Fury (2014)

                                                  

 O poveste impresionantă despre legăturile umane care se pot naşte între nişte străini care pe parcursul războiului devin o familie. O poveste care înainte de a prezenta ororile războiului prezintă camaraderia, puterea de a merge mai departe chiar când crezi că nu mai poţi, nevoia de conservare.

         Fury, tancul care îşi face loc printre ruine, printre cadavre pentru a urca pe scena de luptă este casa celor cinci tanchişti care sunt decişi să ucidă cât mai mulţi nazişti.  Tanchiştii sunt Wardaddy, Don Collier (Brad Pitt), sergentul dur dar cu suflet de aur, creştinul Boyd Swan (Shia LaBeouf),  brutalul Grady Travis (Jon Bernthal), hispanicul Gordo Garcia (Michael Pena) şi Norman Ellison (Logan Lerman) un tânăr dactilograf care primeşte misiunea de a-i lua locul şoferului mitralior care fusese ucis. Norman este copleşit de noua sa misiune, ideea de a ucide o fiinţă umană îl repugnă. Pus faţă în faţă cu inamicul, Norman trebuie să ucidă, nu doar pentru a se proteja pe el însuşi, nu doar pentru a supravieţui, ci pentru a-i ţine în viaţa pe celialţi ocupanţi ai tancului. Norman trece ca toţi ceilalţi prin botezul manipularii şi reuşeşte să vadă în nemţii care îi ies în cale inamici fioroşi. Începe să simtă plăcere în a ucide, începe să se simtă în largul lui alături de noii săi companioni (care mai luptaseră împreună în Africa).

         Pe parcursul filmului, personajele ne devoalează toată paleta de culori sumbre pe care le proiectează un război. Fiecare încearcă să facă faţa războiului în felul său. Glumind, consumând alcool, abandonându-se în plăceri carnale sau invocându-l pe Dumnezeu. Oricum au ales să se motiveze pentru a nu claca, personajele mulţumesc cerului după fiecare luptă că au mai câştigat încă o zi de cheltuit pe acest pământ. Moartea cruntă stă mereu la pândă şi seceră neobosită altă şi altă viaţă umană.

         În peisajul dezolant în care predomină case parăsite şi distruse de bombe, trupuri contorsionate ce până în urmă cu câteva secunde respirau, se plimbă cu privirea tristă fiinţe umane. Oameni care cred că pot supravieţui, speră că îşi pot reconstrui viaţa, selectează dintre lucrurile pe care le-au acumulat de-a lungul timpului câteva pe care le depozitează într-un bagaj, câteva lucruri care îi vor însoţi în noua viaţa sau poate spre moarte.

         Ultima luptă la care asistăm alături de cei cinci camarazi de arme este o luptă dură, inechitabilă, căci cei cinci se trezesc cu un batalion german în faţă, însă nu abandonează, dând dovadă de un mare curaj, un mare caracter.

         Când ultimele lor muniţii străpung carnea vie, când ultimele gloanţe sfârtecă aerul, tanchiştii se sting pe rând ca nişte eroi; Norman rămâne în viaţă dar nu mai e el, ci un om nou, cu alt suflet, zdrobit de sălbăticia războiului şi de ce poate să facă un om altui om pentru a se conserva.

        

Regia/scenariul: David Ayer
Distribuția: Brad Pitt, Shia LaBeouf, Logan Lerman, Jon Bernthal, Michael Pena

În căutarea fericirii

            De-a lungul timpului filosofi, scriitori, cercetători, au încercat să răspundă la o întrebare pe care cred că toţi ne-am pus-o la un moment dat. Ce este fericirea?

            Unii dintre noi am reuşit să-i găsim o definiţie, alţii am reuşit să o atingem, să o gustăm, sau alergăm după ea şi ne scapă printre degete. Poate că fericirea este acel ceva ce mereu ne lipseşte. Este ceva ce nu putem atinge. Un miros îmbietor ce ne produce o senzaţia de foame, un vânt ce ne răcoreşte fiinţa într-o zi toridă de vară, o nălucă care apare în noapte câteva fracţiuni de secundă şi dispare înainte de a ne dumiri cât de reală a fost.

            Fericirea este căutată de cei săraci, de cei bogaţi, de intelectuali, de oameni simpli. Şi dacă nici una din aceste categorii de oameni nu are parte de fericire, cine poate fi fericit? Banii nu aduc fericire? Cunoaşterea nu aduce fericire, viaţa curată, onestă nu aduce fericire? Nimeni nu poate garanta că posedând vreuna din aceste lucruri, cunoştinţe, valori, poţi fi automat fericit. Indiferent de starea materială, indiferent de clasa sociala din care cineva face parte, uneori are o stare de neâmplinre, o stare de angoasă, o stare de căutare, o senzaţie de goliciune interioară.

