The Patience Stone(2012)

În mijlocul unui război ce aruncă o țară în dezordine și teroare o tânără femeie stă la căpătâiul soțului ei care este într-o stare vegetativă din cauza faptului că fusese împușcat în gât pentru a apăra onoarea mamei lui.

Mult mai tânăra lui nevastă împreună cu micuțele ei fete rămân alături de el, deși toată familia lor îi părăsiseră de teama faptului că ar putea fi uciși în războiul nemilos.

Singură, înfricoșată, frustrată, femeia cere ajutor lui Dumnezeu. Singura speranță că soțul ei ar putea să-și revină sunt legate de intervenția divină. Cum nu se întâmplă nici un miracol și casa lor este chiar pe linia frontului, tânăra femeie își caută disperată mătușa. Când o găsește lasă fetele cu ea și se întoarce în fiecare zi pentru a-l îngriji pe soțul ei.

După 10 ani de căsnicie tânăra se găsește în fața unei situații nemaiântâlnite până atunci. Poate vorbi cu soțul ei. Până atunci el era prins doar de război și datoria față de Dumnezeu, un erou pentru ceilalți, un străin pentru propria nevastă.

Ca în fața unei pietre care absoarbe toate secretele ei tânăra se deschide soțului și i se confesează cu speranța că în momentul în care va asimila toată povestea ei, ea se va elibera de toate greutățile pe care le cărase atât amar de vreme(conform unei vechi legende o piatră magică care ascultă tainele unei persoane o va elibera în momentul în care se va crăpa).

Pe măsură ce îi destăinuie toate secretele se simte eliberată dar și posedată.

Prinsă de soldați în casă este nevoită să spună că este prostituată doar pentru a nu fi violată. Blestemată de comandant că este o musulmancă impură, femeia se trezește a doua zi cu un tânăr soldat că îi solicită serviciile. Deși nu vrea să accepte să se prostitueze o relație începe să se înfiripe între cei doi.   

Soțul său îi ascultă în continuare tainele până când aceasta îi mărturisește că fetele nu sunt de fapt a lui. Atunci miracolul se produce. El își revine și își adună toate puterile în încercarea de a o ucide.

Tânăra lui soție îl omoară înfingându-i cuțitul în abdomen.

Vechea legendă se adeverește. Ea se eliberează de taine în momentul în care piatra crapă.

Un film extraordinar despre ororile la care sunt supuse femeile musulmance într-o societate lipsită de empatie, iubire. O lume în care contează doar vechile tradiții, războiul, onoarea, Dumnezeu, chiar dacă sacrificiile pentru ca aceste lucruri să fie respectate sunt mult prea mari.

Filmul are la bază nuvela lui Atiq Rahimi care este și regizorul dramei care te cutremură și te pune pe gânduri. 

De câte ori?

De câte ori trebuie să iertăm pe cineva care greșește? De câte ori trebuie să uităm că am fost trădați, mințiți, manipulați, folosiți de către o persoană și să păstrăm cu ea un raport normal?
În biblie scrie că trebuie să iertăm păcatele aproapelui nostru de fiecare dată când acesta își cere iertare de la noi. Dar ce se întâmplă în cazul în care acesta nu își cere iertare de la noi și se poartă de parcă nu ar fi greșit cu nimic față de noi. Se folosește de faptul că suntem buni, miloși, iertători.
Dar de cele mai multe ori cel care ne greșește și ne calcă în picioare știe că poate apela din nou și din nou la noi, ne poate manipula prin simplu fapt că are un atu asupra noastră pe care o altă persoană nu-l are - ne este rudă, sau un prieten vechi, adică ne sunt familie.
Cu cât lovitura lăsată în corpul nostru este mai adâncă, chiar dacă rănile lăsate în sufletul nostru nu se mai pot cicatriza, cu atât este mai ușor pentru cei apropiaţi nouă să ne folosească iar, căci ştiu că nu mai ne respectăm pe noi înşine demult, că le-am devenit de mult servi, că suntem buni dar uşor naivi, ştiu că suntem singurii care răspund la apelul lor căci restul prietenilor dau bir cu fugiţii în momentele de răscruce, şi ne folosesc chiar cu riscul de a ne omorî orice rămășiță de credință în bunătate, iubire, familie, onoare, respect.
...Și rămâne suspendată în eter întrebarea: de câte ori să mai întindem mâna și să îi ridicăm din prăpastie pe cei care fac parte din familie noastră dar se comportă de multe ori ca nişte speculanţi de ocazie capabili să ne calce în picioare pentru a se salva, pentru a avea grijă de ei, a se pune la adăpost?
De câte ori să-i mai iertăm, să-i mai ajutăm și să ne lăsam obrazul biciuit de batjocura lor dureroasă și gratuită doar pentru că suntem buni creștini?

Viața și faptele lui Ilie Cazan

Răzvan Rădulescu, autorul romanului plasează acțiunea la granița subțire dintre ficțiune și realitate(cred că unele evenimente care chiar au avut loc în timpul comunismului sunt derizorii).

Locul de desfășurare a acțiunii este comunismul. Un regim politic care se vrea perfect, unde oamenii sunt egali, protejați de lege. În realitate o utopie ce proiectează monstruozități care își desfășoară acțiunile în forță pentru a reprima pe oricine se opune regimului dictatorial.

