mai pierdut o bătălie.

Cad în genuchi şi încep să mă rog. Lacrimi fierbinţi îmi inundă obrajii. Ea e lângă mine, mă priveşte nemiloasă. Nu e nimic uman la ea. E ca un animal, un şacal gata să se hrănească din trupul meu plin de răni, de cicatrici.

Cât timp mă rog din tot sufletul, singurătatea dispare, se evaporă ca un abur şi mă cuprinde o linişte, o pace, un calm ce contrastează cu tot ce am simţit până acum.

Cineva e cu mine, nu mai sunt hrană pentru singurătate.

Lumina de la capătul tunelului se întrezăreşe în sfarşit!

Viaţa are acum alte culori.

Serenitatea mult așteptată mă învăluie şi uit că am avut un trecut, uit că mai există viitor, doar trăiesc.

…Asta până când, apare singurătatea din nou cu instrumentele ei de tortură.

Reuşesc să o alung când dorm, când visez, când mă rog sau când apari tu.

Dincolo de moarte

...Şi astăzi când închid ochii văd aceeaşi imagine…ea.. pe pat înconjurată de trei femei care o ţineau strâns. Se zbătea, se zvârcolea, ca un şarpe capturat ce tânjea după libertate, eliberare.

Ţipetele pe care le scotea erau îngrozitoare, nu am mai auzit niciodată ceva asemănător. Ca un animal bătut, brutalizat, un animal nemaivăzut.

Îmi striga numele şi m-am apropiat cu teamă.

Fiinţa întreagă îmi tremura, ca o frunză îngălbenită de vreme ce urma să se desprindă din pomul în care a crescut, brutalizată de vânt, aruncată la pământ unde urma să-i fie mormântul. Simţeam că o să mor.

Ce se întâmpla? Un coşmar, un film ?

Dar, nu, am simţit cum mă strânge de mână şi oasele mi-au fost strivite. De unde avea atâta putere femeia asta atât de slabă, lividă ce îşi acceptase soarta până acum cu atâta resemnare?

Am privit-o, era cu totul schimbată, oare era ea? Avea aceliaşi haine cu care o văzusem îmbrăcată de dimineaţă, dar trupul ei se transformase, era o arătare diformă , un animal bătut, torturat. Faţa îi era vânătă şi umflată, atât de umflată că nu îi vedem ochii. Obrajii îi era plini de răni, de sânge împletit cu lacrimi, iar corpul era umflat, hainele rupte şi se puteau observa răni, sânge, tăieturi.

În acel moment nu mai am auzit nimic.

Am început să tremur şi cred că am început să ţip, mă uitam la ea, a început să strige şi ea. Două strigate disperate ce s-au contopit parcă şi au format un zgomot pătrunzător, terifiant ce a zguduit universul şi ne-a schimbat vieţiile pentru totdeuna.

A vrut să mă ia cu ea în mormânt, să mă ucidă cumva şi nu dintr-o pornire criminală, nu într-o forma de psihoză schizofrenică, ci pentru că aşa considera ea că mă va proteja, numai aşa credea ea că mă poate proteja de viaţă, de ce ar putea să-mi facă viaţa. De loviturile pe care cu siguranţă urma să le primesc de la oamenii pe care îi voi întâlni, de la situaţiile limită pe care o să le înfrunt, sau şi mai grav de la cei pe care îi voi numi familie.

 Mă strângea în braţele ei muribunde cu o forţa herculeană, pe faţa ei citeam disperarea, disperarea că voi rămâne aici vie, iar ea va trece în nemurire, va pleca în rai sau iad după cum va considera Domnul la judecata de apoi.

Din încleştarea ei cu greu m-au scos cele trei vecine ce încercau să o liniştească să o ajute să mergă pe ultimul drum în linişte şi serenitate.

Am reuşit să scap şi am fugit în colţul camerei unde am vomitat şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit am observat că mama se calmase şi privea în colţul tavanului de parcă cineva era acolo. A început să râdă, să plângă şi să întrebe unde îi sunt copii. Am venit împedicându-mă spre ea.

-          Cine o să vă îngrijească dacă eu nu o să mai fiu pe lumea asta?

-          Doiniţa vino cu mine, tu eşti o fetiţă nevinovată cum să te las singură în lumea asta mare şi rea ?

Iar a început să mă strângă în braţe şi să-mi strivească oasele pe care le auzem cum pocnesc. Mă durea. Am început să ţip. Atunci ea a înțeles şi poate a acceptat că asta îi e soarta, să lase totul pe mâna lui Dumnezeu. A chemat-o pe vecina noastră Florica  spunându-i că vrea să vina preotul.

În acel moment, am înțeles că ce se petrece în fața ochilor mei e real, că ea, mama mea va pleca acolo unde și bunicul a plecat cu mult timp în urmă când aveam 5 ani pe lumea cealaltă, în cer.