            Lucrurile, bunurile materiale, ştiinţa, cunoaşterea nu-ţi pot garanta atingerea fericirii. Atunci de ce este nevoie ca să fi fericit?

            Eu cred că este nevoie de un lucru foarte simplu. De alegere. Trebuie să alegi să fi fericit. Să-ţi permiţi să fi fericit. Indiferent de situaţia în care te afli, indiferent de starea materială, de clasa socială. Să alegi să fi fericit cu ce ai acum. Dacă nu ai, în viitor vei avea. Bucură-te căci viaţa înseamnă schimbare. Am învăţat până acum că viaţa este într-o continuă mişcare. Viaţa nu este statică. Este o ruletă. Azi poţi să nu câştigi nimic, iar mâine poţi fi marele câştigător. Aşa că doar bucură-te că eşti aici, bucură-te că exişti. Nu trebuie să mai alergăm după fericire pentru că ea este deja în interiorul nostru. Fericirea este o necesitate, un drept al nostru, o alegere, o obligaţie.

            Dacă te învârţi ca un şoricel pe o roată a nefericirii şi ai impresia că nu poţi atinge fericirea, opreşte-te şi coboară de pe roată. Şi deja ai găsit-o.

            Uită-te mereu la ce ai, nu la ce ţi-ai dori, nu la ce au alţii, nu la viaţa pe care o proiectează cei din jurul tău, ci la realitatea în care vieţuieşti. Aceasta poate fi singura ta sursă de fericire. 

Dangalizarea comuniştilor

       

Aud foarte multe persoane ajunse la vârsta senectuţii că plâng după regimul dictatorial al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Pot să-i înţeleg pentru că au fost dangalizaţi de comunişti. Cred cu tărie că tehnica lor de manipulare a fost atât de eficientă încât nici după 25 de ani nu au reuşit să se regăsească. Creierele lor au rămas spălate. Sunt practic ca nişte haine roşii băgate în clor. Este trist că aceşti oameni care au supravieţuit atunci, pentru că doar în asta a constat viaţa lor, în a se tărî să supravieţuiască, plâng după un regim pe care au vrut cu ardoare să-l dărâme. Infieraţi de comunişti poartă încă cicatricea secerii şi a ciocanului pe piept, şi visează după zilele în care se întorceau de la fabrică cu oarece materiale bune de troc cu vecinul de la fabica de ţigări. Ce bine era. Ce bine funcţiona trocul. Viaţa era simplă atunci. Nu trebuia să lupţi, nu trebuia să te zbaţi. Furai câte ceva, dădeai o atenţie şi timpul trecea...te trezeai că aveai o pensie asigurată. Pe când acum lupta pentru un trai decent este dusă din greu de tineri. Pentru că a trăii decent e nevoie de bani, iar pentru a face bani ai nevoie fie de o minte brici, fie de un job bine plătit. Un job care de multe ori nu ai garanţia că a doua zi va mai fi al tău. Asta nu pot înţelege cei care au fost dangalizaţi de comunişti. Nu pot înţelege cum funcţionează capitalismul. Nu pot înţelege de ce unii tineri se zbat, se luptă până la epuizare, iar alţii clachează fizic şi pshic într-o lume în care puterea o deţine din păcate cel care are cei mai mulţi bani. Cei în vârstă nu se pot adapta, nu pot pricepe cum funcţionează noul regim, nu înţeleg această generaţie pentru că au rămaşi ancoraţi în trecut de unde ies doar pentru a critica, a distruge tot ce e nou. Democraţia înseamnă luptă, comunismul înseamnă supravieţuire, capitalismul înseamnă inovaţie, comunismul înseamnă încorsetare, libertatea este egală cu responsabilitatea, dictatura este egală cu mediocritatea.
         Aud şi tineri care susţin că era mai bine atunci şi încep să argumenteze: aveai loc de muncă asigurat, aveai locuinţă şi aici se termină abrupt pledoaria lor. Sigur era extrem de bine să ai o locuinţă în care era mereu fie prea frig(iarna), fie prea cald(vara), nu aveai curent seara, nu aveai apă caldă. Locul de muncă era într-o fabrică în care te făceai că lucrezi, şi luai bani cât să supravieţuieşti. Acest regim ar fi foarte comod pentru acei tineri care nu sunt foarte ambiţioşi, pentru cei care nu-şi doresc să studieze în străinătate, nu au puterea de a se reinventa mereu, de a evolua, de a se depăşi pe ei îşişi. Acei tineri care au fost înfieraţi de către părinţii lor cu secera şi ciocanul. Cât de bine era să stai ca o cârtiţă, să nu ai acces la informaţie, să nu poţi să-ţi exprimi părerile, să nu poţi fi tu, să nu poţi circula liber, să fi manipulat, să trăieşti închis într-o cutiuţă împreună cu o hârtie cu reguli. Asta poţi face, asta nu!
         Trebuie să recunosc că nu este deloc uşor să răzbeşti în această Românie plină de cicatrici rămase de pe timpul comuniştilor, plină de reziduuri lăsate de securiştii care au pătruns în sistem şi l-au acaparat, l-au virsat.  Pentru unii este un vis, iar pentru alţii un coşmar, pentru cei mai mulţi o luptă, un test de rezistenţă, dar e teribil să trăieşti într-un sistem în care nu poţi spune se doreşti pentru a nu te trezi la pârnaie, unde te temei că fratele tău poate a se dovedi a fi Iuda, unde eşti încurajat să fi mediocru, îţi sunt îngrădite drepturi şi nu ai posibilitatea de a alege.
         Pe atunci erai doar o uneltă vorbitoare, şi acum eşti o uneltă nu pot nega asta, dar care ştie că e manipulată, care ştie că poate să găsească o oază unde să evadeze şi să se cureţe. Un loc unde poate fi el, unde nu poate fi reprimat.
        Acum poţi cere, te poţi face auzit, poţi să speri, să crezi, să fi tu.