Bineînțeles că această carte are înmagazinată o doză mare de ironie comică la adresa regimului comunist.

Personajul central este Ilie Cazan. De fapt nu ști exact cine  este personajul principal Ilie Cazan senior sau juniorul.

Ilie Cazan senior este un biet orfan ce își duce existența pe la orfelinate. Capătă o experiență de viață vastă care îi permite să se descurce în orice situație. Această experiență de viață și un grad de misticism care îl învăluie îi permite să se treacă prin viață fără a fi nevoit să muncească.

În momentul în care o întâlnește pe viitoarea soție, burlacul Ilie Cazan este un pier de vară descurcăreț ce va deveni după căsătorie un agricultor cu o faimă care va depăși granițele satului Liveni și va ajunge la urechile securității.

E posibil că Ilie care nu reușise să-și descopere talentele, odată ajuns la țară să descopere că are o putere fantastică – roșiile pe care le sădește cresc atât de mari încât pot ajunge la dimensiunea unui dovleac.

Securitatea îl cercetează cu speranța că vor afla secretul sau mai bine zis praful pe care ei presupun că Ilie l-ar fi inventat ca roșiile să crească atât de mari. Cum nici un praf nu există și ancheta dă bătăi de cap securității, Ilie senior este suprimat.

În urma sa Ilie junior, un copil ciudat, taciturn, îl intrigă pe anchetatorul tatălui său Chiriță care este prototipul anchetatorului comunist - pragmatic, puternic, crud, ateu. Viața lui își modifică traiectoria după ce îl anchetează pe Cazan senior( îi este distrusă cariera de către subalternul său Preda care îl denunță superiorilor). Nevasta îl părăsește, este decăzut din funcție și Chiriță se vede în rolul de tată singur. Atunci planul său de a-l lua pe Ilie junior sub aripa sa protectoare nu se mai materializează.

Asta până când peste ani buni fiica sa Tamara îi face cunoștință cu iubitul ei care este nimeni altul decât Ilie fiul.

O carte interesantă în care ficțiunea se îmbină cu realitatea hilară ce domnea în timpul regimului comunist.

Adore

Filmul Adore are la bază cartea câștigătoarei premiului Nobel pentru literatură Doris Lessing.

Anne Fontaine regizează filmul captivant, controversat, imoral.

Două prietene de o viață Roz (Robin Wright) și Lil (Naomi Watts) au o legătură puternică, indestructibilă, se bazează una pe cealaltă, își știu secretele, dar ajung la un moment de cotitură când fiul lui Roz(Tom) își surprinde mama cu fiul lui Lil(Ian).

Ian se îndrăgostește nebunește de Roz și deși aceasta vrea să pună capăt relației aproape incestuoasă, Ian îi dă târcoale și o seduce.

Tom probabil din dorința de a se răzbuna o seduce pe Lil, cei doi sfârșesc prin a se îndrăgosti unul de celălalt.

Prietenele se confesează și ajung la concluzia că nu pot pune capăt relaților deși sunt imorale pentru că se simt cu adevărat fericite.

Când căsnicia lui Roz ia sfârșit, cele două prietene neavând relații cu nici un bărbat sunt bănuite că ar fi lesbiene.

Totul merge ca pe roate, viața are o altă savoare, a altă intensitate, doamnele se simt întinerite fiind iubitele a doi tineri de 20 de ani, asta până când Tom primește un job la Sidney unde întâlnește o tânără actriță cu care are o aventură.

Atunci cele două prietene își dau seama că fii lor trebuie să găsească pe cineva de vârsta lor, să se căsătorească, să-și fondeze o familie.

Dar pot deveni cei patru niște piloni ai societății, niște persoane respectabile, sau pasiunea intensă, mistuitoare pe care au trăit-o în trecut nu va putea fi stinsă de nici o altă poveste de dragoste?

Un film indecent, scandalos ce emană o intensă senzualitate care nu este recomandat pudibonzilor, snobilor, ce nu vor înțelege niciodată că dragostea nu are vârstă, nu poate fi comandată și programată.  

Rai și iad

Dacă raiul și iadul există ne întrebăm cu toții mai devreme sau mai târziu când ne punem față în față cu noi, cu păcatele noastre ce ne apasă greu, ne iau suflul. Căderile, pierderile de credință ori o regăsire, o reântâlnire cu Dumnezeu ne vor schimba întotdeauna cursul vieții.

Eu sunt sigură de existența raiului și a iadului dar nu am reușit niciodată să localizez perimetrul în care aceste locuri își au sediul.

Sunt sigură că fiecare dintre noi trebuie să dăm un test unic, test la care nimeni nu poate răspunde în locul nostru, nu putem copia, nu ne putem inspira de la nimeni. Acest test unic are menirea să ne îndrepte pașii spre unul dintre locurile mai sus menționate. Nu pot afla unde se găsesc aceste locuri. În ce timpuri, în ce spații găsim raiul și iadul.

De multe ori când dau piept cu câte o întrebare mai dură, câte o probă foarte grea și dureroasă din testul meu unic parcă undeva în mintea mea se naște un răspuns irefutabil. Raiul și iadul sunt aici pe pământ. Sunt o părticică din fiecare din noi. Locul lor, sau mai exact sediul lor se află în sufletele noastre, se află în perimetrul în care viețuim.