Mai târziu însă am înțeles, că ceea ce făcuse nu a fost un lucru pe care să-l săvârșească un om bolnav, ci o mamă care se lupta și simțea că pierde nu doar bătălia ci războiul. De când devenise mamă nu mai luptase pentru ea ci doar pentru noi copii ei, și pentru mine în special eu fiind fată, de aceea a vrut să mă omoare, să mă ia și pe mine în nemurire, să fiu lângă ea, să mă poată ocroti, să nu îmi facă nimeni niciodată rău.

Cert este că mama mi-a dat drumul, dar am luat-o de mână, știam, simțeam ca nu o sa o mai văd, am închis ochii, încercând să-mi țin captive lacrimile să nu evadeze, să nu cadă pe obraji, dar curgeau ca o cascadă furioasă, izbucneau din ochii mei cu o forță imensă.

Am încercat să mi-o imaginez pe mama cum era azi dimineață, cu părul negru prins în coc, cu hainele curate mirosind a trandafiri, și sorțulețul înflorat. Ochii îi erau zâmbitori și resemnați, mă privea cu iubire, dar eu am putut să citesc în ochii ei o tristețe imensă. Tristețe combinată cu iubire.

Unde e ființa asta și de ce s-a transformat în acest animal torturat, diform?

Atunci, m-am uitat în jur, nu era nici un membru al familie în casa. Doar eu la doi pași de moartea care venise să o ia pe mama.

Am înțeles și cine era criminalul ei: tata care o certa, o bătea mereu, dar niciodată nu o bătu-se așa de tare.

Preotul tocmai intrase pe ușă, și a cerut să rămână doar el cu mama.

A stat jumătate de ora acolo și când a ieșit ne-a zis că a plecat la Dumnezeu.

Dar de dincolo de moarte, mama mă tot vizitează. De multe ori când închid ochii văd scena aceasta, sau altele la fel de îngrozitoare din viața mea.

Străinii

 Doi oameni merg pe stradă, unul în față, unul în spate.

Tristețea li se scurge prin toate venele, oasele, prin toată carnea corpului.

Merg fără să privească în jur. Sunt absorbiți de gândurile ce le zboară prin minte - sunt ca niște păsări sălbatice de pradă, gata să-i vâneze, să-i devoreze.

Câteodată cel din spate trece în fața primului, și tot așa..merg.

Câteodată stau unul lângă celălalt, de parcă s-ar cunoaște. Nu scot nici un sunet, și totuși ființa lor urlă. Urlă de furie, necaz, nefericire.

Pășesc greoi.... câteodată par niște pietre mari fără formă, fără fond.

Sunt alcătuiți dintr-o masă de durere, tristețe, neâmpliniri, vise ucise de viață.

Cu fiecare pas pe care îl fac, altă durere se mai adaugă la durerea lor, durere care se adună, înmulțește, crește….și parcă se disperseză în jurul lor.

La un moment dat străinii se privesc lung. Ochii lor sunt goi, reci, de sticlă.

Parcă sunt o oglindă spartă în mii de bucățele. În fiecare bucațică se reflectă aceeași imagine - ratarea, eșecul, neîmplinirea.

Străinii sunt un el și o ea.

Își dau seama că se cunosc, sau mai bine zis, se cunoșteau odată. Se știau foarte bine, ba chiar se iubeau. Aveau aceliași vise, aceliași speranțe, aceleași țeluri.

Credeau că viața lor așa cum e nu se va sfârși niciodată, credeau că iubirea lor e o parte din rai. Peste noapte, puțin câte puțin, iubirea lor atât de dulce ca nectarul, a devenit venin.

…El o privește pe ea, fără nici o fărâmă de iubire, fără nici o urmă de respect, o trage brutal de mână și îi spune răstit:

-          Hai odată, femeie!

Parcă ruptă dintr-un coșmar, ea, își adună puterile și merge supusă, repede, lângă el.

Corpul o doare, îi este greu ca de plumb, îi e bolnav. Cu toate astea merge mai departe și se roagă să îi dea Dumnezeu putere, să poată păși, să poată înainta. Simte că se va prăbuși în orice secundă, simte că trupul ei se va sfărâma în milioane de firicele de nisip pe care le va spulbera vântul, pe care le vor inhala trecătorii, pe care le vor călca în picioare câinii.

Rugăciunea ei e auzită acolo sus, căci femeia înaintează alături de bărbatul de care îi este milă, teamă, groază.

 Ajunge acasă, și numără zilele care au trecut de când sunt împreună. Blesteamă ziua în care s-au cunoscut, ziua în care s-au îndrăgostit, ziua în care s-au căsătorit. Visează la momentul în care viața ei se va sfârși. La ziua în care va fi liberă, va fi în cer lângă Dumnezeu, unde nu va mai simți durere, teamă, tristețe.

Dar, până atunci câte zile triste va mai trăi? Câte zile vor mai vedea oamenii două siluete care vor face umbre pe pereții caselor, clădirilor și vor proiecta nefericirea lor pe pânza universului?