Puterea rugăciunii

     

           În mod evident rugăciunea are o putere imensă. Ne pune în legătură cu divinitatea. Fie că această întâlnire cu Dumnezeu ne este mediată de către sfinţi, mucenici, Maicuţa Domnului sau de Isus Hristos, acesta este scopul ei. Odată ajunşi acolo cererile noastre încep să curgă. Dar înainte să ajungem acolo trebuie să urcăm treaptă cu treaptă spre acel loc de unde ne va asculta bunul Dumnezeu.
        Rugăciunea este atât de miraculoasă căci are puterea de a ne pune faţă în faţă cu noi înşine. Nu ne mai putem ascunde. Acum vom vedea cine suntem cu adevărat. Acolo în aceea stare de trezvie ne pocăim de păcatele noaste, ne cerem iertare pentru că am mers pe un drum greşit şi cerem îndrumare pentru a păşi pe drumul corect. Rugându-ne ne cunoaştem, ne acceptăm, ne iertăm, ne schimbăm, ne îmbunătăţim. Cred că până la urmă odată cu rugăciunea trebuie să ne spălăm de mizeriile ce ne întinau şi astfel luminaţi să încercăm din răsputeri să nu mai ne murdărim, să fim buni şi plini de dragoste.
         Rugăciunea ne smulge din viaţa aceasta efemeră, ne stopează pendularea printre lucrurile profane, ne ajută să înţelegem că lucrurile materiale sunt superflue. Puterea ei este imensă căci rugându-ne, rostind numele lui Dumnezeu, a lui Isus, a sfinţiilor căpătăm forţe proaspete care ne ajută să depăşim orice obstacole, să găsim o soluţie la fiecare problemă, să avem încredere în noi ştiind totodată că niciodată nu vom fi singuri.
         Lepădându-ne de cei ce am fost odată, alungând gândurile rele, mergând pe calea îngustă reuşim să ajungem la întâlnirea cu Dumnezeu şi aşa cum am menţionat deja încep să curgă cererile noastre.
       Dar trebuie să nu uităm niciodată că înainte de a cere trebuie să mulţumim pentru ce avem, şi mai presus de atât să cred că cel mai bine ar fi să-l lăsam pe bunul Dumnezeu să aranjeze El lucrurile în viaţa noastră, să ne încredem în El pentru că ştie când e momentul ca doleanţele noastre să fie rezolvate.

         Richard Wurmbrand spunea foarte bine că dacă i-am mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce face pentru noi, nu am mai avea timp să ne plângem.