Cărăm în fiecare zi tristețe, nefericire, frustrări, ură, adică am călcat într-o bucățică de iad. Când suntem învăluiți de fericire, bucurii, pace sufletească, iubire, pășim pe locul binecuvântat de Dumnezeu numit rai.

Ce que le jour doit à la nuit (2012)

Un film excepțional care m-a emoționat profund.

Dacă o femeie îți dăruiește dragostea ei poți atinge stelele. Dar oare Younes va simți vreodată cum este să atingi stelele?

Născut în Algeria într-o familie de țărani, Younes migrează la oraș împreună cu părinții și sora lui în momentul în care pierd tot ce cultivaseră și rămân doar cu sărăcia lucie.

Ajunși în Oran sunt contactați de Mohamed(Mohamed Fellag) fratele tatălui lui Younes(Fu’ad Ait Aattou) care le oferă ajutorul. Mândria îl împedică să primească ajutor de la fratele său. Sfâșiat însă de neputința de a-și întreține familia ca un bărbat adevărat, decide să îl ducă pe Younes la fratele său, care îl crește împreună cu nevasta lui de origine franceză, Madeline(Anne Consigny) ca pe propriul lor fiu. Algeria este însă divizată și măcinată de rasism și de o parte și de cealaltă parte a baricadei. Jonas așa este strigat mai nou micuțul musulman, nu știe unde îi este locul. Francezii nu îl acceptă pentru că este arab, iar arabii îl renegă considerându-l trădător.

Jonas va fi urmărit toată viața de incapacitatea de a poziționa de o parte sau cealaltă a baricadei.

Mama și sora lui sunt ucise, tatăl dispare pentru totdeauna, iar Jonas trebuie să o ia din nou de la început purtând de la o vârstă fragedă atâtea bagaje, dureri, răni. Abandonul familiei sale, noul oraș în care se mută cu unchiul și mătușa sa și veșnicul rasism cu care se confruntă la tot pasul îl fac timid și retras.

Acceptat de un cerc restrâns, Jonas crede că a câștigat niște prietenii pe veșnicie, dar tot se spulberă când trebuie să alegi rasa din care faci parte și să duci războiul de cucerire sau înrobire a celeilalte.

Pe fondul instabilităților din Algeria Jonas o reântâlnește la Rio Salado pe Emilie(Nora Arnezeder) pe care o cunoscu-se când locuise în Oran. Fetița blonduță s-a transformat între timp într-o domnișoară fermecătoare care mai purta în suflet amintirea lui Jonas. Îndrăgostită nebunește la prima vedere de micul arab, Emilie își dorește să-și trăiască  restul vieții alături de viitorul farmacist, dar un secret și un jurământ făcut de Jonas nu îi permite să îi declare dragostea și să se apropie de femeia care îl fascinează.

Nici încercarea fetei de a-l face gelos, nici declarația de dragoste pe care aceasta i-o face, nici chiar anunțul nunții cu unul din cei mai buni prieteni, nu-l fac pe Jonas să-și încalce promisiunea.

După 7 ani de război crud în care moartea nu îi cruță nici pe arabi, nici pe francezi, după ce unchiul său se stinge în brațele sale predicându-i despre importanța iubirii, Jonas care îl vede pe soțul lui Emilie asasinat, merge în căutarea femeii care il fascinase și a fiului ei pentru a-i declara dragostea pe care i-o poartă.

Dar oare viitorul poate șterge toată istoria pe care au trăit-o cei doi?

Jonas poate încălca jurământul făcut cu ceva vreme în urmă?

Rămâne să vizionați acest film emoționant pentru a afla aceste răspunsuri.

Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte

Am ajuns la concluzia că răutatea care iese din fiecare om, prin fiecare por al său, pătrunde în sufletul, în ființa sa printr-o simplă respirație a aerului. În aer probabil că Mefistofel însuși a suflat cu putere o doză concentrată de răutate pură, de ură amestecată cu venin.

Oamenii astfel îmbătați sau mai bine zis drogați de atâta răutate o varsă asupra altor oameni ca un dragon ce-și aruncă flăcările și arde pe oricine îi iese în cale.

Și fiecare răspunde răutății cu răutate. Fiecare om care a fost atins de dragon, prăjește la rândul său pe oricine îi iese în cale, pe oricine crede că e capabil să-i țină piept.

Fără conștiință oamenii ies înarmați cu invective, cu jigniri, cu blesteme gata să le arunce în stânga sau în dreapta, în stradă țin capul sus, privirea de gheață, ochii injectați de răutate, ură, sunt gata să sfărâme în mii de bucățele orice suflet plăpând, neatins de rău.

Replica la o lovitură, la o tentativă de sfărâmare este o altă lovitură, cu legea în mână, lege preluată din vechiul testament: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, oamenii luptă, luptă pentru că se cred zei, luptă pentru că se cred mai puternici decât oricine, luptă pentru că se cred îndreptățiți. Cred că lumea este a lor, cred că lucrurile le aparțin, cred că ei nu pot fi nimiciți, distruși, sfărâmați într-o secundă.

Nu-și dau seama că de fapt sunt demult morți, nu-și dau seama că sufletul lor a fost demult câștigat de Diavol. Îi aparțin lui în totalitate.

Fiecare luptă necinstită, josnica, machiavelică pe care o duce un mic zeu, o duce ca parte din armata mare și însemnată a lui Satana.

Atâta timp cât zâmbetul vă lipsește de pe față, atâta timp cât iertarea nu vă curge prin vene, atâta timp cât nu răspundeți cu bine răului sunteți înrolați în armata condusă de răul pur.

Adam și Eva

    Un roman important al literaturii clasice românești, ce trebuie citit ca o biblie. Este atât de profund, filosofic, mistic, încât nu vei putea să nu-ți faci religie din legile pe care marele autor le tratează cu atâta talent.

    Cu toți am trăit probabil momente de deja vu, am întâlnit persoane care ne păreau familiare deși nu le cunoșteam, sau am trăit povești de dragoste pasionale după ce ne-am îndrăgostit la prima vedere. Dar am traversat oare șapte vieți pentru a întâlni dragostea care să ne împlinească?

Marele nostru scriitor Liviu Rebreanu tratează tema iubirii perfecte. Căutarea iubiri este chintesența existenței ființei umane, singurul lucru care poate împlini individul. Această căutare poate dura sute de ani, mai exact în viziunea sa omul ar trebui să treacă prin șapte vieți ca apoi să rămână cu sufletul său pereche. „Câte vieţi terestre alcătuiesc o viaţă adevărată?... Şapte! De ce tocmai şapte? O, Doamne, Doamne, de ce şapte? Dar pentru că şapte e numărul sfânt! A fost sfânt totdeauna, în toate sufletele!”

Perindarea prin cele șapte vieți aduce cele două suflete pereche atât de aproape unul de celălalt, dar abia în ce-a de-a șaptea reâncarnare două jumătăți reușesc să se unească și să formeze un atom perfect.

“Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului.”

     Omul trăiește prin urmare doar pentru a căuta fericirea, fericire care poate fi atinsă doar cu ajutorul iubirii și iubirea adevărată poate fi trăită doar lângă un singur bărbat sau femeie.

     Toma Novac personajul principal își caută jumătatea prin atâtea vieți, parcurgând mii de ani, viețuind în țări și continente diferite, se îndrăgostește de fiecare dată de ea, de ochii ei, dar știe că legile pământești îi împiedică să fie împreună.

Știe că numai așa poate să-și găsească liniștea sufletească, să-și împlinească menirea pe pământ, să fie desăvârșit. Dacă e cu ea.

     Un roman superb de dragoste ce te poartă prin țări exotice, îți înfățișează personaje fermecătoare și te face să crezi că dragostea adevărată, ideală, profundă există. Dacă nu ai întâlnit-o până azi cu siguranță că poți spune: Ne întâlnim într-o altă viață! și să ști că acolo undeva în univers un alt suflet caută doar ochii tăi din milioane de alți ochi.

    V-aţi întrebat dacă există Karma, reâncarnare și dacă până la urmă dragostea e adevăratul mântuitor și eliberator?  Poate doar ea are puterea de a frânge lanțul durerilor, neâmplinirilor, frământărilor și să-ți aducă iluminarea finală.

Odă punctului

         Prima lecție despre scris am primit-o de la tata. Este un mare poet român. Nepublicat.

       Am încercat să scriu poezii pe la 7, 8 ani. Atunci tata mi-a zis că am foarte multe lacune, că nu este suficient talentul, trebuie să muncesc foarte mult, trebuie să devorez carte după carte, pentru a cunoaşte cât mai multe cuvinte cu ajutorul cărora să mă pot exprima, un vocabular voluminos nu mă va ţine încorsetată ci va permite versurilor să curgă lin pe foaia de hârtie. 

Eu am privit discursul lui ca pe o fabulă inutilă.

         De ce ar fi necesar să citești mult dacă ești talentat? Prea multă muncă...

        - O lume întreagă ți se va deschide dacă vei citi o carte. Citind vei începe să înveți să utilizezi cuvinte, expresii noi, abia atunci o să poți să scrii cu adevărat, poți să scrii despre orice chiar și despre punct.

        Am închis ochii și am vizualizat punctul. Ce a-și putea să scriu despre pata minusculă rotundă?

       Cum să pot scrie ceva despre punct? Se poate țese o poveste, o nuvelă în jurul punctului?

       În proză, poezie sau viață punctul are același sens. Șansa unui nou început. Punctul este renaștere, viață nouă, sens, fără punct ar exista o mică anarhie pe coala de hârtie, o revoluție a cuvintelor, totul ar fi un non sens, ar fi lipsit de echilibru, structură.

Punctul este fundația textului peste care se poate clădi arta.

        În viaţă când ai puterea să pui punct, să închei socotelile cu trecutul începi să te îmbarchezi spre o nouă destinaţie  care înseamnă regăsire, redefinire. Punctul este esenţial, vital pentru a înflori, chiar dacă după el deseori urmează propoziţii nu tocmai drăguţe. Pot urma fraze lungi de căutări, de agonie, de regrete, de suferinţă. Pot urma capitole în care nimic nu se leagă, nu are înţeles. Pot să apară multe spaţii goale. Cu timpul propoziţiile încep să prindă contur, formă, înţeles. După multe pagini de căutări, după multe puncte de suspensie totul începe să prindă formă, să aibă sens, să capete valoare.