Still Alice

            Apropierea de vârsta senectuţii poate fi o mare provocare. În momentul în care te priveşti în oglindă observi că te fixează de acolo o persoană pe care nu o recunoşti. O persoană ce are riduri, cearcăne, pielea lăsată, pete. O persoană care ştie că se îndreaptă spre moarte. Ştie că începe să se dezintegreze şi începe să aibă culoarea pământului care-i va fi în viitorul apropiat casă.
Bătrânul ce se priveşte înmărmurit în oglindă are însă lucruri de preţ pe care le poartă în minte - amintirile, clipele fericite şi nefericite pe care l-a trăit, succesele, eşecurile, luptele duse de-a lungul timpului, identitatea. Ce se întâmplă cu un om căruia îi sunt luate toate amintirile, i se şterg din minte toate episoadele care l-au adus în acest punct. Se uită în oglindă şi nu vede nimic. Nu îşi înţelege trecutul, nu ştie cine e. Se simte pierdut, neânţeles. Ba chiar mai mult nu ştie cum se numeşte. Nu mai recunoaşte nimic, pe nimeni.

            Alice, o lingvistă se confruntă mult prea devreme cu o maladie cruntă. E diagnosticată cu alzheimer. Cuvintele care erau până mai ieri teritoriul ei devin nişte necunoscute pentru geniala profesoară. Totul se transformă într-o mare provocare. Trebuie să reţină orele la care are stabilite întâlniri, trebuie să nu uite să-şi ia medicamentele, trebuie să îşi amintească dacă a mâncat. Dar pe măsură ce boala progresează Alice uită unde este, unde sunt camerele, baia, uită ce a citit, nu-şi mai recunoaşte membrii familiei. Alice este captivă într-o lume de coşmar, într-o lume necunoscută plină de capcane.
           Alice îşi făcuse un plan pentru a evada din această lume goală şi fără sens. Ieşirea din lumea aceasta este pentru ea sinuciderea. Dar planul pus la punct atât de detaliat se năruie în momentul în care ceva nou îi întrerupe şirul paşilor pe care îi face pentru a-şi curma existenţa şi uită ce urma să facă.
Filmul este dramatic, bătrâneţea este greu de purtat, greu de acceptat, cu atât mai mult să îţi fie luate pe lângă demnitate, putere, tinereţe şi amintirile, iar peste viaţa ta trecută şi prezentă să se aşterne o nebuloasă.

Bunica

În fiecare vară mă aştepta la gară

Cu hainele bătrâne de atâta purtare

Cu lacrimile în ochi de bucuria revederii

Şi de gândul ce-o măcina crud - că va veni clipa plecării...

Cu mâini tremurătoare mă mângâia uşor

Suspinând, oftând de atâta dor

Sărutul ei uşor mi-l depunea pe mână

Căci eu eram o orăşeancă, iar ea o ţărancă bătrână.

Umilă şi spăşită mă privea pe ascuns

Mândră de frumuseţea mea şi de orice răspuns

Pe care îl primea ca pe un dar de preţ

Ruşinându-se de neştiinţa ei, privindu-se cu dispeţ.

Citindu-i pe chip smerenia şi ruşinea

Mă frământam şi doream să înţeleagă ce înseamnă ea

Atunci depuneam flori la altarul pe care i l-am ridicat.

Să şti doar atât bunico nimic nu-i mai presus de sufletul tău curat.

Dacă nu eşti cultă, educată nu înseamnă că nu ai un rost.

Valoarea ta stă în muncă, iubire, tărie, credinţă şi post.

Flacăra ce ne dă lumină când nicio ştiinţă nu poate

Setea ta nepotolită pentru adevăr şi dreptate.

Un suflet plin de candoare

Ce chiar dacă-i rănit nu răneşte

Un spirit ce nu încetează să zboare

Nici când săgeţile vieţii îl ţinteşte.

Cine poate mai bine ca tine să ne ţină inima

În mâna ei tremurătoare

Să sufle asupra ei cu puteri vindecătoare

Iar inima să se repare.

Oare cine mai poate să vindece inima mea ruptă în bucăţele

Când tu bunico ai plecat prea devreme sus la stele.

Te port însă în mine frumoasă doamnă.

Îmi eşti deoportivă icoană şi rană.

Al cui eşti ?

Al cui eşti tu copil frumos

Ce străluceşti ca aştri pe cer.

Eşti un om hain sau duios?

Sau eşti plămădit dintr-un mister.

Al cui eşti tu zeu luminos

Ce porţi pe frunte un diamant nemaivăzut

Care te protejează îţi oferă scut

În faţa pământului rece şi mut.

Al cui eşti tu fiinţă călătoare

Prin lumea asta de sub soare

Să fi încă un simplu vers

Ţesut de mândrul univers?

Al cui eşti tu bărbat cuceritor

Cu străluciri în ochi preluate de la stele

Să fi ca noi un muritor

Sau eşti creaţia lumii mele?