        Trebuie să-i dedicăm o odă punctului, să recunoaştem că fără ajutorul punctului nu am fi avut niciodată puterea să ne ridicăm, să o luăm de la căpăt, să mergem înainte și să lăsăm în urmă trecutul.

Fin(2012)

Realizat de Jorge Torregrossa, thrillerul psihologic vine cu ceva diferit.

...Probabil o să spuneți că este încă un alt film despre sfârșitul lumii din grămada de filme cu același subiect. Are cu siguranță ceva ce îl distinge de restul peliculelor de gen. O doză de misticism, teroare, angoasă, poate și speranță că odată ce lumea va ajunge la sfârșit alta mai bună se va naște.

Nu pot spune că filmul nu are niște minusuri, poate lipsesc niște explicații și sentimente din partea unor personaje, dar este un film net superior filmelor americane despre apocalipsă.

Tinerii prieteni ce se reîntâlnesc după o perioadă lungă de distanțare într-o zonă retrasă se dumiresc că unul dintre amicii care nu s-a prezentat și pe care îl crezuseră nebun era de fapt mai lucid decât își imaginaseră. De fapt printr-o capacitate inexplicabilă el prezice sfârșitul lumii și capturează viziunile sale în schițe desenate pe un caiet. Schițele reprezintă momente cu care se vor întâlni în goana lor din fața apocalipsei.

Sfârșitul lumii se așează progresiv peste pământ. Oamenii încep să dispară ca un abur.

Rămân doar câțiva dintre prieteni, ei cred că mai pot să se ascundă din calea finalului nemilos care a venit să le șteargă existența de pe fața Terrei.

Interesant este finalul, parcă într-o mică arcă a lui Noe, Eva(Clara Lago) și Felix (Daniel Grao) sunt lăsați în viață pentru a pune baza unei noi societăți, unei altfel de lumi.

Ploaia de lacrimi

       Plouă. Orașul este scufundat într-un ocean de tristețe. Melancolia pare să fi inundat străzile și se vâră în orice crăpătură. Digurile ce sunt ridicate pentru protecție nu par a fi suficiente pentru a opri scurgerea melancoliei. Fiecare om ajunge să lupte disperat cu noul inamic, însă lupta este dusă în van, tristețea câștigă în mod detașat. Pe măsură ce înhață câte un om crește mai mare și imensitatea ei umbrește pământul. Atunci încep să iasă la suprafață sentimente pe care oamenii încercaseră din răsputere să le țină îngropate adânc în sufletele lor.

      Pe măsură ce ies din morminte sentimentele plutesc deasupra melancoliei și ajung de la un om la altul și le trezesc amintiri nedorite în momentul în care îi ating.

      Viața trecută le apare în fața ochilor, pare a rula ca un film în 3D, un film sinistru, dramatic presărat pe alocuri cu momente de fericire.

Toată agonia revederii trecutului deschide răni cicatrizate ce încep să sângereze și să nască dureri imense.

       Atunci râuri de lacrimi se amestecă cu tristețea și încep să curgă în sus spre cer într-o rugăciune mută către Tatăl Ceresc.

       Ploaia ce cade în sus este o ploaie de deznădejde, tristețe, nefericire, împletită cu speranța că poate cineva va asculta ruga prinsă în această ploaie de lacrimi ce cară fiecare dorință nemărturisită că un viitor frumos va exista și pentru sufletele ce poartă răni cicatrizate pe tot corpul.

Crimă și pedeapsă

Cred că întâlnirea mea cu marele și inegalabilul scriitor F.M. Dostoievski a pus o amprentă pe viața mea și a schimbat decisiv macazul în legătură cu deciziile pe care le-am luat de atunci.

Până să am întâlnirea care mi-a marcat existența am refuzat să citesc. De fapt părinții mei au ales de multe ori o metodă mai puțin ortodoxă pentru a mă face să citesc măcar cărțile pe care eram obligați să le lecturăm pentru școală. Pur și simplu mă îndopau cu cărți ca pe un porc în ajun de Crăciun. Au încetat să mai facă asta, convinși fiind ca nu o să citesc niciodată.

Dar, la 15 ani când m-am întâlnit cu Dostoievski, un fin psiholog și sociolog, care a reușit să mă facă să mă îndrăgostesc de cărți, de mirosul lor, de foșnetul foilor și mai ales de viețile pe care l-a surprins atât de minuțios între coperțile cărților sale.

Cartea Crimă și pedeapsă probabil că o să fie mereu cartea mea de căpătâi și cred că nu este necesar să îi fac o recomandare, ci opera inestimabilă atât de bine șlefuită se recomandă de la sine.

O carte ce-ți rămâne în suflet și te pune pe gânduri, te face să-ți pui întrebări, te face să condamni sau să ierți faptele pe care le comite personajul central Rodin Romanovici Raskolnikov.

Raskolnikov putem fi oricare din persoanele trântite de societate alienată în mizerie, duși la limita răbdării de sărăcie lucie, de foamea intelectuală care nu reușește să fie alimentată, de neputința realizării justiției într-o lume în continuă decădere și involuție. O lume în care nu mai există bine sau rău, moral și imoral, o lume în care cei care au, vor avea mereu mai mult, utilizând cel mai probabil metode ilegale pentru a-și spori averea.

Dialogul pe care îl poartă cu sine fostul student este edificator, îl înțelegi pe omul care vrea să se deghizeze în justițiar și să comită o crimă odioasă nu doar pentru sine ci parcă pentru a răzbuna restul omenirii de care s-a profitat atâta timp.

Raskolnikov nu este criminalul cu sânge rece tipic, ci este ros de îndoială, ezitări. Își construiește planul crimei metodic justificând-o printr-o filosofie profundă de apărarea celor ce au fost până acum înșelați, nedreptățiți.

Un om iubitor(dragostea pe care o poartă mamei, surorii și Soniei demonstrează asta), dar totodată și instabil.

Fostul student nu poate să accepte crimele comise chiar dacă au avut la bază o presupusă filosofie sănătoasă de exorcizare a răului. Ros de conștiință, criminalul neprins se predă cu speranța că așa va putea să înduplece propria minte să-l mai judece și să-l privească ca pe un monstru odios.

Cartea merită citită și rumegată, eu una am pus-o pe noptieră alături de toate cărțile genialului scriitor rus care poate să facă și un criminal să ne emoționeze, să ne miște atât de tare încât să fim gata să-i dăm o a doua șansă.

La delicatesse(2011)

Audrey Tautou face un rol excepțional în comedia romantică La delicatesse în regia lui David Foenkinos și Stephane Foenkinos.

După moartea sufletului ei pereche, văduva Natalie(Audrey) ridică o fortăreață în jurul ei și nu permite nici unui bărbat să ajungă la ea. Doliul îl poartă ani de zile până în momentul în care cineva reușește să găsească o mică crăpătură prin care își face loc în viața lui Natalie.

Candidatul la postul de viitor partener al tinerei este un personaj destul de ciudat, un suedez înalt, solid, stângaci.

Colegul ei Markus (Francois Damiens), nu o mai poate lăsa să scape din viața lui pe Natalie după ce are parte de un sărut magic care îl face să viseze la o posibilă idilă.

De la sărut și până la eliberarea și vindecarea lui Natalie de trecut și renașterea ei este doar un pas.

Filmul este construit atât de simplu, două personaje absolut normale ce au o slujbă comună, dar cred că tocmai aceste liniile simple de construcție l-au ridicat la rangul de film de artă. Fără îndoială că merită savurat alături de partener într-o seară romantică pentru că este o odă închinată iubirii și vieții pe care trebuie să o celebrăm în fiecare zi.

Orașul

       Orașul este și a fost întotdeauna o îmbinare de personaje pestrițe. Un loc în care mulți oameni de la țară își doresc să ajungă, mulți au vise mărețe în legătură cu posibilitățile care ți le pot oferi un oraș, mulți au vise frumoase în legătură cu porțile care ți se pot deschide și te pot purta în locuri minunate unde poți trăi experiențe care să te îmbogățească sufletește sau material.

      Dar și mai mulți văd orașul așa cum este el de fapt. Un loc unde nu există doar oportunități și reușite ci mai degrabă un loc unde își au cuibul monștrii cu chip de om. Peste noapte monștrii s-au dezintegrat din ce în ce mai tare și au absorbit o mulțime de persoane în văgăuna întunecată unde își petrec cea mai mare parte din existență. O văgăună sinistră unde se închină la supremul zeu al succesului și sacrifică orice pot sacrifica pentru a mulțumi zeul capricios căruia i-au ridicat altar.

Și pentru ca urcarea spre grația zeului să fie mai rapidă trebuiesc încălcate toate regulile de bun simț, de bună cuviință. Trebuiesc folosite orice metode pentru a reuși chiar dacă asta înseamnă să-i rănești pe cei din jur, să te folosești de cei din jur, până când într-o zi te trezești - visele tale devin realitate, dar realitatea mai aduce ceva dur și nedorit goliciune și singurătate. Pentru că așa zis prieteni sunt tot niște monștrii fără suflet care urmăresc cu sfințenie aceleași căi care să îi ducă cât mai aproape de mult apreciatul succes.

      Chiar dacă calcă pe cadavre, oamenii vor faimă, avere, respect, într-un cuvânt succes, și se adună ca șerpii în văgăuni din ce în ce mai mari, (în metropole) în care curg râuri de oportunități spre accederea către un lucru sigur: pierzanie.

      Urbea poate fi un vis frumos, pentru necunoscători, dar și un loc unde monștrii își pun măștile pe față de fiecare dată când pășesc pe ușa casei iar zâmbetul sau machiajul ieftin le ascund adevăratele sentimente, renunțări, suferințe.

      O împletire de iluzii și deziluzii plutesc cu fiecare puls al orașului și se sting odată ce pașii te îndreaptă spre trecutul idilic surprins în cărți, viața de la țară și amintiri vechi peste care s-au așezat pânze de păianjeni și praf.

Sunt o babă comunistă

Dan Lungu reușește să te teleporteze cu succes în epoca ceaușistă cu acest roman.

Se scurg 10 ani de la căderea comunismului și România se află încă într-o dureroasă tranziție. Generația de sacrificiu încă suferă și așteaptă o schimbare sau jelește după epoca de aur în care domnește stabilitatea și o rutină care creează confort.

Emilia Apostoae personajul principal parcurge un drum spre trecutul ei pentru a se înțelege mai bine, după discuția intensă pe care o poartă cu în fiica ei Alice, stabilită în Canada. Alice o sună în ajunul alegerilor pentru a o îndemna să nu voteze cu foștii comuniști. De aici și până la realizarea faptului că ea însăși este o babă comunistă nu este decât un pas.

Pensionara se întoarce în copilăria ei pe care o trăiește la țară, unde participă alături de familia ei la munca din gospodărie și la munca ingrată de pregătire tezicului. Este salvată de a viețui în postura de țărancă de comunism. În momentul în care evadează în spațiul urban pe care îl vede ca pe un basm, Mica se înscrie la o școală la secția de confecții metalice cu ajutorul mătușii sale Lucreția și parcurge drumul clasic al omului muncii ireproșabil și dat exemplu.

Se căsătorește cu Tucu și primesc un apartament în Galați.

Orășanca are o viață de invidiat pentru că este așezată în rândul celor avuți, reușind să se descurce de minune în atelierul la care muncește, muncă este puțină, renumerația mare, și deși era interzis alcoolul în fabrică, angajaților de la atelier nu le lipsea berea, sucurile savurate alături de doze mari de voie bună și tragere de timp. Deși mulți sunt îngropați în lipsuri și nevoi, Micăi nu-i lipsește nimic: salam, pateu, cafea, caș. Are bunuri pentru a mitui, alimente pentru a face schimb. Femeia este descurcăreață și fentează comunismul, pe când democrația nu poate să o îmblânzească, ea pur și simplu eșuează în a se adapta noului regim.

Viziunea Mică asupra comunismului pare a fi una singulară, dintre toți cunoscuții doar ea pare a nu se adapta democrației, fiica ei Alice profită de căderea comunismului pentru a se muta peste hotare unde urmează să se căsătorească cu un canadian, sora Emiliei, Sanda se realizează construindu-și o casă într-o zonă înfloritoare, fosta colegă Aurelia are o mică afacere de succes, vecina Rozalia învinuiește comunismul pentru faptul că i-a ucis visul, până și soțul ei Tucu se adaptează și pentru a trăi mai bine se reântoarce la țară, la agricultură.

Doar Mica este nostalgică și visează la o reânviere a vremurilor de la atelier, o reânviere a epocii de aur în care a fost o mică boieroaică îndestulată, nu ca acum o babă comunistă cu mulțime de lipsuri și portofelul gol.

Cartea merită citită pentru a nu uita niciodată ororile și minunile comunismului.

Lăcustele

Un nor negru s-a abătut asupra orașului. A venit de la orizont fără să anunțe, fără să fie invitat și a invadat încet tot orașul...

... Norul a acoperit acum ca o pătură parcă tot globul pământesc.

De fiecare dată când un om ieșea pe stradă o armată de întuneric se abătea asupra lui. Atunci am observat din balcon de unde eram santinelă că norul era alcătuit de fapt de lăcuste carnivore.

Fiecare persoană ce încerca să țină piept soldaților lăcustă sfârșea în același fel, devorat într-o secundă de mii de insecte înfometate, niciodată suficient de sătule.

Mii de oameni au sfârșit astfel, consumați de o formă de mutant, transfigurat în cel mai mare coșmar al omenirii.

Pe măsură ce lăsau pe jos schelete și haine pline de sânge, lăcustele ocupau teritorii vaste. Ca niște buni strategi cucereau teritorii și transformau fiecare orașe, țări chiar continente în teritorii satelit al unei planete îndepărtate de unde veniseră să pornească acest război sângeros.

Înarmați cu arme chimice unii au încercat să înfrunte soldații nemiloși. Dar au avut același sfârșit tragic ca a celor care au ieșit în stradă fără apărare.

Lăcustele nu puteau fi ucise. Erau un soi de mutanți robot care nu puteau fi loviți, răniți, zdrobiți, otrăviți. Lăcustele erau invincibile.

Oare acesta va fi șfârșitul lumii? Un sfârșit care nu a fost prezis de nimeni.

Îngrozită am crezut că acesta este cu adevărat sfârșitul...

Lăcustele sunt cele care vor face să dispară orice urmă a existenței ființei umane de pe acest pământ. Dar ce sunt, sau cine sunt aceste lăcuste mutant? Un soi de extraterestru sau niște instrumente fabricate de un răufăcător care vrea să pună stăpânire pe Terra?

Pe măsură ce ochii nu mai puteau să distingă nimic în bezna creeată de roiul de lăcuste am căzut pe gânduri. Am vrut un răspuns, o revelație, poate un dialog cu Dumnezeu!

Atunci dintr-un colț al creierului a început să se nască o idee care a crescut și a prins rădăcini. O teorie imbatabilă. Am înțeles cine erau lăcustele ucigașe.

Erau nimeni altcineva decât dușmanii de moarte a tuturor oamenilor, care au reușit într-o zi să-i devoreze, să-i distrugă, să-i ucidă – ura, răutatea, singurătate, depresia, nefericirea, grijile, minciuna, egoismul, individualismul, duplicitatea.

Aceste lăcuste nemiloase s-au abătut asupra locuitorilor Terrei și i-au sfâșiat lăsându-le doar scheletele pe străzile devastate de războiul dus de om contra lui însăși.

 Supraviețuitorii au fost cei mai buni oamenii, aleși să pună temelia unui nou fel viață ruptă parcă din rai.

Klopka (2007)

Un thriller psihologic excepțional în regia lui Srdan Golubovic, după nuvela cu același nume scrisă de Nenad Teofilovic.

Într-o Serbie măcinată de războaie, sărăcie, reconstrucție și o veșnică tranziție, o Serbie în care prăpastia dintre săraci și noii parveniți este atât de mare, corupția și criminalitatea este la ea acasă. O familie încearcă să depășească realitatea dură trăind fericiți într-o lume a lor, în Beograd o capitală ce poartă încă cicatrici după luptele duse în trecutul apropiat.

Într-o zi însă cei doi părinți se trezesc puși în fața celui mai crud coșmar al unui părinte, copilul lor este grav bolnav și dacă nu va fi operat de urgență riscă să își piardă viața.

Tata, Mladen (Nebojsa Glogovac) este inginer, iar mama, Marija (Natasa Ninkovic) este profesoara de engleză, profesii care nu le aduc un venit substanițial care să le permită să îl ducă pe fiul lor de 8 ani Nemanja (Marko Djurovic) în Berlin pentru a fi operat pe cord. Costul operație se ridică la suma de 26.000 de euro, bani pe care părinții nu îi au. Nemanja suferă o criză puternică la școală și este dus de urgență la spital. Atunci devine evident faptul că viața lui atârnă de un fir de ață.

Părinții nu mai au liniște, caută tot felul de soluții pentru a strânge banii necesari operației. Banca este prima soluție. Împrumutul solicitat le este declinat. Atunci găsesc o altă soluție. Marija dă un anunț în ziar în care solicită o donație pentru operația fiului.

Telefonul sună și la celălalt capăt al firului un bărbat spune că v-a dona toți banii necesari operației.

Mladen se întâlnește cu bărbatul de vârsta a doua (Miki Manojlovic) la Hotel Moskva. Acesta îi spune că este dispus să îi dea 30.000 de euro și trei bilete de avion spre Berlin pentru a salva viața băiatului. Binențeles nimic în viața asta nu este gratis. În schimb bărbatul misterios îi cere să ucidă pe cineva (un bărbat corupt).

Mladen nu este de acord cu această propunere, însă străinul îi cere să se mai gândească.

Tensiunea din familie este tot mai mare pe măsură ce Nemanja se simte tot mai rău. Mladen primește un nou telefon și i dau instrucțiuni pentru asasinarea lui Petar Ivkovic, proprietarul companiei Mopex Tradig.

Încă odată refuză categoric să facă asta. Pe măsură ce Marija îl învinovățește de impasibilitate, de dezinteres față de fiul său, Mladen care vede că nu au nici o ieșire din aceasta situație acceptă să îl ucidă pe bărbat. Distrus se reântoarce acasă și încearcă să se gândească doar la faptul că fiul său este salvat.

Când își dă seama că văduva lui Petar este Jelena (Anica Dobra), mama fetei cu care băiatul lui se joacă, are procese și mai mari de conștiință.

Când fiul său e dus de urgența la spital în urma altei crize, Mladen vrea să îl contacteze pe bărbatul care îl angajase să-l asasineze pe Petar pentru a încasa banii promiși, dar din păcate bărbatul parcă intrase în pământ.

Cum nu reușește să îi dea de urmă cade într-o profundă anxietate.

În momentul în care o reântâlnește pe Jelena care este doar o umbră, Mladen se simte strivit de crima pe care a făcut-o.

Când Jelenei i se face rău și el o duce la spital unde rămâne alături de ea.

Reușește să dea de omul care îl angajase, îl urmărește acasă și îl amenință cu pistolul. Acesta îi spune că este falit (îi datorase mulți bani lui Petar de aceea îl voia mort) și îl imploră să nu îl ucidă. Disperat, fără să mai vadă nici o ieșire din această situație, îl lasă în viață și privește spre viitorul sumbru, moment în care Marija îl sună și îl anunță că a făcut rost de bani (Jelena care aflase despre drama prin care trec îi dă banii necesari operației).

Mladen ros de durere și neîmpăcat cu ceea ce a făcut îi mărturisește Jelenei adevărul și îi întinde pistolul ca să-l omoare. Ea refuză, dar în drum spre casă fratele lui Petar (Vuk Costic) îl împușcă pentru a se răzbuna.

Mort sau încă viu, Mladen plătește crunt pentru ca fiul său să poată bucura de viață.

Un film negru, zguduitor, despre limite, despre alegeri și despre faptul că nici măcar noi nu știm ce suntem capabili să facem pentru cei pe care îi iubim. Până unde ne poate duce teama că am putea să îi pierdem pe cei dragi, putem uita că există legi, Dumnezeu, bine și rău?